Predecesorii Grupului celor Sapte

I Cornelius David Krieghoff
19 iunie 1815 – 8 martie 1872

Cel dintâi nume ce îmi reţine atenţia ca deosebit de preţuit de către populaţia de origină britanică din Canada, pentru realizările sale plastice, aparţine lui Cornelius Krieghoff. Am menţionat pătura din care s-au ridicat cumpărătorii tablourilor lui, pentru că amatorii de origină franceză de pictură în ulei se pare că i-au dispreţuit romanţiozitatea pseudopoetică, deloc comparabilă cu nivelul stilistic al operelor din ţara lor de obârşie. Ba ni se spune că socoteau lucrările sale o adevărată “insultă” adusă culturii franceze. Pentru ei, ceea ce stârnea înduioşarea până la lacrimi a admiratorilor lui Krieghoff rămânea o penibilă caricatură a vieţii lor celei noi. Vom vedea curând că nu se depărtau prea mult de adevăr.
Cornelius David Krieghoff s-a născut în Olanda, la Amsterdam, la 19 iunie 1815. Şi-a petrecut adolescenţa în Schweinfurt, adică în Bavaria, unde tatăl său avea o făbricuţă de tapete.
Chipul lui matur este caracteristic romantismului, aşa cum l-a reţinut pelicula din colecţia M.O.Hammond. Îl evocă oarecum pe  acela al lui Berlioz. Figură prelungă, dar cu pomeţii dezvoltaţi. Fruntea înaltă se sprijină pe sprâncenele bogate şi sălbatice. Nasul viguros trădează o mare energie, împrumutând feţei sale un aer de învingător. Bărbia ascuţită este cu adevărat agresivă, după cum şi părul deosebit de abundent, despărţit cu o cărare ce lasă o claie bogată deasupra pavilionului urechii stângi, pe când în partea dreaptă a craniului, după ce se întinde pe creştet asemeni vegetaţiei sufocante a unei subpăduri, în final se clădeşte şi aici pe înalt. Cât de rebel va fi părut în anii adolescenţei!
În 1837, la vârsta de douăzeci şi doi ani, a traversat oceanul şi s-a înscris pe listele armatei americane, participând chiar la nişte lupte locale, în Florida. La capătul voluntariatului său militar de trei ani, fu obligat să se grăbească spre Canada, în Boucherville, unde era chemat să se însoare urgent cu Emilie Gauthier, rămasă însărcinată, cam de timpuriu, prin bunăvoinţa junelui.
Depăşind vopsitul interioarelor şi al mobilei, din care a trăit iniţial, izbuti să fie acceptat de opinia publică ca pictor profesionist, începând cu 1844.
În anul următor, tocmai pentru a convinge cumpărătorii că nu greşeau, se retrase la Paris, copiind cu spor maeştrii trecutului ale căror capodopere râvnea să le egaleze. O face sub îndrumarea lui Michel-Martin Drölling. În 1846, se afla iarăşi în Canada, la Montréal. Aici îşi formă o clientelă fidelă, ai cărei pereţi îi umplu cu operele sale (uleiuri, dar şi gravuri, precum şi reproduceri foto) până în 1853, când se mută, pentru zece ani, la Québec City. În ultimii ani ai acestei perioade revăzu Europa, după care reveni la Québec pentru un an şi se stabili definitiv la Chicago, unde avea să moară, din păcate pentru tot mai larga sa receptare, peste câteva luni, la 8 martie 1872.
Dacă renumele lui ar fi depăşit în timp pereţii caselor împodobite cu uleiuri semnate de el, se putea presupune că Somerset Maugham l-ar fi luat ca model pentru inimosul şi iubitorul de muzee Dirk Stroeve, personaj al romanului “Luna şi doi bani jumate”, tot astfel cum Charles Strickland, personajul principal al aceleiaşi scrieri, a fost construit după modelul existenţei ciudate a lui Paul Gauguin. La ce mă refer, înafară de originea olandeză comună a lui Stroeve şi Krieghoff?
Tot astfel cum Stroeve nu picta realitatea franceză ce-l înconjura, ci pe aceea cu care se obişnuise ani îndelungaţi în Italia, aplecarea sa asupra şevaletului mărginindu-se la o temă unică, la fel şi Cornelius David Krieghoff, pictorul devenit canadian prin adopţie, e bântuit doar de două teme: francofoni rurali şi aborigenii. Scene de gen: personaje jucând cărţi; altele care-şi revarsă bucuria în hanul local; întrecerea cu săniile; flirtul dintre un soldat britanic şi o tânără franţuzoaică, la timp întrerupt de soţ sau de altă rudă a părţii femeieşti; preotul survenind pe neaşteptate, pentru a surprinde bucatele de dulce de pe masă, în plin post; pictură literaturizantă, luare în răspăr a conaţionalilor lui Racine ajunşi a împărţi pământul îngheţat cu urmaşii supuşilor Elisabetei I, vădită satiră, atunci când aşteptăm pictură şi nu anecdotă. În schimb, aborigenii constituie elementul primar al pădurilor. Ei apar în 450 lucrări, adică o treime din totalul operei krieghoffiene. În ei Natura şi-a desăvârşit intenţiile. Romantismul înnăscut al pictorului, în faţa unui asemenea subiect, se afundă în elementul lui hiperbolizator, şi, cu generozitate, aborigenul devine pe pânză parte a unei naturi grandioase, sigure pe ea, niciodată cedând în faţa propriilor slăbiciuni. După cum afirmă un comentator, Krieghoff a conturat o viziune populistă a Canadei. Nici nu avea cum face altfel, deoarece a lucrat atunci când teritoriul artelor plastice era încă virgin.
Ofiţerii britanici gustă cu mari satisfacţii atât tablourile în care emigraţia franceză este luată în răspăr, cât şi pe acelea în cari indienii sunt prezentaţi ca nişte forţe ale naturii. Cele dintâi, aduse în insula britanică, vor constitui prilej de haz la toate ospeţele ce le vor da proprietarii lor până la sfârşitul vieţii. Celelalte vor sta mărturie a eroismului personal şi a aventurilor, întâmpinate sau imaginate doar, din Canada.
