POETI DUPA GRATII – vol. II

VASILE VOICULESCU

Neagra labă

A ridicat păcatul neagra-i labă
O-nmoaie-n scârna aurului greu
Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă
Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu.

Tu verb al slavei, cât sunt de pigmeu,
Fereşte-mă să nu mă fac tarabă
Şi-n orice poezie, cât de slabă
Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.

 

Doamne
În vârful copacului tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă legăn în talazul de azur şi soare
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod trainic, bob de poezie
Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă
Miresme, cântec gata s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lumii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.

… Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.
Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina,
Pururea mărire Ţie:
Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi Ţi-a sărutat lumina.

1951, marţi, 5 Iunie, Bucureşti

 

Crucea-remediu
Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer?
Mi-s voile şi gândul zădarnică-alifie,
Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carne vie
Şi n-a fost leac pe lume, ori plastur să nu-l cer!

Mi-ai rămas Tu singur, Tu, cel făr-de prihană,
Împunsule în coastă, bătutule în cuie,
Tu ştii ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie,
Cu duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană.

1954 Septembrie 14, Ziua Crucii, Bucureşti

 

Nebiruita armă
În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanu ne-mpăcat,
Când te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.

Pot tăbărî de-acum asupră-mi zbirii
Lăsându-mi Doamne, cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mână praştia iubirii
Ca un vrăşmaş cu inima s-arunc.

1954 luni, 10 Mai, Bucureşti

 

Povara
Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea,
Te-am rugat să mi-o iei… n-ai vrut să mă asculţi…
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o-mpart cu alţii, cu cât mai mulţi…

Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina,
Altora pita, sandalele, banii;
Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii…
Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina…

Din nou m-am întors şi m-am jăluit:
Doamne, sarcina iată sporeşte…
Abia mai pot, priveşte, sunt strivit…
“Nu mai da tu!” m-ai sfătuit

Atunci, ce să fac? “Tu de-acum, primeşte!”
Şi-am început să iau… de la unii sfat,
De la alţii, necaz ori durere
Am primit tot ce mi s-a dat;

Câţiva hulă şi ură mi-au aruncat
Mulţi cu lăcrimile lor m-au încărcat,
Am împărţit cu mulţi deznădejdi, răni, suspine,
Mi-au dăruit atâta chin,

Atâta chin mi-au dăruit, cât mă mir c-a încăput în mine
Rar de la cineva o lumină, şi mai rar o tăcere…
Toţi în căuşul sufletului mi-au turnat
Numai zbătăi, ruşini şi sfâşiere…

Doamne, darul a crescut mereu, nemăsurat:
– un munte de obidă şi nemângâiere –
Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg,
E al meu, l-am cules, milă de la ei şi gând de la Tine
Fără niciun păs ori grijă de mine;
Ca să-l duc, mi-ai hărăzit atâta putere
Că de-atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg…

Vineri, 22 Iulie 1955, Bucureşti

 

Cerşetorul
Cunosc demult o blândă ţară veche:
Se-nvecina cu basmul şi balada
Avea mai gingaş sufletul ca nada,
Iar inima mai pură ca zăpada,
Şi milostivă fără de pereche.

Ca să-ţi încerce multa bunătate,
O, ţara mea, mâncată de jivine,
Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,
Cu traista de cerşetor în spate,
Azi iar colindă Dumnezeu prin tine.

1956, joi 4 Octombrie, Bucureşti

 

Cumpăna Judecăţii de Apoi

Cine-a scornit că la Judecata cea mare
Aducând balanţa drept argument
Tu ne vei drămui pe cântare
Ca un casap mânios de pagubă, care
Scoate cărnurile vitelor ca la un faliment?

Doamne, eu ştiu cumpăna ce vom înfrunta;
Când toate ascunzişurile-or fi-n zadar
Ea se va ivi în lumina cea fără de hotar
Atârnată de-o lacrimă, de-un dor hoinar:
Ea ne-a fost leagăn, ea ne va fi cântar…
Doamne, cumpăna este inima Ta.

1957, duminică 7 Aprilie, Bucureşti

 

Numele Tău

Iisuse, numele Tău, dulce jar,
Cu buzele-i spun în zadar,
Tot rece rămân, tot făr-de har,
În minte-l aduc, dar curând
Îl scap iar; putredul gând
Se rupe ca firul plăpând.
Doamne, acum mă căznesc
Numele Tău împărătesc
Cu inima mea să-l rostesc.
Statorniceşte-l Iisuse în ea,
Să arză acolo până la moartea mea.

 

Cei ce Te caută

Cei ce Te caută pentru adunarea multă
Cu glasurile tari şi pline
Ajung de ei înşişi de-s-ascultă
Şi uită, Doamne, de Tine.

Inima mea se trage-n pustii,
Glasul îngerilor să-l asculte
Ca laudele ei să fie mute
Numai Tu, Doamne, să le ştii.

