– Povesti in interludiu

Jack i-a povestit Jessicăi următoarea întâmplare drept pildă a unei ciudăţenii a firii femeieşti şi a relaţiei bărbat-femeie născută între doi necunoscuţi.

Personajul – nu m-am edificat dacă era vorba despre sine însuşi în adolescenţă ori despre alt tânăr, Jack rămânând ambiguu faţă de mine în această privinţă – se afla la un ştrand pe malul Lémanului, în Elveţia. Îşi alesese ca loc de plajă o suprafaţă închisă aproape complet între şirurile de cabine nefolosite de ani de zile, oamenii preferând să se dezbrace de-a dreptul pe malul lacului. Se oprise aici pentru a nu jena pe nimeni şi nici a fi jenat, căci intenţiona să-şi scoată slipul, să facă un ceas de nudism.

Toropeala dulce adusă de oglindirea soarelui pe trupul său, un soare nu destul de puternic încât să fie dezagreabil, îl amăgise şi-l aţipise pe jumătate, stare ce-l delecta, făcându-l să uite de el însuşi. Îşi ţinea slipul lipit de şold, să-l aibă la îndemână pentru a-l trage peste el ca o învelitoare, dacă s-ar fi iţit careva în spaţiul unde se ascundea. Numai că nu ţinuse seama de posibilitatea acestei căderi într-un somn uşor.

Deodată, simţi că apăruse cineva printre capetele a două rânduri de cabine. Întredeschise pleoapele. Constată silueta unei femei rămasă acolo, în picioare, în costum de baie, cu labele uşor depărtate, aşa cum încremenise din înaintare. Îl privea. Nu făcu mişcarea de acoperire intenţionată pentru că decise să n-o pună în situaţia neplăcută de a-i arăta că era conştient a fi fost cercetat de ea gol cum se afla.

Doamna străbătu doi paşi înainte şi luă loc îndărătul unei ţâşnitori, pe o bancă, unica din zonă, îndreptată spre el cu partea pe care se şedea. Se prefăcea a nu-l vedea. Doar când şi când îi surprindea lunecările privirilor peste el.

Nu rezistă să mai rămână locului îndelung. Îşi trase slipul, fără să se ridice. Apoi se aburcă în picioare şi se îndreptă alene către dânsa. Îşi menţinea privirile ba în pământ, ba le trimitea spre apa ce străpungea drept în sus, ca un burghiu străveziu şi sclipitor, prin conducta ei falică din fontă, teşită în vârf. Niciodată nu-şi aruncă ochii direct spre femeie, despre care constatase iniţial că avea vreo cincizeci şi ceva de ani. Ajungând în dreptul gurii de apă, se aplecă şi sorbi îndelung; răcorit, se delectă adunând curgerea în palme şi depunându-şi-o pe umeri, pe piept, pe pântec, pe partea anterioară a pulpelor, lăsând-o să i se prefire pe omoplaţi în jos.

Străbătu distanţa de un metru, ce-l despărţea de bancă, ceru voie să se aşeze, necunoscuta încuviinţă şi el se regăsi alături de dânsa.

Când rămase singur, peste jumătate de ceas, îi fu cu neputinţă să-şi amintească ce cuvinte schimbaseră, dar de vorbit, o făcuseră de la bun început cu o familiaritate deloc stingheritoare, necum vulgară, ceea ce nici nu-i venea lui la îndemână. Persoana cealaltă dorea la fel de mult ca şi el să sfarme orice zid s-ar fi interpus între dumnealor, dar n-o făcea nici cu grabă şi nici cu evidentă strădanie de cucerire. Îndepărtă piedicile survenite (dacă apăruseră; de ele Jack nu mai era conştient). Cert este că, provocat prin nişte mijloace ale discuţiei pe care nu le putea reproduce cu nici un chip (credea, prietenul meu, când îmi povestea, că femeia atacase subiectul nudismului la plajă), tânărul se pomenise dezvelindu-se iarăşi, alături de ea, şi amănunţind cu degetele ceea ce înfăţişa. Privirile doamnei nu se despărţeau de priveliştea dezvăluită. Într-un târziu, cum încă mai repeta mişcarea, mult mai rar, vag ameţit, martora lui, cu pupilele cuminţi tot coborâte, într-o aplecare asemănătoare cu a pudorii, îi zise, cu gâtlejul încordat şi glasul uşor voalat:

– Vrei s-o faci iar?