Mutarea la Québec îi îmbogăţeşte temele picturale. Monumentele naturale (cascade, de pildă, lacuri, codrii), evocă turismul local. Portretele devin frecvente, dovedind creşterea încrederii colecţionarilor în acest atât de prolific artist (se pare că i s-au identificat 1.800 lucrări din toate genurile). Picturi semnate de el sunt acceptate în expoziţii din Cincinnati, Philadelphia, New York City şi… vândute! La expoziţia Societăţii Artiştilor din Montréal izbuteşte să facă a-i fi acceptate patruzeci şi opt de uleiuri, adică – după cum se consemnează – de două ori mai multe decât oricare dintre participanţii ceilalţi. Numeroasele premii ce i-au fost acordate au determinat alegerea lui pentru portretizarea Majestăţii Sale Regina Victoria. Nu se poate spune că au fost numeroşi artiştii plastici atât de susţinuţi de sponsori, precum Krieghoff. La Expoziţia Universală de la Paris din 1867, Canada a fost reprezentată, în materie de pictură, de o lucrare a sa reprezentând un depozit de lemne (Sillery Cove) ce susţinea, pe calea specifică artelor plastice, economia naţională.
Să ne oprim înainte de despărţire în dreptul unui portret, pentru că abia le-am menţionat. În portrete, se citeşte cel mai bine puterea de pătrundere a ochiului artistului şi capacitatea lui de interpretare. Iat-o pe doamna Elizabeth Bickell (1854).
Un ecran întunecos de formă ovală, evocând oglinda,  manierism mult îndrăgit de autor, dar deprins de la alţii. Spaţiul central este ocupat de bustul unei femei învestmântate în negru. Pielea e vizibilă până la clavicule, sub care o dantelă aurită, bătând în verde, încheie în mici triughiuri rochia. Mijlocul ornamentului este marcat de un medalion mare, rotund, cu trei figurine, pe lângă care cade un lanţ de aur.
Chipul personajului este cărnos, fără a se putea spune că avem de-a face cu o femeie grasă. Fruntea înaltă şi boltită apasă două sprâncene subţiate de arta cosmeticăriilor epocii. Ochii albaştri contrastează puternic cu negrul părului impecabil pieptănat. Nasul este lipsit de graţie şi tinde să iasă mult din planul figurii. Buzele sunt desenate limpede: cea de jos, rotunjită în afară, cu senzualitate, cea superioară subţire, dar grăitoare despre aceeaşi sensualitate. Mărul lui Adam crează un fel de guşă.
Spuneam că adăstăm în faţa unui portret pentru a judeca puterea de pătrundere a portretistului. Unde să o căutăm? Desigur în adâncimea privirilor. Din păcate, acestea sunt goale, cum zice ţăranul, ca ale unei gâşte somnoroase.
Cel mai important element biografic al lui Krieghoff, după părerea mea, a fost acela de a fi anunţat că, împreună cu un coleg, intenţiona să desăvârşească o panoramă a peisajului canadian. Fără a o vesti cu tam-tam, în definitiv asta urma să împlinească Grupul Celor Şapte şi pentru aceasta s-a impus Grupul la loc de cinste în istoria artelor plastice. Desigur că aspiraţia lui Cornelius David Krieghoff se afla cale de multe poşte de dorinţa sa, din pricina unui gust personal îndoielnic şi, pe semne, a unei incapacităţi a întregii sale epoci de a resimţi dramatismul wagnerian pulsând în peisajele înconjurătoare ce urma să fie înţelese şi prezentate de viitorii ocupanţi ai locului său din faţa şevaletului canadian.
2. Peter Rindisbacher
12 aprilie 1806 – 13 august 1834

În Emmenthalul Superior (Elveţia), la 12 aprilie 1806, s-a născut, la Eggiwil, într-o familie nevoiaşă, Peter Rindisbacher. Ai săi (bineînţeles el nelipsind) au emigrat în Red River Colony, în partea apuseană a Canadei, în 1821, când băiatul avea 15 ani. În 1826, nemaiputând înfrunta vicisitudinile vieţii, în urma unor inundaţii necruţătoare, familia îşi schimbă reşedinţa în Statele Unite, la St. Louis, Missouri. Aici, la vârsta de 28 ani, zilele lui Peter Rindisbacher se curmară, după ce apucase a contribui la susţinerea alor săi cu propriul său talent, timp de câţiva ani buni. Moartea l-a surprins atunci când chemarea de portretist începuse a-l impune şi în acest gen.
Talentul său nativ fusesese încurajat de părintele lui – un agricultor mai puţin norocos – şi, timp de un an, începând cu vârsta de doisprezece ani, a primit în dar nişte acuarele şi a început să lucreze sub supravegherea unui artist plastic elveţian. Schiţele sale în cărbune şi culori de apă rămân documente privitoare la existenţa indienilor şi metişilor din partea nordic-centrală a Canadei  (Winnipeg şi Pembina) – unde a creat timp de şapte ani – şi din aceea central-apuseană a Statelor Unite. Nu pierde nici un prilej de a consemna şi relaţiile dintre aceştia şi albi, ori dintre oameni şi animale. Aşezat în St. Louis, Rindisbacher deschide un studio, ceea ce-i înlesneşte şi realizarea de ilustraţii pentru reviste, ca şi de grafică de carte. Se consemnează 124 lucrări realizate de el.
Să ne apropiem de acestea. Nici o poetizare a subiectelor, nici o participare afectivă îngroşată, nici personală, dacă nu ar fi trăsătura respectării adevărului celor văzute. Din acuarelele sale se desprinde un aer de demnitate. Desenul este riguros, aproape rece. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de această aparentă neparticipare. Peter Rindisbacher e prezent cu sufletul în toate imaginile sale, dar respiră discret, aproape nesimţit. Singura trăsătură a prezenţei sale, ce este în mod sigur discernabilă, e plăcerea lui de a privi şi a recrea un fragment al realităţii înconjurătoare sau altul, cu mare bucurie, cu nesaţiu şi, încă o dată, cu adânc respect.
