– Omul de pe hotar

CAPITOLUL 13
OMUL
de pe hotar

Că Don Quijote are caracteristica ‘omului de pe hotar’ este neîndoielnic. În el sunt prezente două lumi: aceea a proiectării trecutului (lecturile) asupra prezentului şi aceea a realităţii neacceptate a Momentului Progresiv al Trăirii. Minunatele lucruri pe care neîntrecutul Don Quijote spuse că le-a văzut în adânca peşteră a lui Montesinos, lucruri a căror neputinţă de-a fi adevărate şi a căror mareţie [Miguel de Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, în rom. de Ion Frunyetti şi Edgar Papu, 4 vol. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969] stau mărturie a incapacităţii eroului de a alege.

Împreună cu nelipsitulu-i scutier şi cu vărul unui cunoscut, neînfricatul doritor de aventuri hotăreşte să viziteze misterioasa peşteră al cărei renume îl atrăgea. Este coborât pe o funie în adâncurile ei şi rămâne acolo ceva mai mult de un ceas, după opinia lui Sancho, sau trei zile, după cea a hidalgului (situare dihotomică-antonimică ce ne atrage atenţia asupra întâmplării); în orice caz, a stat suficient ca să-l fi făcut pe Panza să exclame, când l-a văzut iarăşi la lumina zilei: Fii de o mie de ori binevenit, stăpâne, că noi începuserăm să credem că ai rămas acolo la clocit (p. 252). Cuprins de o foame cumplită, se supune imperativelor firii, obicei respectat atât de rareori de el, scoţând în evidenţă prin aceasta trauma psihică suferită tocmai prin nevoia de recuperare a energiei; acest semn ne face să considerăm aventura respectivă ca unică în istoria sa psihofizică. Apoi se cufundă în povestirea miracolului prin care a trecut. Numai că aceste nemaiauzite întâmplări debutează cu: Strânsei funia pe care mi-o slobozeaţi şi, făcând dintrânsa un colac sau o legătură, mă aşezai pe ea dus pe gânduri, socotind în fel şi chip cum să fac acum să cobor la fund, când nu mai avea cine să mă ţie de sus; şi cum mă găseam eu prins în această grijă şi încurcătură, deodată şi fără voie mă cuprinse un somn din cele mai adânci, şi când nici cu gândul nu gândeam, fără să ştiu cum şi-n ce fel, mă trezii dintr-însul şi mă văzui în mijlocul celei mai frumoase, mai dulci şi mai desfătătoare pajişti pe care o poate făuri firea şi o poate zămisli cea mai iscusită închipuire omenească. Trezirea cavalerului să fi avut loc cu adevărat sau să fi însemnat o împletire de reminiscenţe literare şi reale cu explicaţii ad-hoc, în spiritul atâtor lucrări suprarealiste ale epocii noastre? Totuşi, la necredinţa bunului-simţ manifestată de soţul prăpăstioaselor sale peregrinări, el răspunde cu nezdruncinata-i demnitate: S-ar putea, Sancho, să fie cum zici tu (…), dar vezi că nu-i aşa, pentru că toate cele povestite le-am văzut cu ochii mei şi le-am atins cu mâinile mele (p. 264). Adevărat este: relatarea trezirii sale e continuată cu – Deschisei ochii, mi-i frecai şi văzui că nu dormeam, ci că eram treaz cu adevărat. Cu toate astea, îmi dusei mâna şi la piept pentru a mă încredinţa dacă eu eram acela care stam acolo sau vreo nălucă amăgitoare care-mi luase chipul; dar atingerea, simţirea, vorbele cu rost pe care le spuneam în sinea mea îmi dovediră că tot eu sunt cel ce eram atunci acolo, ca şi cel ce sunt aici acuma (p. 255). Deci, Don Quijote şi-a verificat starea de trezvie a conştiinţei. Dacă, însă, şi-a verificat-o, aceasta nu-l împiedică să se îndoiască de autenticul celor trăite tot restul vieţii sale de cavaler rătăcitor. Exemplele de îndoială sunt foarte numeroase, dar merită cu osebire luată în seamă întâlnirea maimuţei ghicitoare a meşterului Pedro, când tovarăşul său de suferinţă pune puctul pe i în privinţa întâmplării ce ne stă în atenţie:

– Aş vrea … ca luminăţia-ta să-i spui meşterului Pedro să-şi întrebe maimuţa dacă-i adevărat ceea ce ţi s-a întâmplat în peştera lui Montesinos; că eu, din parte-mi socotesc – nu mi-o lua luminăţia-ta în nume de rău – că n-a fost totul decât păcăleală şi minciună, sau, hai să zicem, lucruri văzute în vis.

– S-ar putea să fie şi aşa cum zici, răspunse Don Quijote. Voi face însă precum mă sfătuieşti, fiindcă tot ce mi-a rămas şi mie o fărâmă de îndoială (p. 290-291).

Iar autorul reia tema îndoielii descriind discuţia cu Pedro, Don Quijote rugându-l să iscodească maimuţa dacă unele lucruri ce i se întâmplaseră în peştera lui Montesinos fuseseră aievea sau visate, fiindcă lui i se păreau şi una şi alta (p. 294). Peştera lui Montesinos reprezintă un moment de criză dihotomică-antonimică. Cele petrecute acolo i se par şi aievea şi visate. Don Quijote nu poate discerne autenticul momentului trăirii prezente de activitatea memoriei şi imaginaţiei care contribuie în a-i actualiza lecturile trecute şi interpetări ale lor închipuite.

