– Pilda oamenilor de seama si nadejdea

AM ÎNCERCAT ÎMPREUNĂ să dăm de capătul felului în care şi-au căutat şi împlinit fericirea doi oameni de seamă: Nansen şi Maica Tereza. Vă întrebaţi, desigur, la ce bun să scotocim prin vieţile altora în loc să discutăm despre viaţa dumneavoastră, că ea este cea mai importantă. S-ar putea ca această opinie să nu fie întocmai adevărată. O viaţă este importantă şi interesantă numai în măsura în care se universalizează, e dedicată omenirii şi accede la a deveni pildă pentru celelalte vieţi. O viaţă autocentrată, dirijată doar de interese meschine şi egoiste este tot ce poate fi mai dezagreabil: ţie îţi aduce doar necazuri, iar celorlalţi le apare ca respingătoare.
Astfel că rămânând la ale mele, aş dori să-mi îngăduiţi să citesc pentru dumneavoastră părerile unui om care s-a dedicat educaţiei tineretului, părerile sale despre autoformare cu ajutorul lecturilor de vieţi celebre. Este vorba despre Samuel Smiles.
“O carte care cuprinde în ea viaţa unui om virtuos este plină de roade preţioase. Milton spunea: ‘E tot ce este mai preţios şi mai curat din fiinţa unui înalt spirit, îmbălsămat şi păstrat pentru o a doua viaţă’. Corregio  ne spune, în biografia sa, că simţind cum se trezeşte în el geniul  la privirea operelor lui Michelangelo, a strigat: ‘Şi eu sunt pictor!” Franklin obişnuia să atribuie utilitatea şi însemnătatea rolului pe care l-a îndeplinit faptului că în tinereţe citise cartea ÎNCERCĂRI ASUPRA ARTEI DE A FACE BINE a lui Cotton Mather, carte în care Mather nu făcuse decât să reproducă icoana propriei sale vieţi. Iar Samuel Drew a tot repetat că modelul vieţii sale a fost Benjamin Franklin. Aşa că nimeni n-ar putea spune unde se opreşte unda binefăcătoare a pildei celei bune.
De aici, se arată că folosul pe care, în literatură, ca şi în viaţă, îl avem dacă legăm prietenii curate, dacă citim cărţile bune, căutând a admira şi a învăţa cu înţelepciune ceea ce găsim mai desăvârşit în ele. Alfieri simţi cele dintâi atingeri ale dragostei sale pentru literatură, citind VIAŢA OAMENILOR MARI de Plutarh. Doctorul Wolf îşi descoperi chemarea de misionar citind VIAŢA SFÂNTULUI FRANCIS-XAVIER, – şi cartea aceasta îi înflăcără inima cu tărie, pornindu-l la lucrarea misionară căreia îi închină toată viaţa.
(…) Şi astfel, viaţa unui singur om, care se distinge prin energie şi stăruinţă în aspiraţiile sale, e deajuns să aprindă focul sacru la toţi aceia care au aceleaşi gusturi şi aceleaşi înclinări – şi să conducă la aceeaşi distincţie şi chiar la acelaşi succes pe toţi aceia ale căror sforţări sunt tot atât de vajnice. Lanţul pildei îmbrăţişează astfel toate vârstele şi succesiunea nesfârşită a inelelor sale, – şi admiraţia, mama imitaţiei, perpetuează de-a lungul veacurilor adevărata aristocraţie, aceea a geniului.”
Thomas Carlyle ne va ajuta să înţelegem ce este un om de seamă. Pentru că dacă vă îndemn la lectura biografiilor acestora, se cuvine, mai înainte, să aflăm de ce trebuie ei preţuiţi.
“Viaţa omului însemnat nu este o petrecere, ci o bătălie şi un marş, un război cu stăpânirile şi puterile. Nu e o plimbare prin îmbălsămate livezi de portocali şi gradini înflorite, în tovărăşia corului Muzelor şi Orelor trandafirii: este un straşnic pelerinaj prin arzătoarele pustietăţi de nisip, prin ţinuturi de gheaţă şi zăpadă. El colindă printre oameni; îi iubeşte, cu o milă nespus de duioasă, – aşa cum ei nu pot să-l iubească: dar sufletul lui locuieşte în singurătate, pe meleagurile cele mai ascunse ale Creaţiunii. Se odihneşte o clipă în ‘oaze’ verzi, lângă izvoare cu palmieri, dar în curând trebuie să călătorească mai departe, însoţit de spaime şi străluciri, de Arhidemoni şi Arhangheli. Stelele cu străluciri pătrunzătoare, din nemărginirea de sus, îi trimit veşti; mormintele tăcute, cu morţii lor, din veşnicii.