Că desenează o sanie trasă de un bidiviu elegant şi puternic, al cărui galop este aproape dans, condus de un vizitiu ce e înarmat cu bici, dar preferă să nu-l folosească, şi gonind cu o cucoană înfofolită, îndărătul acestuia, pe când lacheul ei scrutează, de-a-n picioarelea, din spatele doamnei, nesfârşitul drumului dinainte-le; că, într-o cameră a unui mare consiliu tribal, la Fort Douglas, surprinde patru oficialităţi locale ascultând căpetenia de la Red Lake, pe când se adresează Guvernatorului; şaptesprezece membrii ai tribului şed pe jos, în posturi comode, cei mai mulţi cu genunchii ridicaţi către bărbie, pe tălpile sprijinite de sol, deasupră-le fluturând un steag canadian (1823); că descoperă un canoe (gondola locală) plimbându-l pe acelaşi Guvernator de la Red River prin Hudson Bay, în 1824, opt indieni fiind folosiţi pentru deplasarea ambarcaţiunii cu două capete în formă de coarne de berbec şi drapată la partea dindărăt cu un steag; că se mută lângă Lacul Winnipeg, iarna, pentru a urmări familia unui indian Souteaux deplasându-se cu sania alături, trasă de doi câini; ori că umple spaţiul grafic cu întreg tribul, partea bărbătească, sosit la Red River, în vizită la Guvernator; că se amuză privind (ce termen frumos!) o cariolă  – sanie de o persoană, trasă de trei câini înşeuaţi cu zurgălăi, vehicol extrem de comod, în care stai oarecum lungit pe spate, cu spinarea înălţată – să nu cumva să pierzi frumuseţile drumului. Conducătorul saniei umblă pe lângă ea, iar drumul ei este deschis de o călăuză indiană; orice subiect ar aborda, Peter Rindisbacher se simte acasă, nu forţează nota niciodată, prezintă o documentare completă asupra obiceiurilor, vestmintelor, interioarelor şi vehicolelor epocii, ne lasă moştenire un adevărat film ale cărui imagini nu aşteaptă decât animarea pentru a ne hrăni visele istorice.
“Capcană pentru curcani sălbatici” reprezintă gravura cea mai  elaborată din câte am putut cunoaşte din opera sa. Desenul se complică. Patru arbori deosebiţi în prim plan şi alţii, diferiţi de precedenţii, în planul doi. Arbuşti, buruieni. Buşteni de construcţie susţinând o cotineaţă ridicată cu pricepere. Şi un curcan, într-o beţie a orgoliului ce-l determină să-şi rotească solara coadă, pe când patru curci (trei înainte-i şi una ascunsă după el, cu o curbare a gâtului lung sfioasă şi netemătoare) ciugulesc sub vegherea masculului iubitor dar şi infatuat.
Printre scenele cele mai memorabile, atât de pregnante încât te întrebi dacă este vorba despre aceeaşi mână de creator, se află trei reprezentând vânătoarea de bizoni. Stilul liniar, extrem de precis şi de direct, din acuarelele precedente, este înlocuit de unul încărcat, al reprezentării din goana calului, aşa cum este înfăţişat şi indianul care a ajuns din urmă, în galop, bizonul urmărit. Arcul său este întins într-o crispare aducătoare de moarte. Sălbăticiunea a coborât capul în piept, înghiţind distanţele, de spaima urmăritorului. Pare că-i auzi duduitul copitelor cu care ară glodul. Pielea roşie îşi poartă capul ornat cu penele războinicului. Se apropie vertiginos de crupa fiarei. Calul său este atât de bine pictat încât ai sentimentul că vezi aerul lunecând de-a lungul pielei sale, spre înapoi, într-o viteză fără limită. Restul turmei s-a risipit în tropot în valea largă ce se deschide, pe stânga scenei abia văzute. Din valea aceasta se ridică din nimic un munte tocit, undeva în depărtare.
A doua scenă surprinde vânătorul indian venind într-o elegantă lunecare a unui soi de schiuri de lungime mult mai mică decât suntem obişnuiţi pe culmile europene. Şi el a luat, din fugă, poziţia arcaşului pregătit să-şi sângereze victima. Spre deosebire de precedenta imagine, aici avem reprezentarea unei vânători cu câini cu bot ascuţit, precum ciobănescul german. Unul dintre cei patru soţi ai omului îl atacă lateral pe vrăjmaş. S-a înălţat pe picioarele dinapoi, însă nu este încă la distanţa potrivită pentru a-şi înfige colţii în el. Îl urmăreşte din aproape un tovarăş care ar vrea să-şi săvârşească atacul din faţă, tot lateral, dar mai are cale bună până la acesta. Un al treilea patruped se apropie dindărătul picioarelor vânjoase posterioare ale bizonului, dotate cu copite ameninţătoare. Dar cele din urmă îl înfricoşează. A pus frână goanei cu labele din faţă înfipte pe neaşteptate în stratul gros de nea. Pe stânga celui care vine în plină viteză pe ciudatele sale schiuri şi în urma sa, goneşte al patrulea aliat. Cerul bolnav, încărcat de puroi, veghează ţărâna acoperită neuniform cu zăpada pătată în zare de alţi bizoni şi de alţi indieni, până aproape de capătul vederii.
Într-o a treia imagine intitulată “Vânătoare de Bizoni”, oamenii au fugit departe de primul plan, ocupat de un bizon ce la calcă în picioare cele trei sănii, înconjurat de o haită de câini sălbăticiţi, iritaţi cât încape, însă incapabili de a-şi duce la îndeplinire menirea să-l doboare. Nu departe de el, un grup de alţi trei bizoni.