Don Pedro expune maimuţei mafaldice lucrurile limpede: cavalerul se interesează dacă cele ce-şi aminteşte au fost micinoase sau adevărate (id.). şi, tot el, după spectacolul uzual dat de animal, răspunde: parte din lucrurile pe care luminăţia-ta le-ai văzut sau ţi s-au întâmplat în pomenita peşteră sunt mincinoase şi parte sunt adevărate (id.). La aceasta, Sancho jubilează, iar hidalgoul rămâne în expectativă, tot nehotărât.

– Nu spuneam eu, zise Sancho, că nu mă pot încredinţa c-ar fi adevărat nici pe jumătate din tot ce ai povestit luminăţia-ta, stăpâne, despre întâmplările din peşteră

– Asta, Sancho, au să arate urmările, răspunse Don Quijote, căci timpul, dezvăluitorul tuturor lucrurilor, nu lasă nici unul pe care să nu-l scoată la lumina soarelui, oricât ar fi el de ascuns în adâncul pământului (p. 292).

Foarte importantă replică! Într-adevăr, trecerea Momentului Prezent al Trăirii reprezintă, pentru omul normal, ieşirea din criza dihotomică-antonimică a gândirii: scurgerea timpului scoate la lumină trăirile, oricât ar fi ele de ascunse în adâncul subconştientului, subconştientul fiind simbolizat aici deadâncul pământului , adică de interiorul peşterii lui Montesinos. şi, dacă am încerca să vedem ce sugestii propune însuşi acest nume propriu (poate compus)? Monte apare în dicţionar [Nicolae Perez, Raul Serrano, Dicţionar spaniol-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964]   cu următoarele sensuri – 1. munte; 2. pădure; sensurile 3 şi 4 privesc jocurile de cărţi; 5. (fig.) încurcătură, piedică; 6. păr încâlcit şi murdar etc. Sino poate fi, printre altele, conjuncţia ci sau o formă a lui signo = 1. semn; 2. parafă de notar public; 3. ursită; 4. zodie.

Înainte de a continua, atragem atenţia cititorului că ceea ce facem constituie un simplu joc impresionist, îngăduit de cele două jocuri impresioniste între care se află mintea lui Don Quijote în chiar clipa când l-am părăsit: peştera lui Montesinos şi paravanul păpuşeresc al lui Pedro. O sugestie de înţeles al termenului ar putea fi Muntele Semnului. Alta Muntele Negării ori Muntele Opoziţiei. Dar pluteşte în suflet la fel de bine sugestia Muntele Ursitei, ori chiar Muntele Zodiei Negării. Fie toate acestea, înlocuindu-se Munte cu Pădure. Iar dacă am visa la înţelesul verbului latin sino, sinere, sivi, situm , care înseamnă: a permite, a îngădui , urările ursite lui Don Quijote nu-i sunt îngăduite în locul acela mai mult ca oricând, un loc care e şi o piedică a sufletului său? Dar unde am ajunge ataşând şi noţiunea de ‘păr încâlcit şi murdar’, ori ideea parafei ce-l marchează pe viitor?

Ispita de a pomeni aceste sugestii posibile poate constitui o mare greşală ştiinţifică dar, dacă ar fi astfel, ele nu pot fi prin nimic înlăturate. Impresiile nu depind de obiectul în jurul căruia roiesc, decât în foarte mică măsură; nişte trăiri subiective, deseori fără nici o contingenţă cu realitatea, se manifestă sub masca reacţiei. Falsul lor nu le micşorează autenticul, iar acesta îl constituie aspectul dihotomic-antonimic al impresiilor.

Paranteza-scuză tratând despre impresii ne-a readus pe făgaşul urmărit. Peştera din Muntele Zodiei Negării, adică peştera lui Montesinos nu ne aminteşte de o altă peşteră, de mult visată de creatorul ei, uitată şi redescoperită de Renaştere? Nu cumva Don Quijote o fi zărit, sub pământ, pe lângă umbrele lui Montesinos, Durandarte, Belerma, Guadiana, ale fiicelor Ruiderei, donei Dulcinea din Toboso, a însoţitoarelor sale şi umbra nemărturisită a lui Platon?

– Închipuieşte-ţi o peşteră săpată în pământ şi foarte deschisă despre partea luminii. Presupune întrânsa nişte oameni ţinuţi acolo din copilărie; lanţuri leagă atât de strâns picioarele şi gâtul lor, că sunt siliţi a sta nemişcaţi în acelaşi loc. Din pricina legăturilor, ei nici măcar nu întorc capul şi nu pot vedea decât ce este în faţă. Lumina le vine de la un foc aprins la oarecare distanţă, ceva mai sus, în spate. Între foc şi cei puşi în lanţuri imaginează-ţi acum că vezi un drum de-a lungul căruia este un mic parapet asemenea pereţilor pe care scamatorii îi aşează între ei şi privitori, pentru ca deasupra să facă minunăţiile lor.

– Îmi închipui, zise.

– Şi imaginează-ţi că vezi cum în spatele micului zid, şi de-a lungul lui, trec oameni care poartă deasupra parapetului fel de fel de lucruri: statui ce reprezintă oameni; chipuri de animale în piatră, de lemn, lucrate în chip şi fel de forme. Cum e şi natural, unii dintre cei care trec pe acolo vorbesc între dânşii, alţii trec în tăcere.