O, lume, cum ai să te asiguri tu împotriva acestui om? Nu poţi să-l cumperi cu banii tăi, nici nu poţi să-l înfrângi cu spânzurătorile şi pedepsele tale, îţi scapă ca un duh. Nu poţi nici să-l ajuţi, nici să-l împiedici. Pedepsele, sărăciile, ocările tale, toate acestea sunt tot atâtea bunuri pentru el. Vino la el ca duşman, depărtează-te de el ca neprieten; numai nu face acest lucru – nu-l otrăvi cu propriile tale rătăciri: Geniul bun, chiar până la moarte, se va apăra de acestea! Ce o să faci tu cu el? El este deasupra ta, ca un zeu. Tu eşti sub puterea lui. El este regele tău înnăscut, cuceritorul şi legiuitorul tău: tot aurul şi toate tunurile din lume nu pot să te scape de el. Oh, dacă în acest om, în ai cărui ochi pot străluci fulgerele cerului, nu ar fi, ca esenţa adevărată a fiinţei lui, o dreptate divină, o nobleţe, o veracitate şi îndurare omenească, – eu aş tremura pentru tine, lume. Dar tăria lui – să ne bucurăm de asta – stă tocmai în comoara de dreptate, de vitejie şi de milă câtă e într-însul. Pentru ipocriţi şi înşelători din locurile de sus, ochii lui trimit fulgere; dar tot ei se topesc într-o milă mai duioasă ca aceea a unei mume, pentru cei apăsaţi. Propăşirea lumii acesteia este pe vecie asigurată.
‘Om de geniu’. Ştii tu ce este un om de geniu? Geniul este ‘Darul inspirat al lui Dumnezeu’. Este cea mai clară prezenţă a Prea Înaltului Dumnezeu într-un om, întunecată, virtuală în toţi oamenii, în acest om a ajuns limpede, actuală. Aşa spune John Milton, care trebuie să se fi priceput întrucâtva: aşa-i răspund glasurile tuturor Vârstelor şi Lumilor. Vrei să fii în legătură cu un astfel de  om? Fii atunci egalul lui. Eşti în stare? Cunoaşte-te pe tine însuţi şi locul tău adevărat şi cel aparent, şi cunoaşte-l şi pe el, cu locul lui adevărat şi cel aparent, şi potriveşte-ţi fapta după măsura aceasta.”

Ce avem de învăţat, în direcţia care ne preocupă, din aceste extrase citite împreună? În primul rând, este  recomandabil, atunci când devenim conştienţi că, în viaţa noastră viitoare, ne poate aştepta fericirea, dar ne poate aştepta şi nefericirea, este recomandabil, ziceam, să învăţăm, din autobiografiile şi biografiile oamenilor de seamă, cum au atins ei fericirea, pentru că, în cazul acestor mari creatori şi descoperitori, acestor fiinţe deosebite, care şi-au dedicat fiece clipă, până la ultima suflare, omenirii, viaţa coincide cu o fericire perpetuă.
Există dovezi numeroase că astfel de lecturi ne transmit o energie necunoscută până la ele, energia de a ne înfrunta pe noi înşine, cu scăderile toate câte le are caracterul nostru, după cum ea ne înarmează şi pentru a înfrunta şi a învinge şi toate opreliştile puse în calea fericirii noastre, de către societate. Este însăşi o parte din energia oamenilor despre care citim şi pe care ne-o împărtăşesc, comunicându-ne faptele şi gândurile lor, o parte, oricât de mică, suficientă ca să ne incendieze imaginaţia şi să ne proiecteze către o viaţă asemenea vieţii lor.
În al doilea rând, învăţăm că lectura, gustată pentru agreabilul ei, nu este deloc suficientă. Ea trebuie să ne stimuleze la o permanentă comparare între omul de seamă despre care citim şi noi înşine, oricât de dureroasă poate fi concluzia acestei raportări. Ba, dacă este dureroasă, însemnează că e cinstită, pentru că numai cu cinste săvârşind-o aflăm adevărul asupră-ne, cunoaştem distanţa ce ne separă încă de cel ce ar trebui să fim.
În al treilea rând, purcedem la apropierea dintre noi şi modelul admirat. Admirăm râvna cu care s-a depăşit pe sine însuşi, admirăm abnegaţia cu care a muncit pentru a-şi atinge ţelurile, admirăm renunţarea la toate ispitele ce l-ar fi putut depărta de obiectivele pe care şi le-a propus. Şi ne străduim să ne transformăm admiraţia în imitare în imitarea tuturor darurilor sale. Să-i imităm râvna în a se depăşi pe el însuşi, depăşindu-ne şi noi pe noi; să-i imităm abnegaţia cu care a muncit, adoptând o abnegaţie similară când muncim pentru a ne atinge ţelurile; să-i imităm renunţarea la toate ispitele şi să renunţăm şi noi la acelea ce ne-ar putea îndepărta de obiectivele pe care ni le propunem.