“Casa Sfinţiei Sale John West, din aşezarea Red River” (1823) constituie o lucrare peisagistică cu valoarea unei arte consumate. Tânărul acuarelist se desfată cu jocul de umbră şi lumini, cu acela al perspectivei, pe care o stăpâneşte fără probleme, cu diferenţierea materialelor, fie vegetale, fie de construcţie, ori dintre cer şi nori, pe de o parte, iar pe de alta apa.

Opera lui Peter Rindisbacher, proiectată asupra vârstei fragede când s-a săvârşit din viaţă, îţi înfioară imaginaţia, la gândul că acest acuarelist, de fapt, nu a apucat decât să-şi arate măsura, dar că adevăratele sale capodopere au rămas tăinuite în mormânt. El face parte dintr-o serie umană a talentelor curmate din faşă. Să-l numim pe căpetenia acestor tineri pierduţi înainte de timp: Arthur Rimbaud, născut în 1854 şi stins în 1891; să-i adăugăm pe Raymond Radiguet: 1903 – 1923; Isidore Lucien Ducasse, Contele de Lautréamont: 1846 – 1870; sau René Daumal: 1908 – 1944. Iată că nici artele plastice canadiene nu duc lipsa unui erou al creaţiei timpurii şi de timpuriu dispărută: Peter Rindisbacher.

3. Paul Kane
1810 – 1871

Nu sunt numeroşi pictorii lumii care au lăsat omenirii şi o scriere detaliată privitoare la ţelurile lor în domeniul artelor plastice şi la lupta necesară aducerii acestora la împlinire. Al treilea pictor canadian, cronologic vorbind, irlandezul Paul Kane, este unul dintre fericiţii aceia.
Născut în Mallow (Irlanda, comitatul Cork) la 3 septembrie 1810, la vârsta de nouă ani a emigrat, agăţat de mâna părinţilor săi, la Toronto (în acele timpuri denumit: York). Până către sfârşitul deceniului următor, a trăit ca pictor decorator de mobilă, în această localitate şi, ulterior, la Cobourg. Perfecţionându-şi darul, s-a preschimbat în portretist itinerant. Deşi putea să se întreţină din acest meşteşug, nemulţumit de sine a plecat la Roma, pentru a face copii după marii maeştri ai trecutului. Apoi putu fi întâlnit prin bisericile din Neapole, Florenţa şi Veneţia, urmărind cu îndârjire acelaşi scop. Ulterior, plecă la Londra. În capitala Marii Britanii îl întâlni pe artistul american George Catlin, ceea anulă cei patru ani de studii şi căutări şi-i schimbă cursul vieţii.
Cine a fost George Catlin şi cât de puternică i-a fost personalitatea pentru a schimba destinul unui ins atât de doritor a se perfecţiona pe drumul ales de sine însuşi o dată pentru totdeauna?
Avocat în Philadelphia, după doi ani de practică Catlin renunţă la profesiunea sa şi se apucă de studiul artelor. În 1832, se îndreaptă spre Vest pentru a desena chipuri de piei roşii  şi scene din viaţa tribală. A adus în Europa schiţele făcute şi a publicat o primă lucrare, în două volume: “Manners, Customs, and Condition of the North American Indians” (Comportamente, Obiceiuri şi Condiţia Indienilor din America de Nord). Şi-a îmbogăţit lucrarea cu aproximativ 300 gravuri făcute după comoara imagistică adunată pe parcursul călătoriei. Trei ani mai târziu apărea: “Catlin’s North American Indian Portfolio” (Mapa indienilor americani culeasă de Catlin). O nouă operă îi succcedă: “Eight Years’ Travels and Residence in Europe” (Opt ani de călătorii şi rezidenţa în Europa) care a văzut lumina tiparului în 1848, după plecarea în patrie a irlandezului canadian, deci acestea nu au mai contribuit la făurirea noii personalităţi a lui Paul Kane. Nici următoarele manifestări ale americanului, cum e firesc. Socotesc, totuşi, că cititorul îşi va face o impresie mai exactă asupra energiei revărsate de Catlin în jurul său, aflând mai multe despre bogata lui activitate culturală şi ulterioară, astfel întărindu-şi părerea că Paul Kane, copleşit de exemplul său, nu mai avu altceva de făcut decât să dea curs setei de a-l urma.
George Catlin şi-a reluat desaga la spinare (e un fel de a vorbi) şi a rătăcit din 1852 până-n 1857. A străbătut America de Sud şi Centrală, ca să revină, în cele din urmă, în Vestul Depărtat. În 1868 a apărut “Rambles amongst the Indians of the Rocky Mountains and the Andes” (Rătăcind printre indienii din Rocky Mountains şi Anzi). Finalmente, în 1909, a publicat: “My Life among the Indians” (Viaţa mea printre indieni).
Pe cine ar putea mira fascinaţia trezită în Paul Kane, tânărul doritor să-şi caute drumul propriu, dar care nu găsise nimic potrivit firii sale. Or, călătorul, pictorul şi scriitorul american îi oferea exemplul acestei întreite realizări. Apucând-o pe drumul întrezărit, irlandezul ar fi devenit unic în Canada.
De aceea, întâlnirea cu Catlin a însemnat o rupere de tot ceea se aştepta să facă Kane la maturitate. Aşadar, cu acest exemplu întăritor de suflet, închipuit pe stindardul său spiritual, Paul porni către sălbăticiile Canadei, spre nordvest, la 17 iunie 1845, de-a lungul coastei de miazănoapte a Marilor Lacuri. Vizită rezervaţia Saugeen şi, în cele din urmă, atinse Sault Ste Marie, între Lacul Superior şi Lacul Huron. Reveni cu aspiraţii noi şi mult mai îndrăzneţe.
Un autoportret din anul respectiv îl înfăţişează cu o privire dură şi hotărâtă ce suge vlaga din proprii-i obraji, marcând adâncile şi ostenitele-i cearcăne. Nasul subţire şi ascuţit îi iese mult în evidenţă. La capetele obrajilor fără rotunjimi, barba ruginie se împleteşte cu favoriţii deşi şi cu pletele ce ning peste ei, de aceeaşi culoare, din ea născându-se cele două râuri ale mustăţilor coborând culoarea roşie către aceea a spicului de grâu copt. O cravată argintie amplu înnodată abia lasă loc să se înfoaie gulerul larg al redingotei bej cafenii.