– Ciudată icoană îmi zugrăveşti, zise el, ciudaţi prizonieri.

– La fel cu noi, am răspuns eu. Crezi că stând în acele poziţii văd ceva dintre obiectele lor înşişi sau ale celor cari stau alăturea? Crezi că pot vedea altceva decât nişte umbre care se profilează în lumina focului, peste peretele ce stă în faţă, al peşterii?

– Cum o să vadă, zise el, dacă de-o viaţă sunt ţinuţi cu capetele nemişcate?

– Şi ce putem spune de obiectele care-s purtate pe la spatele lor? Oare nu acelaşi lucru?

– Cum de nu?

– Să presupunem acum că statuiele ar putea să şi vorbească unele cu altele, oare nu crezi că oamenii aceia ar considera umbrele pe care le-au văzut trecând, drept persoane care vorbesc?

– Cu necesitate.

– Dar ce zici dacă închisoarea ar avea un ecou care să răspundă în faţă ori de câte ori unul din trecătorii din spate ar rosti ceva? Nu crezi oare că ei şi-ar închipui, de bună seamă, că a vorbit acea umbră care s-a profilat în trecere?

– Pe Zeus, aşa cred, zise.

– Într-un cuvânt, reluai eu, nişte oameni ca aceia nu vor socoti că realitatea e altceva decât umbrele lucrurilor.

– Cu absolută necesitate.

– Închipuieşte-ţi acum că-i liberăm, că-i vindecăm şi de lanţuri şi de suferinţă; să vedem ce urmează pentru dânşii în mod natural din această întâmplare. Să dezlegăm pe fiecare dintre ei; să-l silim apoi pe unul să se scoale dintr-odată, să-şi întoarcă de jur împrejur capul, să umble şi să privească în faţă lumina… El va face toate acestea cu greutate. Din pricina sclipirilor luminii nu va fi în stare să osebească lucrurile ale căror siluete le-a văzut profilate puţin mai înainte. Ce crezi că va răspunde, dacă i-ar spune cineva că văzuse nişte stafii, dar că acum este mai aproape decât înainte de obiectele cu existenţă concretă? Că priveşte şi stă îndreptat cu faţa spre lucruri mai capabile de a fi văzute decât cele de mai nainte? Ce va zice, mai ales, dacă i-ar arăta cineva unul câte unul, lucrurile care se perindaseră şi dacă l-ar determina, prin întrebări, să-i răspundă ce este fiecare dintre ele. Nu crezi că va sta aiurit şi că va socoti cele văzute înainte mai reale decât cele arătate acum?

– Mult mai reale, zise [Cezar Papacostea, Platon, I, Apologia, Euthyphrion, Kriton, Bucureşti, Editua Casa Şcoalelor, 1930, Introducere, p. LVI, LVIII-LXII.].

Aceasta este alegoria ştiinţei, din POLITEIA. Rugăm cititorul să ne ierte un citat atât de lung, dar frumuseţea textului lui Platon nu se cuvine trunchiată. Peştera lui Montesinos nu o fi alegoria subconştientului revelat în cutia cu imagini a conştiinţei? Faptul că jocul cu păpuşi al meşterului Pedro îi urmează, în şirul povestirii, nu ne îndrituieşte cu atât mai mult să înaintăm această supoziţie? Paralelismul poate fi dus până acolo încât descrierea desferecatului platonic la vederea realităţii i se poate aplica întocmai funambulescului Quijote la tot pasul, în aceeaşi situaţie.

Trebuie să se fi găsit mulţi psihanalişti, de profesie sau amatori, dintre literaţi, care să fi analizat acest pasaj – deşi nu ne-au parvenit ştiri despre ei -, pasaj ce are pentru noi o importanţă primă în studiul operei, care să-l fi analizat din punct de vedere al teoriei viselor. N-are rost să ne hazardăm şi noi a o face aci. De altfel, lucrul descoperit este pe jumătate cunoscut. Or, dacă această analiză nu s-a făcut încă, acum, când posibilitatea roadelor ei fructuoase e dezvăluită, le şi putem intui.

Îmbogăţiţi cu ecourile trăirilor cruciale ale eroului nostru cu figură tristă, să trecem în revistă câteva dintre aventurile sale, urmărind cele ce se petrec în judecata-i prea încercată.

Ne aflăm la începutul începutului. Don Quijote a pornit la drum. În faţă îi apare un han. Cum îl văzu îşi făcu singur nălucă, închipuindu-şi-l castel (vol I, p. 42). Un jugănar tocmit să scopească vierii hangiului cântă din trişcă, lucru care sfârşi prin a-l încredinţa pe Don Quijote […] că-i aduseseră la cină şi muzicanţi (p. 47). Hidalgoul îşi construise lumea în care avea să se preumble. Printr-o singură operaţie intelectuală dăduse consistenţă reveriilor sale, o operaţie de substituire . Urma înlocuirea propriei persoane cu dublul său: invertire . Castelanul cără fără zăbavă un cărţoi, în care însemna paiele şi ovăzul date cărăuşilor, şi, cu un capăt de lumânare pe care i-o ţinea un băiat, veni împreună cu cele două pomenite domniţe la locul unde străjuia Don Quijote, căruia îi porunci să îngenuncheze. şi citind el din catastif, ca şi cum ar fi recitat vreo molitvă cucernică… (p. 55).

