– Poetul

Nu-mi pot despărţi copilăria de tribul lor. Erau mulţi, însă numai doi, mai apropiaţi ca vârstă de mine, mă preocupau şi-mi deveniseră tovarăşi de joacă: unul doar cu un an-doi mai mare şi celălalt bănuiesc că numărând trei-patru ani mai mult ca subsemnatul. Primul numit, smead, trăgând după taică-su, cu vârful nasului rotunjit, cu irişii smoliţi şi privirile învăluitoare, cu constituţia delicată şi fără o muşchiulatură evidentă, precum alţii de o seamă cu el, mai cocoşi. Avea un fel de a te cântări cu privirea, dintr-o parte, cu un zâmbet al simpatiei şi al înţelegerii sclipind la coada ochiului. Fratele lui nu era suficient de înalt, ţinând seama de anii pe care-i număra. Pesemne a crescut mai târziu, ca în atâtea alte cazuri. Legat armonios, puternic, deci cu înfăţişare virilă, moştenind-o pe mama sa la chip dobândise un ce agreabil în trăsăturile regulate, în pielea albă, în părul şaten deschis, ce-mi impunea impresia că era băiat frumos. Cel mai vârstnic dintre fraţi era o fată, cu un nas din aceeaşi stirpe cu al celui mai nevârstnic frate, atât de distanţată de noi încât nici nu o ţin minte altfel decât participând la sau declanşând celebre lupte cu pernele, în cari membrele ei, ca ale unor miriapode duşmănoase descinse din alte planete, membrele sale lungi şi ghimpoase, aţoase şi dislocate, deveneau singurele vizibile în văzduhul odăii pe care-l secerau, ameninţând sau pleznind fără a mai zice păzea, în cadrul unei demonstraţii arhiconvingătoare de forţă şi de neatârnare de regulile bunei creşteri. Prâslea era o pruncă; nu aveam cu ea nimic de-a face.

Când vremea o îngăduia, ieşeam în spaţiile verzi, de invidiat pentru amploarea lor, ce despărţeau blocurile scunde puse la dispoziţia angajaţilor institutului unde funcţiona pater familiae. Pe iarba deasă şi grasă încingeam meciuri zgomotoase de fotbal cu mingea din ciorap, dimpreună cu alte progenituri de-ale salariaţilor, de care nu mi-a păsat niciodată prea tare şi de aceea mi-au dispărut complet din memorie. Începând cu înfruntările acestea dintre picioarele noastre şi continuând cu demonstraţiile de gimnastică ‘acrobatică’ şi de lupte greco-romane, de trânte româneşti, de capra, forţa fizică şi îndemânarea mea lăsau de dorit şi mă proiectau în plasa ironiei amicilor mei. Ea nu era muşcătoare şi nici pe lungă durată repezită asupră-mi. Să vrea să însemne asta că mă socoteau un ocrotit de-al lor, chiar dacă mă mai usturau unele luări peste picior? Apăreau şi scotociri ale cunoştinţelor generale ce dobândisem, mai totdeauna încheiate în maliţii publice, nici ele prea răutăcioase. Oare semnele prieteniei faţă de mine constau în temperările dispreţului lor de băieţei mai bogaţi în ani şi mai şcoliţi, pe care dispreţ îl meritam fără doar şi poate? Nu ştiu. În schimb e posibil ca situarea mea într-o postură mereu a inferiorităţii să nu fi fost propice unui similar sentiment de camaraderie urcând de la mine către dânşii. Drept care astăzi nu romantica revenire înduioşătoare a trecutului mă sufocă, ci mă intrigă evoluţia lui neaşteptată şi stranie.

Mai existau şi alte elemente ce ne despărţeau, mănunchiul celor patru de lupul singuratic şi timid ce eram, de cari bieţii de ei nu cădeau răspunzători, după cum nici eu nu aveam vină. V-aţi dat seama că de obiceiurile noastre de comportament social, de nutriţie, de îmbrăcare, de spălare, de lectură, atârnă mediul ce ni-l alegem pentru a ne petrece timpul liber în desfătările tovărăşiei umane? Rareori este cu putinţă să fim intimii unor inşi caracterizaţi de alte preocupări decât noi sau de altă atitudine faţă de viaţă.