Intenţia sa de a străbate de unul singur Munţii Stâncoşi îi sperie susţinătorii morali. Ei izbutiră a-l convinge să ia legătura cu conducerea  Companiei Hudson’s Bay, cea mai veche corporaţie din America de Nord, ca şi una dintre primele din lume. A fost o epocă în care această companie a reprezentat proprietarul cel mai bogat în pământuri de pretutindeni. Gluma spunea că H.B.C., iniţialele ei, însemnau: Aici, dinainte de Hristos (Here before Christ).
Ea a controlat comerţul cu blănuri din întreaga Americă de Nord timp de mai multe secole. Pe traseul stăpânirii sale, acolo unde cuvântul guvernului nu ajungea, al corporaţiei era suficient. A fost singura instituţie să aibă relaţii paşnice şi comerciale cu pământenii, adică cei dintâi ocupanţi ai teritoriului. Dacă scăzu interesul pentru comercializarea blănurilor, compania rămase unic mijloc de aprovizionare a zonei cu bunuri de consum. Această titanică întreprindere, mai precis guvernatorul ei George Simpson, îşi asumă sponsorizarea, îndrumarea şi paza peregrinărilor lui Paul Kane, plecat într-a doua sa călătorie de prospectare etnologică şi artistică.
Târgul încheiat cu pictorul fu amuzant, dar practic. Deoarece Simpson nu-i acorda deloc încredere artistului, în ceea ce privea rezistenţa fizică şi îndemânările atât de necesare într-o excursie ce l-ar fi putut costa şi viaţa, se angajă să-l susţină compania numai până la Lacul Winnipeg. Iar în cazul în care Kane s-ar fi descurcat până acolo, avea făgăduinţa de a fi ajutat şi pe mai departe.
Paul părăsi Toronto la 9 mai 1846, cu un vapor, urmând să prindă o brigadă în canoe la Sault Ste. Marie. Numai că aceasta plecă înainte de sosirea navei. Aşa că se pomeni dator să se îmbarce pe un schooner, pentru a prinde din urmă pe cei cu care avea întâlnire, ceea ce avu loc la Fort William, pe Thunder Bay. Izbuti să ajungă canoele pe râul Kaministiquia, pe 24 mai. La 4 iunie ajunse la Fort Frances unde îl aştepta paşaportul pentru restul călătoriei, expediat de Simpson. În partea a doua a aventurii, călări timp de trei săptămâni, începând cu 26 iunie. Participă, pe pământurile siouxşilor, la ultima mare vânătoare de bizoni. Nu voi continua să dau seama de călătorie, etapă de etapă, deoarece nu fac o istorie a roadelor sale de explorator (unii comentatori îl numesc: turistul epocii). Pe scurt, la 8 decembrie 1846 ajunse la Fort Vancouver, în teritoriul Oregon. Rămase acolo întreaga iarnă. Aici avu prilejul de a cerceta tribul Chinookan şi altele. La 25 mai 1847, se îndreptă cu canoe către Fortul Victoria, de unde se reîntoarse către Fortul Vancouver, la jumătatea lunii iunie şi porni către est la 1 iulie 1847. Pretutindeni ţinu un jurnal şi schiţă, astfel că, la capătul călătoriei, lucră după eboşele acestea peste o sută de uleiuri. Transformarea despre care vorbim, presupunea o dramatizare şi poetizare a schiţelor, pierzându-se rigoarea iniţială, la intervenţia unui gust aflat încă sub influenţa maeştrilor studiaţi cândva. Stilul său nu este depărtat de al lui Cornelius David Krieghoff. Dar, simultan, se depărtează foarte mult de acesta datorită documentării riguroase ce a îmbogăţit existenţa lui Paul Kane. Poate că tocmai romantismul lucrărilor sale face ca ele să continue a fi cele mai frecvent reproduse picturi canadiene, fie în cărţile şcolare, fie în acelea de istorie sau etnologie. E cert că ilustratorii scrierilor privitoare la viaţa pielor roşii sau a vânătorilor, ori negustorilor de blănuri, sunt până la ultimul îndatoraţi viziunii lui Kane, care viziune continuă să domine imaginaţia concetăţenilor săi.
Scrierea lui menţionată la începutul acestui articol este: “Wanderings of an Artist Among the Indians of North America” (Rătăcirile unui pictor printre indienii din America de Nord). Ca şi George Catlin, şi el a publicat la Londra, în anul 1851. Urmară numeroase traduceri a paginilor sale în cele mai variate limbi.
Dacă, ne amintim, Cornelius David Krieghoff a ameninţat viitorul că va izbuti o panoramare completă a Canadei, precedând prin aceasta Grupul Celor Şapte, Paul Kane, aşa cum vor face şi ei, dă tonul străbaterii sălbăticiilor, în căutarea subiectelor pentru pictura sa.
4. FREDERICK ARTHUR VERNER
26 februarie 1836 – 6 mai 1928

Cât de mult îi iubesc pe tinerii care în zorii adolescenţei îşi hotărăsc singuri soarta viitoare! Pe aceia care se lasă atraşi de ce este mai înalt în lumea accesibilă lor sau care visează să şi-o facă accesibilă; se lasă atraşi de tot ce este mai generos, mai spiritualizat, şi decid să urmeze calea învingătorilor mediocrităţii, din imbold personal sub îndrumarea lor înşile! Şi cât mă bucură că am întâlnit un atare tânăr cu prilejul căutărilor mele în istoria plasticii canadiene. Viitorul le e dezvăluit de un om, de o carte, de un cuvânt sensibil adresat lor, ori de unul zvârlit în vânt, de o jignire, de o chemare sau un îndemn, de închipuire, de vagul speranţei, ori de vlaga încrederii în sine. În viaţa fiecăruia există astfel de clipe alese, dar rareori juneţea ce să le dea crezare e atentă, e suficient de harnică şi curajoasă pentru a înfrunta viaţa, e dispusă să joace totul pe o carte: aceea a destinului propriu, cu orice risc, până şi acela de a-ţi pierde viaţa, de dragul câştigării ei…
Numele tânărului pomenit este: Frederick Arthur Verner. Mai are un merit, faţă de pictorii urmăriţi de mine până acum: acela de a se fi născut canadian, adică pe teritoriul propriei sale ţări, printre ceilalţi canadieni de obârşie. Căci trecerea în revistă a pictorilor, făcută de mine până acum, mă conducea, vrând-nevrând, către bănuiala că nici un canadian get-beget nu s-a preocupat a făuri cultură… Or, Verner soseşte din negura timpurilor pentru a mă contrazice şi infirma în chip strălucit!
