PRESIMTIREA REEDUCARILOR

Dostoievschi în “Posedaţii”, analizează coimplicarea unor nevinovaţi în omucidere pentru a-i aservi intereselor conducătorului lor de grup (politic); compromişi astfel, ei nu se mai pot nicicând elibera de sub imperiul voinţei sale. Aceasta s-a petrecut în reeducări, fiecărei victime venindu-i rândul, mai devreme sau mai târziu, de a deveni călău, într-o mai mică sau mai mare măsură; oricum sunându-i ceasul de a se murdări moralmente, astfel încât jena de a fi dată în vileag culpabilitatea ei se spera să împiedice a se da pe faţă cele făptuite de ceilalţi, monstruoşii săi maculatori şi tirani ai tuturora.

În “Nefericirile elevului Törless” de Robert Musil, mica vină a unuia dintre colegii personajului numit în titlu îl transformă în bătaia de joc şi victima patimilor carnale şi a viciilor afectiv-intelectuale ale călăilor săi de vârstă imatură, tot prin scontarea că el nu va da în vileag purtarea inumană a ‘stăpânilor’ lui, din spaima că furtişagul său iniţial va fi făcut public de aceştia, ca şi jalnica lui destrăbălare posterioară, ei scoţându-l drept unic vinovat, în timp ce ei înşişi ar fi devenit un fel de salvatori publici. La fel, demascările au duhnit de autoincriminările cu privire la vicii născocite de frică, iar multe dintre torturile aplicate, cu preponderenţă celor credincioşi, făceau parte din arsenalul perversiunilor de tot felul, în vederea atât a umilirii cu martori a celui în cauză cât şi a punerii sale în situaţia de a nu mai putea nicicând ridica fruntea în numele unei nobleţi ce l-ar fi distins de gâzii săi.

Tema cruzimii faţă de tovarăşii de crez sau de colegi, pângărirea morală, folosirea aproapelui în scopuri ce pe el îl terfelesc, iar ţie îţi priesc, preschimbarea sa într-o marionetă dănţuind după o partitură secretă, cunoscută numai de tine, mânuitorul ei, ducerea defăimării până la mozolirea victimei de către ea însăşi, nu sunt, va să zică, inedite, când apar în viaţa penitenciarelor Piteşti şi Gherla, deoarece doi mari romancieri ai omenirii nu numai că le-au intuit şi au meditat asupra lor, ci le-au şi transformat într-o realitate de gradul doi, inserându-le în creaţia lor.

Dar profetic sau bună cunoaştere a capacităţii umane de a cădea şi a lipsei omului de limitare în ceea ce priveşte acceptarea răului?

Un poet român se cuvine înseriat alături de aceşti titani ai psihologiei abisale. Este vorba de Iuliu Cezar Săvescu.

În poezia “Prieteni”, apărută în anul 1890, în “Duminica”, al cărei redactor a fost, în nr. 8, găsim următorul fragment:

“Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,
Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare,
Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre
Trăgeau cu nepăsare cuţite şi topoare,
Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare. 

Şi toţi se repeziră ca fiarele turbate,
Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau,
Mă străpungeau cuţite din piept şi până-n spate,
Iar unii din picioare şi oase îmi ciopleau,
Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau. 

Dar când mă ciopârţiră în mii de bucăţele,
Cu mâni de sânge ude când măştile şi-au scos,
Erau ai mei prieteni, la vestea morţii mele
Ne mai putând din mine să tragă vrun folos,
Cu mâni de sânge ude ei măştile şi-au scos.”