Îngroşarea vocii îi atribuia oarecare neaşteptată seriozitate, ce-i împrumuta vorbelor tenta unei mustrări posibile, nu total credibilă.

– Nu… , răspunse nehotărât.

Ea trecu la a menţiona:

– …Sunt unele femei, care obişnuiesc bărbaţii să-şi ia singuri plăcerea, pentru a-i privi, iar asta de mai multe ori la rând. Îi obişnuiesc aşa, ceea ce nu e spre binele tânărului, căci ia deprinderea; sunt periculoase. A-i întâlnit vreuna dintre acelea şi te-a format?

Conlocutorul minţi:

– Nuuu…

– E un noroc. Să nu te laşi învăţat de ele…

Lui îi stătea pe buze s-o întrebe dacă se număra printre dumnealor, dar era prea delicat s-o iscodească atât de fără ocol.

Curios lucru, dacă doamna află că el nu intenţiona să continue, îl vesti că pleca. Stupefiat de cele în care se trezise antrenat, ruşinat poate, nu avu tăria s-o reţină. Dorea să se elibereze de prezenţa ei, să rămână singur cu nevoia de odihnă şi de rumegare a aventurii.

Femeia îşi luă rămas bun. Şi el se ridică, politicos cum era, o conduse câţiva paşi, îi ură: ‘la revedere’, ceea ce nu se adeveri a fi fost adevărat, deoarece dumneaei nu reveni să-l revadă pe petecul de nisip unde se retrase din nou, să viseze.

Jessica, ascultându-i suita numeroaselor istorisiri culese de pe ramurile aceluiaşi trunchi cu poame aguride, îl întrerupse cu o reminiscenţă proprie din pubertate, tot de pe plajă.

Aflându-se pe malul unui râu, auzea râsetele unor băieţi care se zbenguiau în undă. Deodată unul dintre ele izbucni denunţător, amuzat, dar şi batjocoritor. Era cuprins, în acelaşi timp, de entuziasm, dar şi, parcă, voia să avertizeze:

– Cortul, Billy! Cortul!

Fetiţa îşi aruncă privirile într-acolo, nedumerită despre ce cort putea fi vorba pe faţa apei. Percepu că unul dintre flăcăi era lungit de-a lungul curgerii lichide, pe spate; făcea ‘scândura’. Chilotul lui, rămas în aer, într-adevăr căpătase forma adăpostului de pânză numit, datorită erecţiei. Nu prea înţelegea ea ce era acel fenomen, dar fu satisfăcută a se fi lămurit la ce se făcuse aluzie.

Obsesia Jessicăi de a exista concordanţă între spuse şi realitate, izvorâtă, probabil, din îndelungate strădanii părinteşti în vederea determinării ei să respecte adevărul, adică să nu mintă, obsesia ei de a se vorbi precis, exact, urma s-o constate Jack, cu oarecare sfială şi cu admiraţie, pe parcursul întregii lor prietenii. Ştia clar când a apărut ruşinarea ei de a fi surprinsă minţind – apărase cu acest mijloc de acuzarea comportării uşuratice o prietenă bănuită de părinţii Jessicăi pentru aşa ceva. Or, iată că şi astfel de preocupări ale minţii, între cari şi sexualitate nimeni n-ar putea bănui vreo relaţie, devin căi de iniţiere a cugetelor feciorelnice în anumite împrejurări, iniţiere rămasă interzisă în zona tuturor tabuurilor sociale, drept rezultat al unei educaţii dăunătoare prin asprime obtuză: voise să verifice cum putea să se înalţe un cort pe apă.

