– Patru prieteni

– Fiecare perioadă a anului şcolar cu rostul ei; îndeosebi, vacanţa completă filosofic domnul Alexe Vălimăreanu; şi pleoapele sale coborâră, încărcate de înţelesuri tainice, sprijinindu-se, ostenite, o clipă, pe genele scurte, arse parcă de lucrurile atât de ieşite din comun ce îi fusese dat să vadă. Trebuie să ştii cum să preţuieşti vacanţa, reluă el. Toţi cei care îl ascultam pricepeam că nu insista asupra acestei idei dintr-un capriciu, ci că ne pregătea pentru o nouă revelaţie pedagogică dintre cele cu care ne ispitea din păcate atât de rar; nu că ar fi fost zgârcit în împărtăşirea experienţei lui; asta nu; dar îşi cântărea vorbele cu multă luare aminte, cunoscând greutatea pe care o au acestea asupra cugetelor celor din jur, îndeosebi când sunt rostite de un om serios ca el. Se cade să foloseşti vacanţa cum se cuvine, insistă.
– Nu ne mai fierbe, nea Alexe, îl imploră Mitrofan Pompidor. Fiecine ştie că vacanţa-i lucru mare. Dă-i bătaie cu chestia de vrei să ne-o spui.
Domnul Mitrofan Pompidor avea intelectul cel mai inconstant din câte îmi fusese dat să întâlnesc. Curios până la sânge, bun până la lacrimi, nervos până la palme, trecea dintr-o stare într-alta ca mingea de tenis de la un jucător la potrivnicul său. Nu era lucru sănătos să te opui insistenţelor sale. Când te aşteptai mai puţin, sărea ca un arc, se roşea ca un rac şi nu lipsea mult să te cârpească, ca apoi să te înece cu potopul plânsului şi în vijelioasa-i părere de rău. Dar nu era el omul care să-l tulbure pe decanul dascălilor noştri provinciali, domnu’ Alexe.
Dodu Popânţău îşi oglindea zâmbetul modest în berea de pe fundul halbei. Rareori dai peste om mai retras, mai ales când predă o ştiinţă exactă. Era cuminţenia întruchipată. Atât de nebăgat în seamă stătea lângă tine că, ceasurile trecând, poveştile depănându-se, timpul plecării sosind, se întâmpla ca nimeni să nu remarce că ne ridicam de la masă numai trei din patru câţi ne aşezaserăm, îl uitam acolo pur şi simplu, cum ai uita o servietă pe care ospătarul – cunoştinţă veche – ţi-o păstrează cu grijă la garderobă până a doua zi. Dacă se întâmpla să ne amintim de el în uşa salonului îl vedeam mustăcind surâsul acela împăcat cu sine, adresat cuiva de dincolo de pereţi, care te făcea să-i ierţi orice.
Al treilea eram eu; dar nu eram tocmai eu prostul care să îl strunesc pe nea Alexe. Ştia să te pună la punct că mâncai sticlă pisată de jenă.
După ce tăcu ce tăcu, simţind că a bătut ceasul solemn al continuării celor ce începuse, domnul Alexe Vălimăreanu exclamă, făcându-i o înţeleaptă concesie amicului Mitrofan Pompidor:
– Da. Vacanţa e cu adevărat lucru mare. Asta am învăţat-o de la profesorul Guic.
Eu tăceam. Dodu Popinţău murea de seninătate. Nea Pompidor icni:
– Care-i ăla?
În condiţiile climaterice ale conversaţiei noastre, domnului Vălimăreanu nu-i rămânea decât să profite de zelul profesorului de muzică dacă voia să istorisească cele începute, noi ceilalţi fiind atât de înghesuiţi de smerenie şi băutură că nici nu crâcneam. Asta şi făcea: îi răspundea, dar cu o distanţă vrednică de un prefect de pe vremuri, ca şi când dirijorul corului şcolar ar fi dat glas curiozităţii noastre, a tuturora.
– N-aveţi de unde să-l ştiţi, a fost dascăl de gimnastică suedeză şi box la gimnaziul din Mizil, pe vremea războiului.
– N-a lucrat acolo şi Stephănescu de naturale?
– Ăla-i un dobitoc, mă iertaţi.
– Guic trebuie să fi fost om mare, îşi muşcă buza nea Mitrofan.
– Chibzuit. Om cu scaun la cap.
Profesorul de cânt avea darul să provoace, lucru atât de necesar când voiai să afli vreo istorie.
– Ăştia mă scot pe mine din sărite, mormăi el.