S-a născut la 26 februarie 1836, în Hammondsville (Sheridan), Ontario. Mijlocind schiţele făcute în copilărie, acasă şi la şcoală, Frederick atrase atenţia asupra talentului său. Când avea şaisprezece ani a expus nişte lucrări la Upper Canada’s Provincial Art Exhibition (Expoziţia de Artă Provincială din Canada Superioară) şi a câştigat un premiu (1852). Cu această ocazie, a văzut lucrări semnate de Paul Kane, reprezentând băştinaşi. Entuziasmat, i-a cerut cu toată căldura pictorului să-l accepte printre elevii săi. Oricât de insistent a fost, a întâmpinat refuzul celuilalt. Cititorul român, provenind dintr-o lume comunistă în care numai sprijinul (‘pilele’) şi banii părinţilor au înlesnit majorităţii tinerilor calea către facultate, ori ea a fost uşurată de comanda partidului conducător unic al statului şi sorţii supuşilor săi, nici nu poate concepe ce a fost în sufletul acestui adolescent lipsit de sprijin, care se agăţase de reverenda artistului adorat, în nădejdea că pictorul îl va trage după sine la lumină, ce a fost în sufletul lui, spuneam, când i-a auzit refuzul şi i-a urmărit clătinarea din cap, de la dreapta la stânga şi invers, mişcări făcute cu gândul aiurea, oricât de politicoasă va fi fost punerea sa la punct, de grijulie faţă de inima lui deschisă, de modest rostită. Cum să te cobori în adâncul acelui vulcan incandescent, pentru a-i pricepe zbuciumul dorinţelor?
Tocmai vigoarea picturilor aceluia l-a îndemnat, în jurul anilor 1870, să nemurească pe pânză chipul maestrului la ale cărui îndrumări râvnea. E un bărbat bătrân sau îmbătrânit de dificultăţile vieţii duse. Obrajii îi sunt încuibaţi într-o barbă îngrijită, avântată, ritmic călcată de dealuri şi văi, ca şi de nişte musteţi bogate mult ieşind din suprafaţa feţei. Albul abundă într-acestea ca şi în capetele firelor de păr din precedenta, sub pomeţi învingând încă negrul tinereţii. Freza are cărare pe stânga, iar coama din partea dreaptă, la capăt se ondulează. Sprâncenele i s-au decolorat de eforturile încordării. Le marchează două-trei riduri oblice ale încruntării. Ochii, obişnuiţi să cate departe îşi îngustează pleoapele, sub ele umflându-se cearcănele, de-a dreapta şi de-a stânga nasului vânjos.
Timpul trecu.  Frederick Arthur împlini douăzeci de ani. Era suficient de maturizat pentru a-şi da seama că nu mai avea nici o şansă de perfecţionare, dacă nu urma cursurile unei şcoli specializate. Se înscrise la Leigh’s Academy (există şi varianta: Leighs School of Art. În altă parte numele şcolii este: Heatherly’s Art School) din Londra.
Nu reveni în Toronto decât în 1862, întretimp însoţind oastea lui Garibaldi, slujind în Miliţia din Yorkshire şi Legiunea Britanică. Practică îndelung coloratul fotografic şi fotografia. Abia în anul 1874, optă definitiv pentru pictură. Cum pasiunea sa pentru arta lui Paul Kane nu slăbise, propriile sale lucrări vor urmări, ca şi ale modelului ales, viaţa sălbatică, prezenţa indienilor şi bizonii. În 1880, se stabili definitiv la Londra.
Verner va fi cel dintâi pictor canadian membru al Societăţii Britanice Coloniale a Artiştilor. A fost membru fondator al Societăţii Artiştilor din Ontario. I s-au decernat numeroase medalii, inclusiv aceea a Expoziţiei Pan-Americane din Buffalo. Cu prilejul spectacolului dat la Londra de Buffalo Bill, o schiţă de-a lui Verner era la îndemâna scrutării spectatorilor (1892). În 1910, acest bărbat impunător, rasat, cu capul oarecum trapezoidal, cu barbă scurtă, albă, ocolindu-i chipul pe sub bărbie până la favoriţi, pe când partea superioară a craniului îi este descoperită, cu o privire înţeleaptă şi cu un aer foarte civilizat, a primit medalia Expoziţiei de Arte Frumoase din Buenos Aires. Din nefericire, în cursul primului război mondial s-au distrus numeroase lucrări ale sale.
S-a stins din viaţă la 6 mai 1928, în Ontario (conform altor opinii şi-a dat obştescul sfârşit la Londra).
Casa de licitaţie Hodgins, în prezentarerea ei, face o înşiruire foarte bogată a subiectelor ce au reţinut atenţia pictorului: peisaj local, portrete ale băştinaşilor, tabere de piei roşii, viaţa oilor, vitelor şi bizonilor, sate englezeşti, conace, naturi moarte. Lacurile Huron şi Erie, Parry Sound, râul Nipigon, Ontario, Scoţia, Olanda, Yorkshire, Cumberland, Devon, Dorset, Buckinghamshire, Sark. Nu citează poetretele de bărbaţi şi femei, deosebit de interesante, pe cel al lui Kane noi întâlnindu-l mai sus. Joan Murray are o remarcă judicioasă, privitoare la imaginea Canadei de vest în opera lui Frederick Arthur Verner, ca “o grădină secretă, o oază a calmului şi a liniştii, mai curând decât câmpul de bătălie tragic portretizat de numeroşi pictori americani”. Acest idilism, însă, se opreşte pe hotarul dintre plăcut şi dezagreabil. E mai curând, aş zice, o stare de spirit decât o realitate vizibilă; de aici, probabil, sugestia doamnei Murray, a grădinii secrete.
