– Pamfletistul

26. PAMFLETISTUL

De mănăstirea aceasta armenească mă mai apropie ceva, o istorie ce începe la una dintre primele slujbe pe care am izbutit s-o ocup după eliberarea din închisoare, aceea de montator la cooperativa “Arta Lemnului”. M-au întâmpinat aici mai ales femei: soţii, mame, fiice ale unor deţinuţi. Angajate necăjite ce se sprijineau una pe cealaltă cu vorba bună, cu bani de împrumut, cu zvonuri încurajatoare şoptite pe când mâinile se căutau şi se strângeau pe sub mesele de lucru, în semn că nu era totul pierdut.

Printre alte colege: Şahe, o armeancă scundă, cu şolduri precum arcada unui templu, deasupra unor picioare cam scurte. Trăsăturile regulate, distribuite pe un chip oval şi cărnos, îi erau atrăgătoare. Şatenă, cu pielea albă ca spuma albuşului de ou, găzduia în ochii migdalaţi o privire şugubeaţă, de n-ar fi fost umbrită de o undă de amărăciune repede ascunsă, căci venea în contradicţie cu firea sa veselă. Mai interveneau, între tăieturile ascuţite ale pleoapelor, şi nişte lame întunecoase de cuţit, când se înfuria, niciodată pe vrun om, întotdeauna pe situaţia socială şi politică. Însă la fel de repede cum se întărâta îi şi trecea, fie că o aducea la ordine gluma altcuiva – toţi îi cunoşteau natura amabilă şi doritoare de bună dispoziţie şi o plăceau reaşezată în apele sale -, fie că singură se potolea, din cuminţenie a cugetului echilibrat.

Şi ea avea secretele ei ce o împinseseră pictor la “Arta Lemnului”. Cel mai apăsător era faptul că tatăl, profesorul şi contabilul Madengian, îi fusese deportat, odată cu un grup destul de numeros de armeni naţionalişti, în Siberia. Dar pe când ceilalţi, după doisprezece ani – dacă nu şi-au dat duhul dincolo de Cercul Polar -, au revenit, părintele ei a dat bir cu fugiţii, rămânând în Anticaspian, prin Uzbekistan, Turkmenistan, Kazahstan, Kirghizia şi mai ştiu eu pe unde, ceea ce Şahe nu i-a putut ierta vreodată.

Mai târziu, a hotărât să se repatrieze în Armenia Sovietică. Se opri la Ecimiadzin, la vechiul prieten şi fostul său elev Vasken Balgian, acum Catolicos al Armenilor de Pretutindeni.

Nu-mi dau bine seama dacă alegerea făcută de el se poate compara cu una dintre deciziile mele din închisoare, cu privire la posibila mea eliberare când va fi venit aceasta şi dacă. La ce mă refer? Pe măsură ce am progresat în amănunţirea zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor condamnării, trăindu-le pe pielea mea, m-am luminat treptat şi am priceput abia acum ce însemna comunismul. Mai ales după ce am întâlnit deţinuţi eliberaţi o dată şi rearestaţi a doua sau chiar şi a treia oară. De la aceştia am aflat că pentru cel eliberat şi pentru familia lui nu mai exista speranţă. Slujba pe măsura pregătirii profesionale, locuinţa potrivită nevoilor, dreptul la studii superioare, pentru tine sau pentru copiii tăi ş.a.m.d., toate deveneau valori accesibile numai celorlalţi. Fostului deţinut politic şi membrilor familiei sale nu le rămâneau decât mizeria, jignirea, foamea, frigul, reducerea aspiraţiilor la cele instinctuale, dar nici acelea cu şanse de împlinire.

Astfel stând lucrurile, m-am întrebat de nu era înţelept, în cazul că mi s-ar fi dat drumul într-o bună zi dintre zidurile mohorâte, să mă las dus la fund, cu alte cuvinte să mă dau mort. Să mă prefac într-un fel de cadavru viu al lui Tolstoi. Adică să nu ştie nimeni că am ieşit la lumina soarelui iarăşi. Aceasta nu era deloc dificil, ţinând seama de faptul că timp de patru ani, cât am fost închis, cu o unică excepţie, o prăp ă dită de carte poştală, nu am avut nici un fel de legătură cu familia.

De ce am ajuns la o concluzie atât de morbidă? se va întreba cititorul. Răspunsul este simplu: pentru a nu continua să încarc dosarul de cadre al tatălui meu cu existenţa mea de fost deţinut politic acum întreţinut de el (probabil nu aveam să izbutesc a fi angajat nicăieri), nici pe al celorlalte rubedenii. Era un gând copilăresc, deoarece dacă nu apăream în acele dosare ca fost deţinut politic în viaţă, eram înscris în ele ca fost deţinut politic decedat, ceea ce conducea cam tot acolo ‘împlinirea dreptăţii poporului’.