Astfel de informaţii schimbate între ei asupra experienţelor de început ale fiecăruia se distingeau printr-o imensitate de prilejuri oferite bărbatului – majoritatea foarte concrete – şi o zgârcenie penibilă a generozităţii împrejurărilor în ceea ce o privea pe femeie – atât ca număr, cât şi ca experienţă directă. În nici un caz Jack nu se grăbea să tragă concluzia că trăirile ei în atari ocazii fuseseră mai puţin intense decât ale lui. Nu. Însuşi faptul că până la patruzeci şi opt – patruzeci şi nouă de ani, Jessica nu numai că nu uitase cum arăta ‘cortul’, ci continua a-l cita ca pe o experienţă din domeniul erotic dovedeşte puterea cu care îi fusese izbită imaginaţia la vârsta respectivă, ca şi caracterul satisfăcător al revelaţiei. Pe această ‘arătare’ şi pe alte câteva introduceri în sexualitate, la fel de anodine pentru alt ascultător decât iubitul ei, se clădise o sete de trăiri ‘nepermise’ ce urma să alcătuiască fundalul întregii vieţi a femeii, de dedicare absolută muncii, nu numai ca răspunzând nevoii sale de autodepăşire, ci şi, mai ales de depăşire a unei nevoi erotice ce i-a luat somnul pe parcursul întregii vieţi chinuite de nerealizare pe măsura aspiraţiei, în acest domeniu.

Această sete i-a fost arzător sporită de lecturi. Este vorba despre romane publicate cel târziu în primul sfert al veacului al douăzecilea, deci scrieri ce acopereau cu o perdea groasă orice tresărire şi subsecventă mlădiere a spiritului sub ghimpele erosului. Însă asta nu înseamnă că nu rămâneau, tot la câteva zeci de pagini, umbre calde înscrise pe hârtie, jumătăţi de cuvinte, tot atâtea făgăduinţe neformulate până la capăt, ce mai abitir măreau misterul şi chemarea lui ameţitoare. Cel puţin aşa le resimţea femeia.

– Ce semnificaţie au pentru bărbaţi exhibările acestea?, îl întrebă într-o zi, după o relatare din familia tematică a celei cu care debutează istorisirea de faţă, făcută ei ca ilustrare a tezei că educaţia prea pudică impune femeii o viaţă de restricţii şi renunţări extrem de tristă.

Mai precis, îi narase că un coleg de liceu, îndreptându-se spre casă într-o noapte de început al iernii, se oprise lângă un zid, pentru o nevoie ce-l necăjea. Abia de-şi descheiase pantalonii şi luase poziţia eliberării că auzi un bocănit grăbit şi ferm, peste pojghiţa subţire de zăpadă uşor topită, al unor tocuri de pantofi femeişti. Din întuneric apăru o domnişoară de până-n treizeci de ani; se apropia pe acelaşi trotoar pe care se afla şi el. Era ca paralizat de cotropirea neaşteptată a sângelui ce-i intrase brusc în clocot, datorită contextului în care era surprins. Era prea târziu să-şi mai ascundă evidenţa reacţiei la prezenţa necunoscutei; ba nici nu voia s-o facă. Domnişoara îşi descheie la rândul ei nasturii paltonului verde, subţirel, ale cărui aripi începură să bată ritmic din mişcarea pulpelor. Colegul lui Jack interpretă gestul ca unul simbolic al ofertei, conştient sau inconştient.