Pentru cititorii mei care acum au deplină cunoştinţă de modul în care, asupra unor noi veniţi în camera din Piteştii şi Gherla reeducărilor, se năpusteau “ca fiarele turbate” colegii de detenţie – şi prietenii – pregătiţi să îi bată până la căderea în nesimţire, printre ei numărându-se aproape exclusiv camarazi de crez politic, unii condamnaţi în acelaşi lot cu victimile sau chiar apropiaţi ai acestora, strofele de mai sus evocă cu acută fidelitate pumnii, palmele, labele picioarelor ce cădeau ritmic asupra trupurilor nevinovate, luate prin surprindere şi, din înmărmurire, ori copleşite de număr sau lipsa de puteri, incapabile să reacţioneze cu lovituri de răspuns îndreptate tocmai împotriva celor dragi, care-i zdrobeau acum. Iar “cuţitele” şi “topoarele” din text reprezintă foarte exact cozile de matură şi lingurile cu coada preschimbată în cuţit prin frecarea ei de ciment, până la ascuţire, fragmentele de scânduri, bucăţile de fier smulse din paturi, furtunurile de cauciuc aduse din fabrică, cu care se ciopârţeau corpurile vlăguite de durere ce-i stropeau pe atacatori cu sângele biruiţilor ţâşnind asupra lor din izvoare deschise în carnea din fese, spate, pulpe, pielea de pe ţeastă, de deasupra oaselor fărâmate şi recioplite în forme imposibile, prin ciocănirea nemiloasă, recreatoare, din fostele trupuri, a unor făpturi de coşmar. Prietenii de ieri purtau măşti, căci nu puteai recunoaşte pe chipurile strâmbate de ură şi cruzime zâmbetele ce ţi le făcuseră dragi, în clipele de mărturisiri reciproce şi de visare la un viitor mai drept. Apoi cădea peste toţi secunda năpraznică a adevărului, când acei amici călăi te luau la mijloc (smulgându-şi de pe feţe nu masca duşmăniei, ci pe aceea a prieteniei, cu care-i cunoscuseşi în vremurile dulci anterioare), şi te obligau să-ţi faci demascarea, cenzurându-ţi fiece mărturisire şi determinându-te să rosteşti cu glas tare toate cuvintele de trădare închipuite. Această “scoatere a măştii”avea loc odată cu primele cuvinte adresate victimelor, de la cele dintâi semne ale propriei căderi a acestora: măştile nu mai aveau rost când victimile înseşi deveneau călăi la rândul lor (căci, între timp, ele ajunseseră, sub poruncă, să bată, după cum fuseseră bătute).

Este curioasă peste orice aşteptare, această descriere profetică a demascărilor, concepută la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea de către un poet simbolist cu operă restrânsă, datorită prea scurtei sale existenţe şi, din păcate, prea puţin cunoscută în ce cuprinde mai valoros . Or, Iuliu Cezar Săvescu a lăsat versuri antologice, dintre care, splendida poezie de mai jos:

“LA  POLUL  NORD

La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic adormite,
În lung şi larg, în sus şi-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,
Câmpii de ghiaţă, ce adorm pe aşternutul mării ud,
Cu munţi înalţi, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud. 

Când dintre munţii solitari îngălbeneşte luna plină,
Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,
Se văd eşind ai mării urşi, cu ochi de foc, cu paşii rari,
Când dintre văile adânci, când dintre munţii solitari. 

Şi dorm adânc, şi dorm mereu nemărginirile polare,
Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,
Şi urşii albi, înduioşaţi, într-un oftat adânc şi greu,
Se-ntind pe labe de sidef, şi dorm adânc, şi dorm mereu.”(Nedatată)

Este un destin straniu că primul contact cu dispărutul poet, l-am făcut la Jilava, când aveam ceva peste douăzeci de ani, prin mijlocirea unui alt poet, Horia Niţulescu, care mi-a recitat “La Polul Nord”, în timpul când zăceam, vlăguit de o avitaminoză însoţită de crize nervoase, de care sufeream, ce nu avea nume, contactul literar cu el izbutind să-mi menţină în suflet oareşicare frumuseţe, necesară supravieţuirii. Atunci nu aveam cum şti ce rol urma să joace în această scriere darul neobişnuit al scriitorului asupra căruia mă opresc uluit de puterea de pătrundere afectivă în beznele viitorului a poetului, un viitor pe care literatul nici măcar nu avea să-l atingă în viaţă, dar mi-te să-l cunoască prin trăire directă. Deci, profeţia sa priveşte destinul tineretului român, al unei generaţii despre care nu putea bănui absolut nimic, prea depărtată de el. Un atare fenomen de intuire a viitorului nu mi se pare a mai fi fost semnalat în Istoria Literaturii Române şi socotesc că numai o dislocare a mersului firesc în timp şi lume, al neamului nostru, o completă răsturnare a evoluţiei lui, puteau zdruncina imaginaţia creatoare a unui sensibil ca Iuliu Cezar Săvescu, preschimbând-o în har de prooroc, cu limpezimi mult mai lesne citibile decât în cazurile precedente vetero-testamentare.

Dar să nu mă opresc la fragmentul citat, ci să înaintăm împreună către o altă manifestare al aceluiaşi suflu profetic, în poezia ce urmează.