Reprezentările bizonilor, lăsate de Verner, constituie ‘portrete’ autentice, respirând o atmosferă vie. Alături de bizonii ce i-au ‘pozat’, adâncimea cerului, oglinzile imperturbabile ale apelor, verdele scăldat în urme de brun ale ierburilor, însemnat de umbrele apusului, norii alburii sau albaştri depărtaţi, asociate cu simpla rămânere încremenită în picioare a unui animal ce a uitat de sine, înconjurat de alte trei, lăsate pe glod, sprijinindu-şi greutatea mai cu seamă pe pântec, şi de un al patrulea, hotărât să mai pască o ultimă gură de de verdeaţă, constituie, în uleiul intitulat “Bizon la odihnă”, înfăţişarea esenţei odihnei înseşi.

I-au fost dragi bizonii după cum boii i-au fost lui Nicolae Grigorescu. Spre deosebire de artistul român, Verner îşi schimbă mereu unghiul de unde-şi priveşte modelele masive, chiar dacă acestea rămân lungite în colb, ori au aţipit cu nările lăsate pe ţărână. Îl interesează la fel de mult perechile de cornute şi grupurile alcătuite de ele, cum s-a şi văzut. Un album întrunind numai astfel de reprezentări ar fi o inepuizabilă sursă de plăcere pentru simţul observaţiei al cumpărătorilor lui. Din păcate editorii de artă care să iubească pictura în mod autentic nu prea se întâlnesc, de aceea albumele menţionate sunt lipsite de fantezie şi repetă la nesfârşit imaginile dintr-unul în celălalt, ajungând să te facă a crede în sărăcia închipuirii creatoare a artiştilor.

5. WILLIAM GEORGE RICHARDSON HIND
12 iunie1833-1889

“Overlanders of ’62 Sketchbook”, acesta este darul major lăsat urmaşilor de către William George Richardson Hind. Importanţa acestui ‘Sketchbook’ (caiet de schiţe document) este multiplă. Însă, până la a urmări variatele chipuri ale preţuirii ce o impune, să încercăm a înţelege titlul operei.
Născut în Nottingham (Anglia), la 12 iunie 1833, viitorul pictor, după ce s-a aşezat în Canada (1851?1852?), la vârsta de 18 ani (?) a lucrat mai mulţi ani ca profesor de desen la Şcoala Normală din Toronto (ceea ce i-a fost înlesnit de faptul că urmase cursurile şcolii de arte şi meserii din Nottingham). În timpul acesta a deschis un studio în Toronto. A revenit în Anglia, de unde s-a reîntors în 1861. Astfel ar putea fi argumentată opinia lui Berenice Gilmore că mişcarea Pre-Raphaelită l-a influenţat. “Opera sa vădeşte culoarea strălucitoare şi lumina favorizate de respectiva mişcare”, spune dânsa, “ca şi afinitatea cu expunerea realistă a peisajului”. A călătorit în Labrador cu fratele lui, omul de ştiinţă Henry Youl(e) Hind (1823-1908), sub veghea prietenească a căruia s-a aflat tot timpul după prima sa debarcare. Buna lor înţelegere este vădită şi prin aceea că a ilustrat, cu gravuri făcute după desenele realizate la faţa locului, scrierea acestuia: “Explorations in the interior of the Labrador peninsula”. Ele constituiau dări de seamă imagistice privitoare la obiceiurile indienilor Naskapi şi Montagnais, ca şi studii botanice şi etnologice.
Henry Youle a preconizat ca drumul căutătorilor de aur către Columbia britanică să străbată preeria, în loc de a lua ca mai înainte calea oceanică. Pe noua rută recomandată de el însuşi i-a condus personal pe aventurierii dornici de îmbogăţire. Numele primit de cei o sută cincizeci de participanţi la inedita aventură a fost “overlanders”, sugerând străbaterea uscatului (‘land’) către destinaţia ce şi-o aleseseră. William G. R. Hind i-a însoţit în anul 1862, făcând nouăzeci şi două schiţe documentare, în cărbune, peniţă, creion şi acuarele, asupra acestei expediţii, adunate în caietul despre care vorbim. Cum foarte puţini dintre soţii săi de drum s-au oprit pentru a căuta aur, pictorul li s-a alăturat şi mai departe, către Victoria, unde a ţinut deschis un studio de pictură timp de şapte ani.
Să răsfoim împreună schiţele sale.
Ciclul se deschide cu o scenă de odihnă. Corturi înşirate; bărbaţi recuperându-şi puterile. Peisajul montan este surprins din drum. Un pod este străbătut de un călăreţ. În pregătirea somnului, o căruţă  e descoperită cu hulubele sprijinite de glod. Apoi urmărim părăsirea unui fort. Boul care trage căruţa, datorită accidentelor căii, este ajutat de stăpân, după cum şi de o roată a căruţei împinge careva. Ochiul graficianului urmăreşte căruţe cu coviltir, un călăreţ şi alţi însoţitori pedeştri ai convoiului. Străbaterea unui râu. Foc de tabără. Cal mâncând, agăţat de o căruţă. Vehicol răsturnat. Pe neaşteptate, ne aflăm în apropierea unei aşezări rurale. Şezând în iarbă, cu privirile pierdute în depărtare. Odihna oamenilor lângă roata căruţei dejugate. Bou şi cai de tracţiune pândind somnul. Bac.