Mi-e ruşine să o mărturisesc – în prelungirea acestei constatări -, de copiii cu pricina mă despărţeau cinele ce le erau oferite – şi mie pe lângă ei -, mai exact, o anumită intervenţie de îmbunătăţire a lor, săvârşită total nepedagogic, dar plin de iubire, de către mama mea.

Mai întâi, se cuvine ca cititorul să afle despre vizitele făcute lor de familia noastră că se umflau ca broasca din fabulă, armeneşte: începeau duminicile după-amiaza timpuriu, imediat după prânz, şi se prelungeau până seara, atât de târziu, încât numai taxiul te mai salva. Când se aşternea întunericul se aşterneau şi feţele de masă (în camera tinerei generaţii, ele erau înlocuite de aşternutul acoperind salteaua fiecăruia).

Femeile se ocupau mai întâi de noi. Ni se aduceau cinci farfurii adânci umplute cu ceai şi tot atâtea felii groase de pâine neagră unsă cu marmeladă, cunoscându-se şi locul unde cuţitul folosit fusese bine şters pe ele. Cinci minute mai târziu, când gazda constata că frugalele alimente fuseseră ingurgitate cu bine, mama mă chema în dormitorul adulţilor, unde îmi gâdilau privirile cele mai rafinate şi scumpe bucate ce-mi fusese dat să văd. Sardele portugheze în ulei, ce se topeau sub cerul gurii numai prin zdrobirea cu căutăturile pofticioase, salam de Sibiu tăiat subţire ca hârtia, ce-ţi iuţea vârful limbii şi, nu ştiu cum, îl şi amăra niţel, lăsându-l slinos şi cerând să fie dezalterat, măsline rotofeie şi lucind de untdelemnul în care se scăldau ca nişte boboci minusculi de raţă vineţii, şuncă de Praga trandafirie, garnisită jur împrejur cu grăsime albă, suavă ca materialul din care se croiesc rochiile îngerilor, al cărei gust aproape nimeni nu-l mai cunoaşte astăzi, ghiudem întărit ca pragul iadului cel afumăcios, icre negre, mărgele lipicioase de oiţe, icre de Manciuria, mărgele de sânge, caşcavaluri dulci de Dobrogea, dar şi din acelea puturoasele şi mucegăitele, franţuzeşti, vin vârtos negru – sângele ursului, mi se spunea că ar fi fost – şi vin alb ca seva salcâmilor şi a sălciilor pletoase, coniacul cu gust de flăcări lichide nelipsind vreodată, ca şi specialităţile de ciocolată. Părinţii amicilor mei iubeau viaţa. Iar mama, cu prilejul incursiunilor ce mi le înlesnea, se asigura să nu pierd nimic din bunătăţile acelea, întinzându-mi şi mie câteva sandvişuri încropite la repezeală cu rarităţile ce-i regalau pe maturii care nu-şi voiau împărţi bucuriile.

Mă simţeam prost pentru ceea ce eram împins a săvârşi. Sentimentul cel mai anevoie de suferit era conştiinţa perechii de trădări suferite de fârtaţii mei de generaţie: genitorii lor îi trădau – mâncând altceva decât ei, bucate cu preţul cărora i-ar fi putut hrăni sănătos şi pe săturate, iar eu îi trădam ascultând de îndemnul matern, deşi nu mă ademeneau deloc îmbucăturile acelea ce mă împărtăşeau din belşugul subţire în care li se scăldau mai marii. Culmea, mai şi păstram vinovată tăcere asupra descoperirilor mele, devenite accesibile şi cerului gurii mele, pentru că nu ştiam cum să ies din dilema afectivă! Mi-era ruşine. Nu de victime, ci pentru aducătorii lor pe lume. Dar ce era să fac? Să-i avertizez pe cei mici asupra trădării şi să ardic o revoluţie à la “Conu’ Leonida” ? Să mă pun în fruntea lor şi să lansez lozinca: de azi înainte se cuvine ca părinţii voştri să fie aceia care să bea apă chioară colorată cu frunze de tei culese tot de voi de pe splai, iar voi le veţi sufla de sub nas bunătăţile cu cari se îmbuibă?!… “Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă”! Înlăturaţi-i de la plăcinte şi luaţi-le locul! Alungaţi-i din dormitor şi ocupaţi-l voi!