În definitiv, cele petrecute cu Don Quijote ni se întâmplă fiecăruia când ne îndrăgostim, ori adoptăm un nou prieten. Cât de nepricepută este explicaţia că iubim pentru meritele obiectului dragostei noastre! Iubim în el imaginea lui pe care o purtăm în noi, tot astfel precum proaspătul Cavaler de la Mancha iubea în han castelul în care ar fi putut fi găzduit cu reverenţa cuvenită.

Cel dintâi rezultat al acestei îndulciri la jocul cu năluci are o structură dihotomică-antonimică . Descoperă ţăranul Juan Haldudo bătându-şi sluga, un băietan de cincisprezece ani, Andrés, căruia nu-i plătise simbria pe nouă luni. Viteazul apărător al nevoiaşilor se mulţumeşte să-l ameninţe şi să-l pună să jure că-i va plăti datoria. De îndată ce dispare, învăţarea de minte a ţâncului este reluată de la început cu şi mai mare sete. Acesta-i felul în care îndreaptă nedreptatea viteazul Don Quijote (p. 672). Propoziţia anterioară suna: el [Andrés] plecă plângând şi stăpânul său rămase râzând.

Intrarea în transa uzuală nu se face numai datorită euforiei personajului, ci şi ca o fugă de realitate. Bătut măr de un argat, nemaiputând suporta starea jalnică în care fusese adus, se refugiază în recitarea unei balade eroice:

Nobile marchiz de Mantua,

Unchi şi domn al meu pe lume…

Şi vru soarta ca, ajuns la versul acesta, să treacă pe acolo un plugar din chiar satul său, un vecin. Interesându-se plugarul de soarta lui, Don Quijote nu mai avu nici o îndoială că omul nu era altul decât marchizul de Mantua, unchiul său, aşa că nu-i răspunse altceva decât ceea ce urma în stilul cântecului bătrânesc, unde trebuia să-i dea socoteală de toată nenorocirea lui şi de dragostea dintre fiul de împărat şi nevastă-sa. Săteanul izbuteşte să-i vadă chipul şi-l recunoaşte:

– Senor Quijada (că aşa trebuie să-l fi chemat când era în toate minţile şi nu se preschimbase dintr-un hidalgo paşnic în cavaler rătăcitor), cine te-a adus, luminăţia ta, în starea asta?

Dar el îi dădea zor cu cântarea la orice-l întreba.

Nu numai că pe ţăran îl vede marchiz, dar şi pe sine se crede nepotul aceluia. Căţărat pe Rocinante, după ce îi fu încărcată armura pe măgarul omului, tot văitându-se, din nou trezeşte mila insului, care-i spune o vorbă de mângâiere. Şi n-are cum fi altfel decât că îi aducea diavolul în minte toate istorisirile croite după tiparul păţaniilor sale, căci în clipa aceea, uitându-şi dintr-o dată de Baldovinos, îi răsări în minte maurul Abindarráez, în momentul când alcadele de Antequera, Rodrigo de Narváez, îl luă şi-l duse rob în cetatea sa. Aşa că, atunci când ţăranul începu să-l întrebe cum se simţea şi ce-l durea, îi răspunse cu vorbele şi cu frazele cu care abécej-ul prins îi răspundea lui Rodrigo de Narváez, întocmai aşa cum citise el povestea asta înDiana lui Jorje de Montemayor, unde se afla scrisă, folosindu-se de ea cu atâta simţ al potrivelii, încât plugarul începu să-şi blesteme zilele, fiindu-i lehamite să tot asculte grămada aceea de neghiobii […]. Ajuns la capătul ei [al cuvântării], adăugă:

-Trebuie să ştii, luminăţia-ta, senor don Rodrigo de Narváez, că frumoasa Jarifa, de care ţi-am vorbit, este, în clipa de faţă, gingaşa Dulcinea del Toboso (p. 67-68).

Personajul literar se metamorfozează în personajul închipuit ce reprezintă, la rândul lui, o metamorfoză a personajului autentic. Ce logică există în aceste mutaţii multiple? Care este puntea de legătură dintre realitate şi plăsmuirea în strai de pseudoadevăr? Don Quijote el însuşi face lumină:

– Ştiu eu prea bine cine sunt, răspunse Don Quijote, şi ştiu că pot fi nu numai ceea ce am spus, ci pot să fiu toţi cei doisprezece pairs ai Franţei laolaltă, şi toţi cei nouă cavaleri ai Faimei pentru că toate isprăvile pe care le-au făcut ei, luaţi buluc şi fiecare în parte, nu-s nimica pe lângă ale mele (p. 71).

Deci capacitatea de a se simţi altul nu este orbitoare şi nu înlătură capacitatea de a se recunoaşte pe sine. El e Don Quijote şi poate fi altul în baza egalităţii, ba nu, superiorităţii faptelor de arme. Dar şi acestea sunt închipuite, în cazul lui, ca şi în cazul personajelor literare îndrăgite de el. Labirintul falsului devine inextricabil.