Şi ce planuri alcătuisem pentru izbutirea acestei morţi aparente? Trei născocisem: 1. Mă îngrop într-un şantier în celălalt capăt al ţării şi nu dau nici o veste despre mine părinţilor; 2. Tot în celălalt capăt al ţării încerc să mă înscriu la liceu din nou (fusesem student în al doilea an al universităţii când mă înhăţaseră), să refac ultima clasă ca şi când aş fi întrerupt studiile înainte de absolvirea ei, pentru a-mi crea un fel de nouă identitate şi autobiografie, acestea fiind esenţiale de voiai să dormi liniştit în patul tău, în acele timpuri când trecutul te urmărea şi-n gaură de şarpe; 3. Mă călugăresc, ceea ce, deloc metaforic, moarte civilă ar fi fost cu adevărat.

Spuneam mai sus că nu-mi dau seama dacă opţiunea tatălui lui Şahe era comparabilă cu setea mea de moarte aparentă, mai ales în alegerea monahismului ca soluţie de viitor. Ce intenţionez a zice? Părintele colegei mele, după o perioadă de cugetare ca mirean slobod, s-a dus la Ecimiadzin şi s-a călugărit pentru a nu cădea în sarcina fiicei sale şi pentru a nu-i fi piatră de moară agăţată de gât, conformându-se întocmai logicii mele de odinioară, din spatele gratiilor, dar cu oarece timp înaintea mea. Iar hotărârea aceasta, fiica sa, căreia i-o explicase arhimandritul Harutiun Madengian cu prilejul vizitei făcute lui în Armenia Sovietică, nu i-o putea ierta. Oricât de incriminatorie, de distrugătoare, ar fi fost prezenţa părintelui ei alături de dânsa, Şahe şi-ar fi acceptat cu bucurie jugul şi crucea în schimbul fericirii de a-l fi avut pe tatăl ei – care-i lipsise pe parcursul întregii copilării – lângă sine, în sfârşit. Ce să mai punem la socoteală faptul că, oricum, ea tot plătea vechea lui arestare peste care nu avea să se treacă niciodată. Să fi socotit el oare că suma trimisă lunar prin Prea Sfinţitul Dirayr putea răscumpăra singurătatea lui Şahe?

Dacă o puneam pe armeancă să-mi povestească iară şi iară despre părintele ei (cât de puţin îl cunoştea şi ce sărace îi erau amintirile privitoare la dânsul!), ajungeam cu regularitate la acelaşi gând îngropat în beciul cugetării sale: tatăl ei o părăsise… Acest mod de a percepe realitatea era firesc la un copil pe care nimeni nu-l putea lămuri cât de nedreaptă fusese cu genitorele lui politica. Cu atât mai mult se întunecă această percepţie când, la eliberarea din lagăr, capul familiei alese încă o dată – acum cu de la sine putere şi în deplinătatea conştiinţei – să trăiască restul vieţii departe de fiica lui, lipsind-o pe totdeauna de dragostea paternă.

Cam atâta ştiam despre existenţa colegei mele şi a tatălui ei absent, când am fost invitat de Sanctitatea Sa Vasken I să-mi petrec o vacanţă de studiu în Armenia.

Despre mulţi şi multe am convorbit cu Întâistătătorul Bisericii Apostolice Armene, al cărui suflet rămăsese în România. Când am epuizat toate subiectele pe care le stăpâneam cât de cât, am ajuns şi la tatăl lui Şahe.

Mi-era greu să-l identific, deoarece abia povestind mi-am dat seama că nu pusesem preţ pe numele ei de familie şi-l ignoram. Însă deîndată ce am relatat cele de mai sus, Catolicosul a ştiut despre cine era vorba, cu atât mai mult cu cât o avusese elevă pe colega mea.

Mi-a confirmat toate câte le aflasem, fără să-mi lase impresia că socotea îndreptăţit gestul arhimandritului. Dimpotrivă.

– “Nu prea ştiu, domnule profesor, de ce a ţinut morţiş să se călugărească. Dar i-am făcut pe plac, din moment ce insista aşa de tare: era mai întâi un profesor şi în al doilea rând un prieten al meu. Nu-l puteam refuza la nesfârşit…

“Lucrurile au mers cum au mers câtva timp. Se părea că se integrase în ritmul vieţii noastre. Când, într-o bună zi, mi-a ajuns la urechi că circula un pamflet în versuri împotriva mea, semnat şi răspândit de el! N-aveam de ce mă supăra foarte tare: scria câte unul împotriva fiecăruia.

“Am citit scrierea: era amuzantă, deşi cam greoaie. Am tăcut, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Îi cunoşteam înclinarea de a biciui în rime pe oricine, cu o uşurinţă ce te dezarma. El avea studii serioase făcute la Constantinopol; pe deasupra, şi harul acesta. Dacă se afla într-o încăpere populată şi intra acolo careva să fumeze o ţigară şi să schimbe o vorbă cu altcineva, Harutiun, până să se ajungă a se trage ultimul fum, se ridica şi întindea o foaie cu câteva strofe satirice ce-l încondeiau pe noul venit foarte aproape de realitate.