“SĂ  NU VĂ  BUCURAŢI

Să nu vă bucuraţi, prieteni,
Că astăzi râd şi eu cu voi.
Eu râd, cum râde vinovatul
La Judecata de Apoi. 

Eu râd, că nu-mi rămâne-n lume
Nimic de care să mă tem;
Chiar moartea fuge îngrozită,
De câte ori voiesc s-o chem. 

Sunt părăsit şi de satana,
Precum am fost de Dumnezeu.
Stăpân nu am, dar n-am nici lege,
Stăpân şi lege sunt chiar eu. 

Voi ştiţi, am plâns viaţa-ntreagă,
Durerea tuturor am strâns;
Lăsaţi-mă să râd acuma,
Nimica nu mai am de plâns!”

(Nedatată)

Acest strigăt este plasat, conform paralelei ce o fac cu reeducările, după definitiva cădere a celui care a fost victimă, atunci când, trecut în rândurile bătăuşilor şi schiloditorilor de suflete, cinismul îi îneacă personalitatea, prefăcându-l într-o epavă umană părăsită şi de diavol, precum a fost de divinitate, căreia nu-i rămâne altă lege decât aceea promulgată de ea însăşi şi nici alt stăpân decât propria-i minte debusolată şi deformată. Dacă au fost clipe când şi-a dorit moartea, animalizarea a împins-o să alunge în umbrele ilizibile ale fostului său cuget de până mai ieri ideea că moartea – ce i-a fost refuzată cu loviturile de bâtă – ar mai constitui un liman posibil. Victima, care odinioară a plâns durerile tuturor, se află în situaţia de a fi pierdut orice urmă de omenie; dar puţinul licăr de conştiinţă ce-i mai pâlpâie în adâncimile zmolite ale inimii îl ajută să distingă între sine şi tiranii ce au bestializat-o: el nu poate râde ca aceia, de suferinţele fraţilor, ci râde cu o cumplită ruşine şi prosteşte – nemaigăsind alta de făcut, stupidizat de situaţia în care a ajuns -, râde ca “vinovatul la Judecata de Apoi”.

Poetul brăilean s-a născut în 1876, cum menţionează M. Davidescu, însă, ceea ce pare mai plauzibil, G. Călinescu menţionează ca an al naşterii: 1866, 22 septembrie. Deci cele de mai sus nu au fost publicate când avea 14 ani (după cronologia citată iniţial), ci la 24 ani. S-a stins, tuberculos, la vârsta de 27 ani, în spital, adică la 9 martie 1903. Conform ediţiei realizată de V. Demetrius şi publicată în Editura “Biblioteca pentru toţi”, fără an de apariţie, opera lui cuprinde 52 poezii, dintre care una este o traducere din Edgar Allan Poe: “Corbul”, publicată iniţial în “Liga Lit.”(erară), nr. 6. Culegerea a fost prefaţată de M. Davidescu şi e însoţită de un portret de Şt. Dimitrescu. Din “Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent”, unde poetul este prezent sub numele: Iuliu C. Săvescu, aflăm  că a fost redactor al“Duminicii” , între 1 octombrie 1890 şi 24 februarie 1891, şi proprietar al revistei “Nuvelistul”, în cursul anului 1895, după care a funcţionat în calitate de corector al“Monitorului Oficial”. Remarca lui G. Călinescu despre poet: “e un nostalgic în căutare de spaţii exotice, pustii”e în consens cu “faptele sufleteşti”prezente în versurile discutate aici, ca o urmare firesc deductibilă din asemenea trăiri ce înstrăinează de lume şi fac să piară încrederea în semeni. Istoricul literar menţionează“profesia de credinţă solitară” a lui Iuliu Cezar Săvescu. Ea nu ne mai poate surprinde, cu atât mai mult în cadrul asociaţiei cu reeducările de mai târziu, în care îl cuprind.

UN ULTIM CUVÂNT AL AUTORULUI   

Autorul prezentei istorii literare este cunoscut unora dintre cititorii ei şi ca dramaturg.

Pe marginea cărţilor prezentate mai sus, a scris următoarea dramă, intulată:

 

S-a făcut lumină!

(Un spot iluminează un ungher depărtat al scenei pustii. De acolo)

GLASUL: Cain, unde este fratele tău, Abel?

CAIN (răspunde din întunericul ce-i învăluie pe spectatori): Eu sunt.

(Scena este iluminată a giorno; lumina se revarsă, copleşitoare, asupra întregului Cosmos).