Confuzia dintre noi, ca realitate concretă, şi noi ca icoană ideală în propriul nostru suflet, e generală. Şi este generală pentru că între cele două noţiuni nu există antonimie. Ele nu pot fi separate. Sunt ambele rezultate ale aceloraşi procese psihice, ale aceluiaşi creier, sunt două aspecte ale uneia şi aceleiaşi personalităţi reflectată de ea însăşi. Confuzia este originată de simultaneitatea lor. A desprinde cele două noţiuni una de cealaltă, a izbuti să le antonimizăm ar presupune anormalul şi, de fapt, imposibilul. Tot ceea ce putem face ca să evităm quijotismul continuu este să alternăm folosirea unei imagini cu a celeilalte. Aşa se şi întâmplă în viaţa de zi de zi. Serile, înainte de aţipire, în hoinărelile răgazului de primăvară, în clipele de singurătate, trăim cu imaginea ideală. Câteodată, în momentele când ne este solicitat eroismul, sacrificiul, efortul maxim, tot ea ne ghidează. Deobicei o refulăm, folosindu-ne în relaţiile sociale uzuale de chipul nostru obişnuit, care ne solicită un consum redus de energie.

Imaginea noastră înşine constituie un stimulator al energiei personale. Cu cât mai mult imaginea virtuală mesianică pe care şi-o propune Cavalerul Tristei Figuri, după cum putem deduce dintr-un pasaj ce urmează tămăduirii şi arderii cărţilor sale de către prieteni, când i se explică faptul că acestea au dispărut din senin, dimpreună cu odaia ce le conţinea: E vorba de un mag ce-mi e vrăjmaş de moarte şi-mi poartă pică, fiindcă ştie, din vrăjitoriile şi bucoavnele lui, că voi veni eu, atunci când se va plini vremea, să dau piept în luptă dreaptă cu un cavaler pe care-l ocroteşte, şi c-am să-l birui, fără să mă poată opri, aşa că de aceea umblă să-mi facă toate neajunsurile care-i stau în putere; dar adevăr îi spun că nu va izbuti să-mi stea împotrivă sau să ocolească soarta hărăzită mie din ceruri! (p. 93) Acest destin mesianic discernat ne pune în faţa unei întrebări la care greu s-ar putea răspunde negativ: oare acest roman nu este o parodie numai a cărţilor de aventuri cavalereşti, ci şi o parodie a mult gustatei în epocă IMITATIO CHRISTI ? Suntem siguri că în cazul celui care a citit ambele evidenţa parodiei nu este cazul să fie argumentată.

O Mesia fără un ‘vrăjmaş’, un Cavaler fără un ‘vrăjitor’ potrivnic, nu se pot concepe: cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Frestón, cel care mi-a furat încăperea cu cărţile, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor (p. 100). Apărătorul celor nevoiaşi are pe cine imita în privinţa asta (p. 124).

Dacă hidalgoul este iute la mână când se potriveşte să schimbe faţa lucrurilor, dacă e să opteze pentru aspectul virtual, nu-i mai puţin abil la recunoaşterea adevăratelor trăsături, numai că aceasta se petrece mai rar. Dar cât se umanizează bietul nor umblător, în cazurile respective! Când văzu Don Quijote despre ce era vorba, amuţi şi se cutremură din creştet până-n tălpi. Sancho se uită la el şi văzu că îşi pusese capul în piept, dând seama că s-ar ruşina. Se uita şi Don Quijote la Sancho şi băgă de seamă că avea bucile obrajilor umflate a râs şi gura jimbată, dând vădite dovezi că mare chef ar fi avut să râdă în hohote, şi melancolia sa nu fu atât de tare încât să-l poată opri a pufni şi el de râs văzându-l râzând pe Sancho (p. 253).

Aşa se trezeşte el la realitate când înţelege că monştrii care l-au chinuit toată noaptea nu sunt altceva decât şase maiuri.

Te întrebi cum de poate un om cu un atât de hilar simţ al posibilului să se lase furat de mai-mult-ca-posibilul. Don Quijote este cel care spune:primele zvâcniri ale inimiii nu stau în puterea omului (p. 257), explicând prin aceasta de ce nu poate alege. Explicaţia, suntem de acord, nu este limpede, decât în măsura în care ne stimulează să medităm la pornirea psihologică de a opta pentru mai-mult-ca-posibilul. Cu adevărat, toate câte le vedea în faţa ochilor lesne şi le croia pe măsura trăsnelilor lui cavalereşti şi rătăcitorului său cuget (p. 262).

Câteodată, însă, alegerea, după perceperea dihotomiei-antonimice, se face sub impulsul altor alegeri anterioare similare. Ne aflăm într-un han în care cei doi dau nas în nas cu un bărbier ‘învins în lupte’ de erou, posesor al unui lighenaş, alias ‘coif vestit’ intrat ca pradă de război în stăpânirea victoriosului îndrăgostit. Bineînţeles, păgubaşul, îşi cere înapoi proprietatea numind-o, după cum îl taie capul(!): lighean de bărbierit.