Din nimic, în suita pastelată a viziunilor cuminţi, abia atinse de culoare, oprindu-se îndelung asupra detaliului realist, se iscă un peisaj văzut de pe o înălţime tulburată de prezenţa unui copac uscat la limita stângă, implantat într-un teren castaniu, frământat de tufe cenuşii şi verzui, continuat cu o mare pată cafenie. În planul din dreapta urcă acelaşi convoi urmărit cu perseverenţă de pictorul care nu s-a împăcat cum se cuvine cu tovarăşii de călătorie. L-au pedepsit urmând ca trei zile să călărească singur şi nu mângâiat de bucuria prezenţei obşteşti. Şiragul lung, asemănător cu nişte perle mărunte acuarelate, urcă între un ţinut împădurit şi versantul unui munte sărac în vegetaţie.
Furtuna se năpusteşte asupra corturilor înălţate în grabă nebună de bieţii inşi disperaţi că nu pot lupta cu dezlănţuirea stihiilor. Se străduiesc să-şi desjuge, să-şi împingă sau tragă vitele la adăpost, pe când lănciile ploii se năpustesc reci, tăioase, ca de sticlă, în plinul tăbăcit de vânturi uscate al chipurilor ostenite, iar ierburile de sub tălpi se răzvrătesc şi fălfâie fără nădejde.
Răvăşirea elementelor s-a potolit. A trecut şi convoiul. Îndărătul ultimei căruţe, un vânjos bătrân cu o bâtă în mâna dreaptă, închide coloana. Alt popas. Ai zice că, în primplan, s-a aşezat un grăsan, să pună de mămăligă. Unul dintre conducători (nu o fi fratele pictorului în persoană?) a rămas mai încoace de un smârc. Este mai elegant decât cei cunoscuţi până acum. Calul, slobod din frâu, a plecat grumazul să molfăie din iarba locului. Stăpânul, cel cu plete mari şi bogate, indică ceva din braţul drept, călătorilor găsiţi dincolo de apă şi trestii. În următoarea imagine e înfăţişat boul care a fost târât în nomol de căruţa ce o trăgea: s-a prăbuşit în clisă. Locul nu este potrivit tracţiunii grele. Următorul membru al expediţiei şi-a oprit atelajul şi priveşte, aplecându-se într-o rână, la dezastrul fratelui său de drum. Pesemne, greutatea prea mare a înclinat roţile şi a condus la lunecarea pe terenul nesigur. Acum două căruţe, ce se urmează, au fost despovărate complet, ba şi oamenii merg pe lângă ele. Trebuie şi boii înţeleşi…
Peisaj de şes cu un călăreţ acolo unde zarea se uneşte cu pământul.
A venit iarăşi clipa odihnei binecuvântate. Un bou s-a prăbuşit pe pântec şi piept, abia susţinându-şi capul încornorat la vreo douăzeci de cm de ţărână. Un cal semeţ, proptit pe picioare, întoarce capul spre înapoi, ciulindu-şi urechile să surprindă pe unde or fi rămas prietenii săi, uşor îngrijorat că se găseşte singur aici, departe de neamul cavalin destul de bogat reprezentat în caravană. Deasupra unei păduri, două păsări planează.
După moda sălbăticiei, stăpânul din pomeţii căruia (parcă ar fi unica sursa a pilozităţii) se învălmăşesc firele dese şi aspre ale unei bărbi trapezoidale, e mai puţin de speriat pentru animalul său, cât pentru noi privitorii desenului ce-l reprezintă. Vita, dimpotrivă, îi este recunoscătoare că o ajută să-şi care poverile la străbaterea unui râu. Astfel îmi renaşte sentimentul de stingherire ce-l am când mă surprind uluit de dragostea ce o poartă câinii şi pisicile unor stăpâni hidoşi la înfăţişare (după judecata noastră), termen ce nu are nici o însemnătate şi nici o influenţă în privinţa ataşamentului ce-l arată animalele domestice oamenilor care le îngăduie pe lângă casă.
Un grup de trei indieni piperniciţi, probabil evitând vântul şi deaceea doi dintre ei şed vârâţi unul în celălalt pe când al treilea s-a lungit cu burta pe glod şi şi-a ridicat bărbia, sprijinind-o într-un cot, pândesc de la distanţă, convoiul ce pare fără sfârşit, când le străbate teritoriul. În planşa următoare – cât de impresionantă este întinderea nesfârşită şi pustie în prim planul căreia s-a ciucit o femeie din acelaşi trib cu precedenţii, genunchii înălţaţi şi susţinuţi de braţele înnodate peste ei i se ascund într-un şal roşu bordat cu albastru, ce-i acoperă umerii şi tot trupul minus labele sprijinite una de cealaltă. Puţin mai departe, în planşa, următoare, o plută stingheră, ale cărei rădăcini ascunse sunt bucurate de o tufă ce se zbenguie în adiere mângâindu-i trunchiul zvelt.
Au ajuns la un fluviu. Acesta nu mai poate fi străbătut prin vad. Au găsit bărci largi şi încăpătoare. Au depus lângă căruţe bagajele, avuţia lor, stive, iar acum o încarcă cu băgare de seamă, pentru călătoria ce urmează pe apă. Halta va dura ceva. Corturile s-au înălţat. Între noi şi ele, unul dintre membrii echipei de o sută cincizeci de persoane, s-a întins cu pântecul pe glod, spatele fiindu-i încorsetat într-un soi de rubaşcă dintr-o ştofă cafenie. Pantalonii îi sunt cenuşii.
Cum zace frânt, nu ştiu de ce i-aş lega de chipu-i chinuit versurile incomplete (cât le mai ţin minte) ale unei romanţe demult uitate şi în ţara ei de baştină, adică la noi:

“…În zbor trec peste mine anii
Departe-ntre străini mă frâng
Îmi plâng de milă măghiranii
Şi romaniţele mă plâng,

Tu vântule cu şoapte line
Ce aromeşti a busuioc
Du-mi către alte zări cu tine
Şi vis şi dor şi nenoroc,

Vânt de seară, vânt de seară,
Vânt hoinar de cireşar
Du-mi tristeţea mea amară,

Vânt de seară, vânt hoinar…”