Nu este obligatoriu ca omul de seamă pe care-l adoptăm drept model să aibă aceleaşi scopuri în viaţă ca noi. Vom depăşi asemănarea aceasta de suprafaţă; e important ca noi să dobândim de la un muzician precum Haydn dragostea de învăţătură, dovedită de el când era foarte mic copil şi, cu bănuţii câştigaţi în calitate de membru al unui cor bisericesc, îşi cumpăra cărţi pentru studiul armoniei şi al contrapunctului, pe care lucrări le descifra nopţile, la lumina lunii, în podul căminului unde dormea. E important să învăţăm de la poetul Charles Baudelaire că, din pasiunea nobilă de a înţelege mai profund textele unui scriitor ce ne fascinează, ne putem apuca să învăţăm o limbă străină şi în plină maturitate: pe calea aceasta a ajuns cel mai bun traducător al operei în proză a lui Edgar Allan Poe. Tot de la el să deprindem a renunţa, de dragul muncii, la timpul irosit cu prietenii. În perioada când realiza această tălmăcire, îşi lăsa uşa camerei descuiată; amicii, când le venea dorul să-l vadă, puteau pătrunde la el fără să-l deranjeze să le deschidă; luau loc pe un scaun, se uitau la scriitor, apoi, înţelegând că n-aveau nici o şansă să scimbe vreo vorbă cu el, ieşeau la fel de tiptil precum intraseră.
În toate aceste biografii şi autobiografii vom găsi sfatul cel mai potrivit, îndemnul cel mai constructiv, încurajarea cea mai necesară.

‘Sunt de acord cu toate acestea’, s-ar putea să mi se adreseze careva dintre dumneavoastră; ba, poate chiar adăuga: ‘Singur am încercat imitarea oamenilor de seamă. Şi curând am ajuns la concluzia că distanţa dintre mine şi ei este imensă. Am fost dator, pentru a rămâne cinstit faţă de mine însumi, să mă las păgubaş. M-am amăgit că ar fi în mine o scânteie ascunsă, ce aşteaptă să o alimentez cu cultură şi cu strădanie, ca să se preschimbe într-o flacără ce să-i lumineze pe ceilalţi oameni, după cum existenţele terne le sunt iluminate de forţele aprinse de marile genii ale omenirii. Dar zadarnic am căutat scânteia. N-am găsit-o pitită pe nicăieri. În schimb, am găsit o slăbiciune, a mea, ce mă face să renunţ treptat la toate ţelurile nobile pe care mi le propun. Şi am găsit o lene incomensurabilă. Şi am găsit o apetenţă spre descurajare, ce mă îndeamnă să renunţ la orice efort. Şi am găsit o mulţumire cu cele ce le am de-a gata. Şi am găsit chiar indiferenţă faţă de orice efort conducător la progresul meu însumi. Şi am găsit spaimă de trudă. Şi am găsit pofta de a-mi satisface dorinţele imediate şi răceală faţă de perspectivele viitorului îndepărtat. Ce să mă fac? Sunt disperat! Nu mai am nici o nădejde…’

Tocmai despre asta este vorba, dragii mei: despre deznădăjduire. Ea constituie un mare păcat împotriva noastră înşine! Cine n-are nădejde, mai bine zis: cine nu mai are nădejde, nimic nu mai are! Că ce e nădejdea? Nădejdea este motorul ce ne mână spre împlinirea tuturor ţelurilor noastre. Ea arde combustibilul eforturilor prin care ne apropiem de ţintă şi-l transformă în energia de care avem nevoie tocmai pentru a ne atinge destinaţia. Speranţa ne mângâie şi ne insuflă curaj. Speranţa este o realizare a obiectivelor noastre înainte de realizarea lor, cum ar fi o visare ce ar putea închipui cu exactitate viitorul; prin aceasta, nădejdea ne dă dinainte gustul victoriei. Ne biciuie din urmă; ne împinge; ne atrage; ne dăruieşte, din avans, fiorul împlinirii. Speranţa constituie o armă nemaivăzută a sufletului omenesc.
Între credinţă şi dragoste, Evanghelistul pune speranţa. Ea reprezintă vârtejul în care, aruncându-ne, vom ieşi de cealaltă parte a lumii: în prezenţa lui Dumnezeu. Speranţa este taman cea ce nu are voie să ne lipsească.
Din speranţă ne hrănim puterea de a înainta. Din lipsa ei ne hrănim slăbiciunea ce ne apropie de situaţia unor morţi vii. Din speranţă toarcem firul de oţel nestricat cu care ne vom coase cu sclipire de stele, cămaşa în care vom străbate ca nişte eroi imperiul vieţii noastre. Din deznădejde se vor scurge în existenţa noastră otrăvurile ce vestesc moartea, înainte de a-i fi sunat sorocul. Deznădejdea ne atrage către pieire; nădejdea ne biciuieşte să nu renunţăm, ci să câştigăm cu orice preţ.
Deznădejdea e de la diavol, iar nădejdea de la Dumnezeu.
Să trăim alături de Dumnezeu, deci să nădăjduim!