– Zău aşa, domnilor, rosti Don Quijote, atâtea lucruri ciudate ni s-au întâmplat în castelul acesta de fiecare dată când am mas în el, că nu m-aş mai încumeta să spun cu tot dinadinsul nimic sigur cu privire la ceea ce se află întrânsul dac-ar fi să fiu întrebat, căci am început să cred că tot ce se petrece aici e doar vrăjitorie curată. Prima dată m-a canonit de mi-a scos sufletul un maur solomonit care bântuia castelul, şi nu i-a mers mai bine nici lui Sancho cu ceilalţi din suita maurului, iar noaptea asta am stat atârnat de-un braţ mai bine de două ore, fără să-mi dau seama nici cum, nici în ce chip am intrat în asemenea belea; aşa că să m-apuc eu acuma să-mi dau cu părerea într-o afacere aşa de încurcată ar însemna să-mi fie judecata prea cutezătoare Cât despre ceea ce s-a spus, anume că acesta-i lighean, şi nu coif, am mai răspuns; dar în privinţa declaraţiei dacă ăsta-i samar sau harnaşament cavaleresc, nu mă încumet să dau un verdict definitiv, ci-l las la bunul-plac al domniilor-voastre; căci, cum nu sunteţi armaţi cavaleri, ca mine, cu domniile-voastre poate n-or avea nici o putere vrăjile de prin partea locului, şi vă veţi fi putând păstra minţile slobode şi judeca ce se petrece în castelul acesta, întocmai după cum stau cu adevărat lucrurile, şi nu după cum mi se pare mie (vol. II, p. 294-295).

E drept că recunoaşte a ‘i se părea’ dar, în acelaşi timp, îşi motivează greşeala aruncând vina pe vrăji. Confesiunea aceasta constituia însă un punct câştigat, pentru că ea presupune şi un aspect real, deosebit de cel părelnic, şi după cum reiese din nenumărate exemple, în cazul în speţă, opus lui.

El izbuteşte să-i convingă pe ceilalţi să se integreze într-o realitate dihotomică. De la disputa privind ligheanul se ajunge la o ceartă generalizată şi la o bătaie universală, când Făcătorul Păcii intervine, oprindu-i pe îmbârligaţi cu tunetul glasului său. Apoi:

– Nu v-am spus eu, domnilor, că-i vrăjit castelul ăsta şi că e bântuit de bună seamă de-o legiune întreagă de demoni! Ca probă că-i aşa, vreau să vedeţi şi domniile-voastre cum s-a strecurat printre noi, mutându-se aicea, încăierarea de pe câmpul lui Agramante. Uitaţi-vă aici unii se luptă pentru spadă, alţii – pentru cal, dincoace se luptă pentru acvile, mai încolo pentru coif, şi ne-am încăierat cu toţii, şi nu ne mai putem înţelege între noi. Dar dă-te, măria-ta, mai încoace, senor oidor , şi dumneata, domnule părinte, ca să facă unul pe regele Agramante şi celălalt pe regele Sobrino, şi să punem pace între noi, fiindcă, pe Dumnezeul cel atotputernic, mare ticăloşie este ca atâţia oameni de viţă, tot unul şi unul, câţi suntem aici, să ne omorâm între noi din asemenea fleac de pricină (vol. II, p. 299). Există şi o concluzie a acestui text: În chipul acesta se potoli halimaua aceea de gâlcevi, prin autoritatea lui Agramante şi înţelepciunea regelui Sobrino (p. 301).

Ispitirea către o lume dihotomizată se face pe calea cea mai lesnicioasă a experienţei: comparaţia. Dar, ca de la sine înţeles, comparaţia devine metaforă, iar metafora dihotomie-antonimică.

Era oare greu pentru chinuitul hidalgo să realizeze această invitaţie într-o lume dihotomică? Nu, căci toţi suferim mai mult sau mai puţin de numita boală. Iată ce-i spune nepoata sa: Cum se face ca dumneata […] să fii atât de orbit şi să cazi într-o sminteală ca aceea, încât, fiind bătrân, să crezi că eşti în putere, şi, fiind beteag, să crezi că eşti zdravăn? (vol. III, p. 75). Nu este aceasta boala majorităţii celor vârstnici precum şi a copiilor? Şi nu există aplicaţii similare în universul adulţilor? Urâtul nu se ştie frumos, iar prostul – deştept? Îndărătnicul – lesne convins, iar mândrul – smerit şi aşa mai departe?

De aici izbânda pe care o are Don Quijote asupra scutierului său (în aceasta stă singura lui victorie autentică), adică impunerea gândirii dihotomice-antonimice. Cei doi visează la măririle ce i-ar aştepta dacă s-ar pune în slujba vreunui rege. Don Quijote uită de Dulcinea, trecându-i prin minte să ceară mâna unei infante, iar Pancho, contaminat de nebunia stăpânului, uită, de asemenea, că este însurat şi cu familie grea, închipuindu-şi drept soţie viitoare o domniţă – că, bineînţeles, stăpânul i-ar putea-o da pe loc drept soaţă legiuită (vol. I, p. 275). Hidalgoul jurat pe veci alesei inimii sale se vrea ginere de rege; Panza, cel însurat, se vrea reînsurat.

Însuşi viitorul cavaler al Leilor îşi reîmprospătează trăirile dihotomice-antonimice prin influenţă, dacă vreţi, o contaminare conştientă. Aflându-se în Sierra Morena, ascultă povestea unui nebun din dragoste. E suficient ca să se hotărască a imita nebunia din dragoste a unora dintre cavalerii rătăcitori admiraţi. Numeşte această comportare ‘vicleşug’ prin care va să dea de ştire doamnei căreia i se închină cât de mult o iubeşte. O atât de rară, de fericită şi de nemaivăzută imitaţie (vol. I, p. 333), exclamă el, conştient pe deplin de neautenticul trăirii ce-şi impune, ceea ce nu scade din autenticul aceleiaşi trăiri ce-l îndeamnă la o atare nebunie simulatoare de nebunie.