O altă motivare a distanţării ce se adâncea între ei şi mine consta în faptul că dădusem în biblioteca paternă peste două volume de versuri semnate de tatăl lor. Stihurile aveau un spirit neaoş, dar şi o acurateţe parnasiană, erau minuţios cizelate, cu o cadenţă aerisită, cu imagini aduse din lumea codrilor. Nu pot uita cerbii săi şi nici ulcelele pline ochi cu duhul vinului, imagini ce te puteau chema dincolo de filă, într-un tărâm al aventurilor fantaste, potrivit vârstei mele.

Îl stimam pe domnul acela oacheş, nu prea înalt, uşor lăsat de spate şi aplecat într-o rână, cu buza superioară bordată de o mustaţă cafenie deasă, pentru darul său de a decanta cuvintele, sensurile şi melodia lor. Erau fericiţii ani când, citind eu tare insuficient, acestea mi se păreau izbutirile unuia dintre cei mai de seamă poeţi de limbă română.

Spre necazul meu, nu-mi regăseam entuziasmul la cei cu care-mi petreceam ceasurile duminicale, ba mă şi întrebam dacă aflaseră vreodată că proveneau dintr-un tată… ‘visător’ (cum era firesc pentru mine să fie orice versificator de cât de câtă valoare!), calitate ce o exaltam mai presus de toate şi care, asociată izbutirilor celor mai mari creatori ai lumii, în domeniul rimelor, îl înălţa pe poet departe de noi toţi aceştilalţi muritori de rând. Ba şi de fiii săi!

Or, eu, în multe rânduri, serile, când rămâneam singur, îi deschideam volumele elegante, de formatul unei coli de hârtie, şi mă afundam în traiectorii secrete alături de el, în continentul alb de pe harta străbătută de cele două familii: hic sunt leones !

Aşa am început să preţuiesc şi înclinarea sa nevinovată spre chef, căci îţi putea enumera dintr-o suflare primele zece cârciumi cu lăutari ce meritau a fi bântuite în târgul ciobanului Bucur de către amatorii de fudulii la grătar, ori de rinichi cu ochelari de grăsime, pe talere de lemn cum n-am mai văzut de când s-a schimbat omenirea şi s-a înroşit a bolşevism pe tărâmul românesc. Şi el a fost singurul meu Nestor de crâşme (bineînţeles colindate numai alături de părinţii a căror umbră eram), singurul Nestor căruia i-a trecut prin minte vreodată să ceară vioriştilor să-i cânte balade vechi, astfel având şi eu bucuria de a le asculta spuse la ureche, de parcă aş fi fost contemporan evenimentelor haiduceşti puse în şiruri egale şi sunând din coadă pe corzile zgârietoare de timpane pe sub arcuşul neîndemânatic. Aceasta se petrecea la o bodegă mizeră de lângă ştrandul Ciurel, la intrarea Dâmboviţei în Bucureşti, ori în pădurea Pustnicul, nu mai ţin bine minte. În schimb, îmi amintesc că mă enerva lălăitul ţiganului şi aşteptam pomenirea aventurilor ce niciodată nu-mi satisfăceau setea de romantism. Deşi în fotografiile ce mi-au rămas, îi întâlnesc şi pe prietenii de seama mea, în chiloţi de gimnastică negri, înlocuindu-i pe aceia de baie ce nu li se cumpăraseră, îmi pare că toate acestea se petreceau departe de copiii poetului, rămaşi undeva pierduţi în existenţa lor ce nu comunica în nici un fel cu aceea în care planam eu alături de părintele lor. De data asta îi trădam de bunăvoie şi nesilit de nimeni: fusesem obişnuit chiar de bărbatul cu paharul în mână să accept că aceasta le era soarta meritată: ei nu pricepeau Poezia!

Scriitorul l-a îndemnat pe tatăl meu să mă ia şi să mă conducă, sub îndrumarea propunătorului, să asist la primul şi ultimul meci de box al cărui spectator am fost vreodată, pe stadionul A.N.E.F., învecinat cu reşedinţa lor. Cum nici măcar nu pricepeam de ce erau datori să-şi dea sângele pe nas şi gură cei doi domni părelnic serioşi, drapaţi cu indispensabili până pe la genunchi, m-am lăsat pe totdeauna de atari ispite de a mă distra.