Apoi îşi spuse că interpretarea îi era greşită. Se răzgândise deoarece constată că, ajunsă la doi paşi de el, trecătoarea traversă. După care, iarăşi fu dator să revină la gândul dintâi: oprită îndărătul lui, străina îşi bătea tălpile şi şi le freca de marginea bordurii, ca şi când ar fi voit să le cureţe de zăpada prinsă de ele. “Dar asta nu se face în plin mers; deobicei omul îşi leapădă zăpada abia înainte de a intra în casă…” Se încurajă: “Îmi atrage atenţia asupra sa, vrea să pricep că întârzie lângă mine. Mă cheamă…”, îşi zise, sufocat de mărul lui Adam devenit greu ca plumbul şi prea voluminos.

Femeia străbătu carosabilul. Rămase ţeapăn, în poziţia în care ea îl observase. După câtva timp, când emoţia îi anihilase starea specială în care fusese zvârlit de apariţia ei, îşi putu rearanja toaleta şi trecu şi el pe trotuarul de vizavi. Pentru tânărul care n-o mai putuse urmări cu pupilele deoarece se găsise întors cu spatele la ea, femeia pierise ca înghiţită de pământ. Doar dintr-o curte îmbeznată auzea pe careva fluierând o melodie. Depăşise poarta, când se pornise fluieratul. Reveni încet înapoi. Îşi concentră muşchii oculari cât era în stare, dar nu răzbătea prin densitatea întunericului. – “Decât să staţi să vă uitaţi, mai bine mi-aţi da o mână de ajutor să urc lemnele la etaj!”, auzi un glas feminin. “E ea!”, tresări fără să mai poată respira. – “Îndată; n-am ştiut ce faceţi acolo”, răspunse, păşind în spaţiul negru. “Sosesc.” – “Cam târziu”, fu apostrofat. O zări, în sfârşit. Voi să-i ia stiva de surcele din braţe, dar îl refuză. Nu insistă, fiindcă nu-i plăcea, după cum nu agrează nici un adolescent, să i se spună ce avea de făcut. – “Intraţi. Locuiesc sus”, îl îndemnă de parcă se cunoşteau suficient pentru o astfel de invitaţie.

Urcă prima; el după ea. La un cot al scărilor le ieşi în faţă, coborând, o doamnă: îi putea fi mamă tinerei; poate chiar asta îi era. Schimbară numai două vorbe. “Nu insistă asupra conversaţiei, să nu fie obligată să mă prezinte şi să remarce cealaltă că, de fapt, nu ne cunoaştem.” Relaţiile lor nu păreau calde. Treptele nu treceau prin dreptul nici unei uşi. Se opriră în faţa aceleia unde se închidea şi casa scării. Descuie. Intră; depuse lemnele în faţa sobei. – “Poftiţi”; îl invită să ia loc pe cel mai apropiat scaun. Se îndreptă spre capătul opus al odăii. Îşi lăsă acolo paltonul, într-un cui. – “Vreţi să vă scoateţi delonul?” După o clipă, se răzgândi: – “Mai bine să se-ncălzească niţel”. Căutăturile sale îl mirau: nu transmiteau nici un mesaj; nici patimă, nici căldură, nici intimitate. Erau întocmai privirile îndreptate asupra unui străin căruia îi acorzi puţin respect din politeţe. Reveni. Îngenunche în faţa sobei şi, după ce potrivi câteva lemne subţiri în cavitatea ei, depuse sub ele un chibrit aprins pe o bucată de hârtie. Închise uşiţa de metal. – “Se desmorţeşte îndată”, îl informă, luând loc pe capătul divanului dinspre sobă.

Urmă ceva ce-l impresionă cumplit, deşi era firesc pentru o femeie cumsecade şi obişnuită, alături de un bărbat despre care nu ştia nimic, chemat în casă în asemenea împrejurări neobişnuite. Îşi sprijini coatele de genunchi şi-şi îngropă faţa în palme, cu sufletul vlăguit, însoţind aceasta de un suspin.