Ne aflăm în faţa unei nebunii programate. Expediază prin Sancho o epistolă (pe care de altfel, uită s-o expedieze) şi comentează:

Şi de va fi răspunsul aşa cum merită credinţa ce i-am arătat-o, va trebui să mi se curme şi sminteala şi pocăinţa; pe când, dacă va fi dimpotrivă, voi ajunge nebun de-a binelea, pentru ca, nebun fiind, să nu mă mai doară nimic. Aşa că, răspundă ea oricum o răspunde, eu tot voi pune capăt pocăinţei şi tulburării în prada cărei mă vei părăsi, şi mă voi bucura de vestea bună pe care mi-o vei aduce, ca orice om în toate minţile, sau voi înceta să mă mai simt lovit în inimă de vestea rea pe care mi-ai aduce-o devenind nebun (vol. I, p. 334).

Astfel este schiţat conturul general al evoluţiei conştiinţei sale aşa cum şi-l propune. Să vedem ce decide asupra amănuntelor.

– Aşa că-ţi spun să iei aminte că de-aici în trei zile vei pleca, şi vreau ca-n timpul acesta să vezi tot ce fac şi ce zic de dragul ei, ca să-i spui.

– Dar ce mare lucru am de văzut […] pe care să nu-l fi văzut până acum?, dă replica Sancho, istovit de câte i-a fost dat să trăiască alături de zurliul pentru el aventurier.

– Habar n-ai de nimica, răspunse Don Quijote. El surâde de naivitatea acolitului său care-i subapreciază inventivitatea întru năstruşnicii. Păi nu trebuie acuma să-mi sfâşii veşmintele, să-mi împrăştii armele şi să mă dau de-a berbeleacul, lovindu-mă cu capul de stâncile astea, dimpreună cu atâtea alte fapte, de-acelaşi soi, care te vor lăsa cu gura căscată? (p. 338).

Sancho e reticent în privinţa plăcerilor ce i le-ar putea oferi viziunea unor atari neînchipuite prostii, hotărât să plece de îndată, fără să se delecteze cu scălâmbăielile şi neghiobiile pe care le are măria-sa de făcut.

– Aş vrea cel puţin, Sancho, şi e nevoie neapărată, să mă vezi în pielea goală, facând una sau două duzini de nebunii, că le fac în mai puţin de jumătate de oră… (p. 349).

Nu este pretenţios hidalgul în privinţa pregătirii furiilor sale. Imaginaţia lui în veşnică efervescenţă n-are nevoie de stimulenţi speciali. Încurajat de o clipă de nehotărâre a lui Panza, exclamă:

– Nu-ţi spuneam eu, zise Don Quijote. Stai un pic, Sancho, că ţi le fac cât ai rosti Crezul.

Şi, despuindu-se în graba mare de nădragi, rămase gol, numai cu cămaşa pe el, şi pe loc, nici una, nici două, sări de vreo două ori în aer şi veni de-a berbeleacul – cu capul în jos şi cu picioarele în sus – descoperind lucruri pe care, ca să nu le mai vadă încă o dată, Sancho smuci frâul lui Rocinante şi se socoti mulţumit şi îndestulat ca să poată face jurământ că stăpânul său înnebunise (p. 350-351).

Dar asta a fost opera inspiraţiei momentului, Creatorul din el, la plecarea lui Sancho, meditează cum să-l imite pe Orlando şi nebuniile lui furioase, ori pe Amadis şi nebunia lui melancolică (p. 351).

Programarea în detalii abia acum începe. În legătură cu furiile lui Orlando, se întreabă: cum aş putea să-i imit nebuniile, dacă nu-l imit în ceea ce i le-a prilejuit (p. 352). Pe celălalt îl descrie după cum urmează: Amadis de Gaula, fără să-şi piardă minţile şi fără să facă nebunii, dobândi atâta faimă de îndrăgostit ca nimeni altul (idem).

Din cercetarea acestor ‘vieţi paralele’, alege ultima cale: Veniţi-mi în minte, fapte ale lui Amadis şi învăţaţi-mă de unde să încep a vă imita! Dar parcă mi-am şi adus aminte că ceea ce a făcut el mai cu osebire a fost să se roage şi să se încredinţeze voinţei domnului! Bun! Dar ce mă fac că n-am mătănii? (p. 353) Şi le va face din poalele cămăşii.

E deosebit de interesant că dintre o nebunie şi o tristeţe firească, alege s-o imite pe cea din urmă, adică alege să imite realitatea, sănătatea, bunul-simţ. Dar o va face în chip nefiresc.

Am insistat atât de mult asupra acestui moment pentru că în tragediile shakespeareene întâlnim o altă nebunie programată, aceea a lui Hamlet.

Înainte de a părăsi, însă, acest teritoriu comun pe care au călcat cele două genii literare, dorim să punem la dispoziţia cititorului un citat din DON QUIJOTE care, pentru publicul neuitatului film al lui Laurence Olivier, HAMLET , are o putere revelatoare imensă: E un lucru ciudat, zise preotul, anume că, în afară de naivităţile în legătură cu nebunia lui, de care dă dovadă acest brav hidalgo, dacă stai cu dânsul de vorbă despre lucruri, vorbeşte cu foarte mult bun-simţ şi arată că are judecata limpede şi că-i un om cu scaun la cap, în aşa fel încât, afară de prilejurile când vine vorba de isprăvile lui cavalereşti, nu s-ar găsi nimeni care să-l socotească decât ca pe un om foarte cu minte (vol. II, p. 59-60).