– Nu ţi-ar strica şi dumitale dacă nu chiar un scaun măcar un taburet, să-mi fie cu iertare, stimate coleg.
Mitrofan Pompidor înghiţi în sec şi roşi.
– Nu te supăra, se îmblânzi vorbitorul, dar orice aluzie nechibzuită la adresa profesorului Guic e ca un fel de pângărire a monumentului eroului necunoscut. Veţi vedea îndată la ce mă refer.
Comparaţia din urmă îl înveseli de-a binelea pe Dodu Popânţău, ceea ce pe mine mă îngheţă cu desăvârşire. Dar veselia lui, manifestată numai prin ridicarea colţurilor gurii în chip de lună în creştere, nu tulbura decât pe cine o observa. Şi care om serios să-i dea lui atenţie…?
– Îl întâlnesc într-o zi pe stradă, reluă cuvântul dascălul de limbi clasice şi psihologie. Îi atârna de braţ un fel de taşcă din pânză de cort kaki. – “Cu tot respectul, domnul profesor”, zic. – “Cu tot respectul, distinse domn”, zice. – “Încotro?” mă interesez, deoarece urmăream curios activităţile sportive ale elevilor noştri şi bănuiam că mergea să organizeze tocmai una.
– După taşcă, nu? sugeră Pompidor.
– Exact. – “Ia şi eu, pe-aici”, răspunde Guic evaziv. Nefiind obişnuit cu afirmaţii atât de puţin precise, mă încrunt. N-a fost nevoie să spun mai mult că…
Un chicot al lui Popânţău îl întrerupse. Era ceva atât de rar la un om de modestia lui încât toţi, impresionaţi, ridicară halbele. Am sorbit în tăcere. Dodu Popânţău avea câteodată intuiţii care te uluiau.
– Şi? rupse farmecul clipei tenorul cel gras de Mitrofan.
– Şi, tot codindu-se, dând din colţ în colţ, zise: “Am ceva treabă”.
– Ce afurisit! Să te ţină aşa fără să scoată o vorbă cu înţeles!
– Asta-mi spuneam şi eu. – “Ascultă, domnu’ Guic”, mă adresez dumnealui, “dacă locul către care te îndrepţi e ruşinos şi treburile dumitale nu-s de ordin public…” – “Aţi şi aflat?” mă opreşte. – “Ce să aflu? N-am aflat nimic”, mă mâniai, “voiam doar să spun că eu nu dau buzna în vieţile oamenilor.”
– Bravo! Bravissimo! Asta zic şi eu replică! Şi ce s-a mai cântat?
– Se rebegise deodată. – “Nu vă supăraţi, distinse domnule profesor”, zice, “dar mi-e ruşine. Tocmai acum, în preajma vacanţei de Crăciun…” Nu înţelegeam la ce se referea, aşa că tăcui. Îşi trase sufletul şi vorbi mai departe: “Dumneavoastră vă pot spune. Domnule profesor, în primăvară am avut un control financiar şi m-au găsit cu nu ştiu câte mingi şi alte echipamente sportive lipsă. Cum e acum, cu războiul ăsta, economia e pe primul plan. M-au judecat şi m-au condamnat la trei luni închisoare. Mi-am făcut stagiul la penitenciar şi, când să ies, m-am pomenit că m-au dat afară din liceu. M-am zbătut şi m-am angajat la gimnaziul ăsta. Şi, acum, ce credeţi, mi-au făcut recurs şi m-au mai găsit vinovat pentru o lună şi patru zile. Asta e. – “Cum asta e, dom’le?” m-am enervat neînţelegând nimic.
– Cred şi eu, completă cu superioritate profesorul de muzică.
– Se uită la mine, nedumerit că nu pricepeam şi reluă rezumativ: – “Păi, m-au găsit cu lipsă la cântar, cum s-ar spune, şi m-au condamnat. Am ispăşit. M-au dat afară din liceu”.  – “Şi?”, zic. – “Ca să nu mă dea iar afară şi din gimnaziu, apropiindu-se vacanţa, m-am învoit şi eu cu zece zile înainte, oi mai lipsi şi după ea, şi mă duc la închisoare. Profit. Trebuie să ştii să foloseşti vacanţa.”
Mitrofan Pompidor se scuză şi se duse la toaletă. Dodu Popânţău zâmbea fericit. Domnu’ Alexandru Vălimăreanu duse iarăşi halba la gură şi, după ce înghiţi, îşi şterse buzele şi oftă:

– Mare lucru, domnule, vacanţa!