 

Sonetul 2

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,
Un lung ajun de luptă eroic încordat;
Nimic nu lâncezeşte în mine, cum nu doarme
Ţintitul arc, în sine vibrând, dar nemişcat.
Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă
Nu bruta-ncoronare a sângelui aprins;
Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă
Slăvita-mpreunare de genii fără-nvins…
Râvnesc ne-nfăptuitul vis al desăvârşirii;
Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă
Cu clipa-n zbor venită, cu alta să se ducă
Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii;
Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
Îi altoiesc din mine puterea gânditoare.

Vineri, 3 Decembrie 1954

 

Sonetul 87

Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,
Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase
Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern
Ca-n măduva de stâncă, titanicele febre
Un osuar de patimi, năpraznice vertebre
C-un cap s-atingă cerul, cu celălalt în infern…
Şi-or întreba ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăvitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi, cu fruntea sub frumuseţea lor;
Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.

Paştele, 1958

 

Sonetul 89

Îmi scânteiează-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul, asemeni unui puls…
În inimă de-a dreptul o-nmoi: păstrez o rană
De unde nicio forţă săgeata nu mi-a smuls.
Îţi scriu: şi dintr-o dată mă năvăleşte-o lume:
Ca-n bobul pur de rouă, în orice strop de vers,
Din care înfloreşte strălucitoru-ţi nume
Se-nghesuie să intre întregul univers.
Din când în când, în zboru-i dezvăluind secretul
Condeiul se izbeşte în ţărmuri de hârtie…
… Şi s-a oprit din zbucium c-un freamăt de mândrie
“Ah, cine vrea să-i poarte cât mai curând sonetul”
Frumoasă, tăinuită în straie de solie
Durerea mea aleargă să-ţi aducă bucurie…

Duminică şi luni, 20-21 Iulie 1958

 

Pe decindea Dunării

Pe decindea Dunării, la vale
Printre triste mirişti cu ciulini,
Trece-n baltă, legănat agale,
Un chervan cu coviltir de rogojini.

În tot câmpul niciun fir nu-i verde,
Mişcă vântul albe colilii,
Drumul lung în zări pustii se pierde
Sub un cer de mari melancolii.

Boii moi se lasă pe tânjeală,
Grebenele roase-i dor,
Osiile gem cu-ncetineală
Şi slomnesc un fel de doină-a lor.

Omul stă cu capul gol şi mână,
Înfundat în maldărul din car;
Şi-aţipit cu jordia în mână,
Se tot duce, drum fără hotar.

Cât un urs, întins el dormitează
Peste sarica din patru piei de oi,
Numai ghioaga aprigă-l veghează,
Ghintuită cu alămuri noi.

Când deschide ochii, vultureşte,
Peste roata zărilor năprui,
Inima-i se umple-n piept şi-i creşte,
Parcă şesul tot, ar fi moşia lui.

“Foaie verde, firul peliniţii”…
Cântă cărăuşul cătinel
Şi, treziţi, cu el odată cântă sciţii
Ce-au trecut cândva prin stepă, ca şi el!

 

Întâia dragoste

Cu ce adânc să te măsor? De unde
Atâta înălţime să Te-ating?
Mă urc în cer şi cerurile-s scunde,
M-afund în mări, amare funduri ling.

Bat pân-ce fruntea de-ntrebări îmi crapă
Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi
Cât îmi rămân în mâini noroi şi apă…
Ca un vampir tot sufletul îmi sugi.

Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată,
Întâia dragoste… Cât am iubit!
Dar într-o zi s-a mâniat deodată,
Făr-un cuvânt, de-atunci m-a părăsit.

Un fir din taina-i nu mai străbătu
Şi mă întreb de n-ai fost, Doamne, Tu.

1950, Mai, Bucureşti

 

Nu din spaimă

Nu din spaimă pentru pedepsire
Cu vecia negrului tartar,
Ci din dragoste, din râvnă şi uimire
Pentru Bunătatea-ţi fără-mpotrivire
Pentru Frumuseţea Ta făr-de hotar
Cad cu nălţătoare umilire.

Că nu scârbele durerii şi necazul
M-au predat în mâna Ta, supus:
Bucuria Ta mi-a spart zăgazul
Vieţii mele strâmte şi extazul
Admiraţiei, mi-au îndoit grumazul
Pe-un talaz de fericire Ţie m-au adus.

1954 Aprilie 7, Bucureşti

 

Autoportret romantic
(La 67 de ani)

Mi-am făurit o bătrâneţe bravă.
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.

În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.

Visez mereu, căci visul mi-e trezie.
Din lene mi-am făcut amică vie
Cu ea ţin sfat când gânduri mii, mă trag…

Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc în mine, pulberea de seară
Şi coborând lăuntrica mea scară,

Mă sprijin în condei, ca în toiag.

1951, duminică 11 Noiembrie, Bucureşti, Cişmigiu

 

Vasile Voiculescu – Poetul îngerilor

Ce s-ar putea spune într-un spaţiu atât de limitat, despre uriaşa personalitate a scriitorului de geniu şi doctorului fără de arginţi, despre martirul Vasile Voiculescu?

S-a născut în comuna Pârscov, judeţul Buzău, pe 13 Octombrie 1884, din părinţi creştini ortodocşi. Traiectoria întregii sale vieţi a fost marcată de educaţia religioasă primită în familie.