“Nu pot fi decât două explicaţii ale retragerii acesteia din tovărăşia mea, care abia de s-a schiţat. Prima: este groaznic de obosită. Însă din felul alert în care lovea pavajul afară, din gluma ei din curte, din hotărârea cu care a escaladat treptele, din parcurgerea întregului spaţiu al încăperii pentru a-şi depune paltonul ca un om ordonat, nu reiese istovirea ce să motiveze atitudinea îmbrăţişată. A doua: ceea ce a făcut, adică poftirea mea la ea, a unui necunoscut în a cărui intimitate a irumpt datorită unei întâmplări neprevăzute, o costă, după faptă, prea mult. Istovirea îi este sufletească; e sătulă de irepresibilul poftei sale; regretă ce s-a petrecut; îi e ruşine…”

Am citit, undeva în INTRODUCEREA IN PSIHANALIZĂ a lui Freud, despre o distinsă doamnă vieneză care, într-o împrejurare similară, se oprise alături de domnul în cauză, răscolise prin poşetă, scosese o carte de vizită şi i-o oferise, însoţind-o de un surâs încântat şi îmbietor.

Dar nu femeia din poveste, nu. Ea era zdrobită de fapta sa. Când a înţeles şi eroul aceasta, se ridică. Îngăimă cu un ton şters, al propriei sale jene:– “Sunteţi ostenită. Cred că e mai bine să mă retrag.” – “Da” , zise ea. Se ridică. Îi deschise uşa. În prag, el îşi apropie buzele de fruntea ei şi depuse acolo un sărut cast şi scurt. – “Dacă vreodată aveţi drum pe aici…”, îi spuse dânsa, “încercaţi dacă sunt acasă. Deobicei revin serile…”.

Acum regreta că insolita întâmplare se isprăvea astfel, însă n-avea convingerea că trebuia să-l oprească. Nici tânărul că ar fi trebuit să rămână.

Coborî. Femeia rămase cu uşa deschisă până ce el coti pe trepte-n jos. Apoi o auzi încuind.

– Semnificaţia?, rămase puţin pe gânduri Jack, cu gândul la întrebarea Jessicăi. Dacă e vorba despre o exhibare voluntară ea înseamnă o propunere, cum a luat prietenul meu descheierea paltonului de către femeie.

– Nu-i trecea prin minte că domnişoara care venea spre el nu accepta să privească ceea ce-i arăta? Că o jignea? Că-i violenta psihicul?

Jessica era furioasă.

– Nu. Fiindcă, o făcea cu mult înainte de se fi apropiat dumneaei de el, când se găsea încă la cincisprezece-douăzeci de metri şi nu cu această intenţie. Iar dacă intenţia ar fi existat, prin distanţa mare îi oferea şansa să aleagă: îşi continua drumul în direcţia lui sau traversa, vădindu-şi prin asta indiferenţa sau dezacordul. Nimeni n-o obliga să se apropie şi mai ales să privească.

– Acum înţeleg. Mai medită cât medită, apoi: Ai dreptate.

– Există în aceste întâlniri fără urmări ceva mai mult decât ţi-am spus. Eu le socotesc nişte contacte sexuale desăvârşite, deşi ejacularea spontană apare rar.

– Contacte sexuale?

– Da. Sunt întâlniri a două trupuri şi a două pofte, în domeniul vizual doar, e adevărat, dar aceasta nu le micşorează intensitatea, poate chiar dimpotrivă, şi sunt satisfăcătoare în sine.

Jessica îşi clătina capul, pierdută în repetarea celor ascultate, poate chiar în strădania de a intra în pielea femeilor citate, pentru a le înţelege trăirile.

– Ai dreptate, reluă la rândul ei. Bănuiesc că sunt satisfăcătoare în sine, confirmă în cele din urmă, ghemuindu-se cu capul pe umărul bărbatului său, din când în când răsucindu-şi-l niţel, să-i depună câte un sărut pe piept, cerând astfel dragoste.