Pe acel stadion, pe terenurile de tenis, ăl mai răsărit dintre fraţi, adoptând rolul ‘băiatului de mingi’ şi talentat fiind, se pomeni curând o glorie a sportului românesc. Nu i-am urmărit evoluţia, pentru că niciodată nu m-a chemat să asist la vreo luptă de-a sa cu racheta, iar relaţiile dintre părinţii noştri s-au şubrezit brusc.

Şi acest poet este prezent în “Calendarul meu”, adevărat că printre alţii – dar care alţii! Radu Gyr tocmai fusese recomandat profesorului Mihalache Dragomirescu, pentru a fi invitat la cenaclul acestuia, din Aleea Băicoianu 17. “Cum eram autorul unui prim volum de versuri (“Linişti de schituri”)”, îşi aminteşte el, “primirea mea în cenaclu s-a făcut fără prea multe rezerve. Aici am avut prilejul să-i întâlnesc pe mai vârstnicii şi consacraţii maeştri Liviu Rebreanu, M. Sorbul, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, V. Eftimiu, Ion Dragoslav, alături de A. Mândru, George Gregorian, şi foarte tinerii G. Talaz, George Dumitrescu, Gr. Vâja, Ion M. Gane, Mihail Steriade, M. Vâlsan şi G. Tuleş. Amfitrionul, de-o juvenilă politeţe, împreună cu doamna Laura Dragomirescu, ne oferea, mai întâi, ceaiuri, cozonac şi prăjituri; după acest “ceremonial” se trecea la lecturi şi abundente discuţii literare.” “Ceremonialul” a fost, mai târziu, respectat şi în familia la care mă refer, minus “lecturile”. “”Patronul” ne acorda şi nouă, “caracudei” – reminiscenţă a cenaclului “Junimii” maioresciene – dreptul de-a ne formula opiniile critice. Cercetând prima mea culegere de versuri conu’ Mihalache s-a oprit îndelung la două poeme “Primăvara pădureaţă” şi “Povestea vrejului” şi la două sonete “Cumpăna” şi “Renaştere”, citindu-le membrilor cenaclului şi subliniind “unele calităţi lirice, ce prevesteau un autentic poet…” (p.107).

Se prea poate ca prietenul tatălui meu să fi participat la şedinţa cenaclului, atunci când a debutat acolo, sub forma aceasta, Radu Gyr. Şi totuşi… Ce s-a petrecut cu el? Sau ce se petrecea cu el de mult timp şi familia noastră nu-şi dădea seama?…

Atunci când părintele meu a revenit de pe front, unde amicul lui nu fusese chemat sub arme, legăturile dintre ei erau oarecum clătinate. Iar năvala ruşilor, cu comuniştii în trenă, îi oferi poetului prilejul unui neaşteptat succes social: fu numit şef de cadre al instituţiei unde lucra de o viaţă. Acum, de degetu-i mic (de pe care se curăţase orice urmă de vopsea verde) atârnau destinele tuturor foştilor colegi de servici.

Această virvoltă promovatoare politic puse capăt prieteşugurilor sale de până atunci, printre cari acela cu prozatorul şi dramaturgul ce era tatăl meu, cunoscut de el la “Vremea”, cred.

O întâlnire întâmplătoare dintre cei doi foşti literaţi şi prieteni la toarte aduse între noi ca pe o bombă ştiri proaspete privitoare la el. De data aceasta mai vorbăreţ decât în ultimii zece ani, dispus până şi dânsul să se plângă de lumea nouă, lăsă să-i scape câte ceva din amărâtul adevăr.

Intrase în cârdăşie cu subdirectorul instituţiei – unde lefegiu cadrist fiind, se socotea un fel de păpuşar-şef -, pentru a demola poziţia directorului, intenţionând şeful cadrelor să determine o schimbare de roluri între cei doi, deloc metaforică. Complotul fusese descoperit, dejucat, iar participanţii la el pedepsiţi. Poetul ajunsese casier pe hipodromul mutat din pricini de moralitate proletară la Ploieşti .

Iar Radu Gyr, între timp, improviza o schimbare de roluri între viaţă şi moarte, la Aiud.