“Nu trecu mult timp că se strecură din mână-n mână un al doilea pamflet împotrivă-mi. Scris nici cu mai mult nici cu mai puţin talent decât precedentul.

“De data aceasta însă atacurile sale erau mai directe şi mai puţin politicoase.

“I-am trimis vorbă că-l aşteptam. A venit. I-am oferit o cafea. Am vorbit despre tinereţile noastre, despre frumuseţea vieţii de altă dată. I-am mai umplut o ceşcuţă şi l-am servit şi cu bomboane de ciocolată. Am rugat să ni se aducă nişte coniac. Când ne simţeam mai bine, l-am întrebat ce-i veni să mă lovească sub plex, în acea formă, în loc să-mi dea un telefon şi să mi se plângă, ca un fost profesor elevului său, dacă avea motive. Îşi arătă părerea de rău că procedase astfel şi, fără să i-o cer, mi-a făgăduit să înceteze.

“Câtva timp se abţinu.

“Însă avea condei cu mâncărici. Nu s-a putut reţine îndelung şi a lansat un nou pamflet, mai virulent decât cele anterioare.

“M-am socotit îndreptăţit să nu mai apelez la sentimentele sale bune. Am trecut la o măsură administrativă confundabilă, mai curând, cu o răsplată decât cu o pedeapsă. Vă rog pe dumneavoastră, care sunteţi judecător imparţial, să spuneţi dacă am fost aspru. Cunoaşteţi mănăstirea Ghegard…”

Este de departe unul dintre monumentele religioase cele mai impresionante ale lumii. Trei lăcaşuri bisericeşti suprapuse, săpate în munte de sus în jos, cu un sistem de scurgere a apelor de infiltraţie ce dovedeşte o ştiinţă a construcţiei de neînţeles pentru vremurile când s-a adâncit spre miezul pământului această triplă clădire sfântă. Datorită grijii Sanctităţii Sale, pereţii exteriori ai monumentului au fost tapetaţi, peste veacuri, cu hacikar-uri, plăci de piatră sculptată cu numeroase motive florale încununând crucile centrale, sistem de amintire a Mântuitorului, cum nu mai există niciunde pe pământ, hacikar -uri adunate de pe unde se găsiseră, de obicei de pe la răscruci, cum au fost însămânţate şi troiţele noastre.

– “Pentru ca Ghegard să nu rămână fără liturghie săptămânală, îmi deleg pe rând preoţii acolo, în vilegiatură, împreună cu familiile. Pe amicul nostru, pamfletarul, l-am trimis cu termen nedefinit în staţiunea unde pentru alţii este o bucurie să meargă să slujească şi să se odihnească. Asta este tot surghiunul. Trebuie să recunosc că a făcut treabă minunată. A sistematizat izvorul; a pus la punct modalitatea de scurgere a apelor de infiltraţie. Şi altele. Numai că, într-o bună zi, mai bine spus într-o bună noapte, s-a lăsat prădat de o foarte mare sumă de bani. Noi nu adunăm banii cu uşurinţă, iar Biserica voieşte să restaureze tot mai numeroase locaşuri, pentru care banii sunt mai necesari decît bunăvoinţa. Am fost dator să-l pedepsesc aspru.”

Arhimandritului i s-au reţinut din toate lefurile următoare o aceeaşi sumă, pentru acoperirea obiectului jafului a cărui victimă căzuse.

Mi-a venit în minte Şahe cu problemele ei psihologice şi afective dureroase. Tatăl a părăsit-o pentru a doua oară, crezând că îşi săvârşea, în sfârşit, datoria faţă de ea, cu un spirit cavaleresc al sacrificiului de sine. Dar calea aleasă de el îi deveni povara cea mai anevoie de suportat. Sihastru se pomeni – e adevărat -, dacă sihastru o fi râvnit a fi…

Să fie calea cea mai potrivită, mă întreb în încheiere, a ajunge sihastru pentru că ai condeiul prea vesel şi nărăvaş nevoie mare…?!

Ba soarta a fost şi mai neîngăduitoare cu el. Sanctitatea Sa, ca măsură proteguitoare a disciplinei necesare la Catolicosat, pe care ochii Partidului nu-l cruţau, luase obiceiul de a-l întreba pe fiecare pe unde hălăduise fără binecuvîntare, în cursul săptămînii.

Când îi veni rândul arhimandritului Harutiun, el îşi ridică sutana, rămânând numai în pantaloni şi cămaşă, şi o trânti cu furie pe parchet:

– “La optzeci de ani ai mei să nu mă-ntrebi unde m-am dus, mai cu seamă că mi-ai fost elev!”

Aceasta, în loc de demisie.