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, în 1910, Vasile Voiculescu va profesa cu abnegaţie medicina, participând în paralel la viaţa culturală a ţării, ca scriitor şi redactor radio.

Primul volum de versuri, intitulat simplu “Poezii”, i se tipăreşte în anul 1916. Urmează volumele: Din ţara zimbrului – 1918, Pârgă – 1921, Poeme cu îngeri – 1927, Destin – 1933, Urcuş – 1937, Întrezăriri – 1939.

I se acordă premiul naţional de poezie în anul 1941, iar în anul 1944, Editura Fundaţiilor îi publică volumul “Poezii” în ediţia definitivă. A fost un colaborator fervent al revistsei “Gândirea”, preţuit de directorul acesteia, Nichifor Crainic, care îi închină un număr omagial la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Din 1946, după moartea soţiei şi până în anul arestării, (4 August 1958) se dedică cu toată fiinţa, scrisului. Erau anii “Rugului Aprins”, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului, n-ar putea fi înţelese.

Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătirea pentru martirajul care avea să-i încunune existenţa, cum afirmă prof. Zoe Dumitrescu Buşulenga.

Vasile Voiculescu a lipsit complet din peisajul literaturii noatre între anii 1948-1964, ceea ce a dus la un fenomen greu de recuperat, un hiatus în literatura română, deşi aceasta a fost perioada cea mai prolifică a autorului. “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”, “Nuvelele fantastice”, romanul “Zahei Orbul”, sunt elaborate acum. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălţimi numai de el cunoscute în aerul pur şi tare al celor capabili de jertfire. Cred că Voiculescu şi-a răbdat martiriul conştient că şi l-a provocat. Recunoaşte norii noii prigoane ce venise pentru creştini şi, ca un alt Christ, acceptă Crucea mântuitoare. Dacă frica omenească le-a aplecat prea multora grumazul, cineva trebuia să salveze onoarea breslei scriitoriceşti. El a fost alesul şi poate pentru că Dumnezeu l-a iubit cel mai mult, i-a pus pe umeri Crucea cea mai grea. A acceptat-o fără răzvrătire:

Chip al infinitului răstignit în noi,
Punem slabele noastre braţe peste-ale Tale;
Pironeşte-mi-le de aripile-Ţi triumfale
Să mă înalţi cu Tine din lăuntricul gunoi.

A fost arestat la 4 August 1958. Securiştii, cu ocazia percheziţiei pe care au făcut-o, au ridicat toate manuscrisele găsite în casa poetului. A fost condamnat la 5 ani închisoare, în cadrul lotului “Rugul aprins”, împreună cu ieroschimonahul Daniil (scriitorul şi ziaristul Sandu Tudor – mort în detenţie), preotul profesor universitar Dumitru Stăniloaie, arhimandriţii Sofian Boghin, Roman Braga, Benedict Ghiuş, ieromonahii Arsenie Papacioc şi Adrian Făgeţeanu.

Supus de multe ori unui regim sever de anchetă, dezbrăcat, flămând, fără niciun fel de asistenţă medicală – cum declară un fost deţinut politic care a stat împreună cu marele poet – contractase tuberculoză pulmonară şi ajunsese la 42 de kilograme.

La cei 74 de ani, cât avea la data arestării, era greu de crezut că va supravieţui durităţii anchetelor şi cumplitului regim penitenciar. După patru ani de temniţă grea este eliberat, dar boala contractată în închisoare îi determină moartea, la 26 Aprilie 1963.

Capodoperele voiculesciene rămase în manuscris văd lumina tiparului numai după moartea sa, prin grija iubitorului său fiu Ionică Voiculescu, cel care a recuperat manuscrisele de la Securitate.

Toţi cei care l-au cunoscut, medici sau pacienţi, scriitori sau foşti deţinuţi politici cu care a împărţit regimul aspru al detenţiei la Jilava şi Aiud, toţi îl descriu în acelaşi mod: un om modest, blând, tăcut, cu privirea ageră şi fruntea înaltă, cu înfăţişare de sfânt bizantin, gata totdeauna să sară în ajutorul celui în nevoie, înainte chiar de a i se solicita sprijinul.

Despre opera voiculesciană s-a scris mult, zeci de volume, încercând să i se descifreze tainele creaţiei.

Un singur citat din Părintele Stăniloaie: “Am observat la poet o mare modestie, o fugă de exprimări şi o demnitate care nu căuta să se impună, evitând politica şi controversele, vorbirea de sine. Sunt un mare admirator al poeziei şi prozei lui. Socotesc că poezia lui Vasile Voiculescu este cea mai substanţială şi mai originală poezie românească după aceea a lui Eminescu, deoarece exprimă, în comparaţie cu orice altă poezie românească, un sentiment de taină a realităţii, propriu poporului român, precum proza lui desfăşoară mai pe larg acest sentiment. Avem în această operă o marcă românească de mare autenticitate, fără să fie o declaraţie naţionalistă superficială”.

Selectarea poeziilor şi nota biografică, de Sabina Mădăuţă.