Nu este cu putinţă să nu sară în ochi apropierea remarcii psihologice, mult mai precis formulată de Shakespeare, de aceea a motto-ului filmului pomenit.

Ca să ne întărească convingerea că ne aflăm într-o lume psihică dihotomică-antonimică, al doilea tom ne introduce într-o civilizaţie a travestiului şi a măştii, anunţată de imitarea nebuniei săvârşite de Don Quijote.

Dorotea, iubita lui Fernando, în scopul de a-şi păzi cinstea (şi aşa periclitată de ciobanul ce i-a descoperit sexul autentic) pune în practică travestiul. Preotul şi bărbierul, consăteni ai eroului, şi ei apelează la haine mincinoase şi bărbi false. Aceeaşi Dorotee se deghizează chiar şi în femeie (prinţesa Nicomicona, dintr-o îndepărtată ţară) pentru a-l ademeni pe cavaler spre căminul său din Mancha, la îndemnul amicilor menţionaţi. Cardenio însuşi (nebunul din dragoste ce i-a slujit drept pildă lui Quijote), îşi va schimba la rândul său hainele. Luscinda (logodnica lui Cardenio), don Fernando şi însoţitorii lor, apar mascaţi la han, unde se află cei de mai sus. Dorotea va fi de faţă la discuţia lor, ţinându-şi chipul acoperit de un văl.

Dar, lăsând această manifestare a gândirii dihotomice-antonimice, explicată pe larg în alt capitol, anterior, să ne reîntoarcem la tipurile de intrare în criza dihotomică-antonimică a gândirii personajului principal pe care nu izbutim de atât timp să le isprăvim de citat, dovadă a varietăţii lor şi a inventivităţii autorului (inventivitate care, totuşi, nu neglijează nicicând veridicul şi posibilul psihologic).

Cavalerul Tristei Figuri îl trimite pe scutier că o caute pe Dulcinea. Acesta întâlneşte pe drum trei ţărănci. Pe dată îşi cheamă stăpânul, dând-o pe una dintre ele drept frumuseţea ce i-a răpit inima. Îndrăgostitul priveşte mutra lătăreaţă şi vulgară ce-i este prezentată, o vede aşa cum e de fapt, hâdă şi pocită ca o roşie stoarsă. Dar buna-credinţă ce nu-l părăseşte niciodată, încrederea pe care o acordă fidelului său Sancho, îl fac să explice prin meşteşugul vrăjilor urâţenia vizibilă şi duhoarea de usturoi ce o înconjoară cu o aureolă de putori, aplicând încă o dată realităţii mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii, cu bună-ştiinţă, provocat de sentimentele de încredere, pe de o parte în oameni, pe de alta în ideal.

Despre el ni se comunică: tot ce grăia era aşezat, iscusit şi bine spus, pe când tot ce făcea era nesăbuit, nebunesc şi pidosnic (vol. III, p. 192).

Şi cum să nu fie astfel când celor două idei dominante ale sale el le surprinde o structură unică, afirmând: dragostea şi războiul înseamnă unul şi acelaşi lucru (vol. III, p. 240).

Celebra întâmplare cu păpuşile lui Don Pedro ne este, parcă, şi mai utilă prin explicaţiile pe care le aduce Don Quijote. Văzând cum marionetele reprezentându-l pe Don Gaiferos şi pe soţia sa Melisanda fug din faţa arabilor ce-i prigoneau, cavalerul, suprapunându-i nenorociţilor pe care, în temeiul mesajului său mesianic, se simţea îndatorat să-i apere, uitând de la o clipă la alta de teatrul de păpuşi, vede doar celălalt aspect al spectacolului artificial, adică realitatea, în care se implică ‘ucigând’ bucăţile de cârpă şi lemn. Apoi, trezit, cu ochii măriţi de stupoare, cutremurat încă de accese de furie, încearcă să înţeleagă: vrăjitorii aceştia care mă prigonesc nu fac decât să-mi pună în faţa ochilor chipurile lucrurilor aşa cum sunt şi apoi mi le preschimbă şi mi le prefac în ce vor ei. Adevărul adevărat e, vă spun, domnilor care mă auziţi, că tot ce s-a petrecut aci mi s-a părut că se petrece aievea […]. şi, pentru a face ceea ce e de datoria unui cavaler rătăcitor, am vrut să dau o mână de ajutor şi să-i ocrotesc pe cei ce fugeau, şi cu acest gând bun am făcut ceea ce aţi văzut; dacă a ieşit pe dos, vina nu-i a mea, ci a solomonarilor ce mă prigoneau (vol. III, p. 301-302).

Imposibilitatea raţiunii de a accepta mecanismul dihotomic-antonimic care, câteodată încearcă să prezinte două chipuri ale realităţii: ce este şi ce pare să fie îl conduce pe erou să dea întruna vina pe ‘solomonari’. Căutăm necontenit vinovatul în exterior. Groaza rătăcirii în necunoscut ne împiedică să acceptăm că ‘solomonarul’ care preschimbă chipul realităţii sălăşluieşte în mintea noastră, ne pândeşte, aşteaptă circumstanţele prielnice ca să ne alieneze, să ne prezinte o lume (lumea noastră, în care am crescut, am iubit, am îngrijit copii!) străină…

Că toate sunt aşa cum le înfăţişăm o certifică Sancho (nu este o glumă). În ‘insula’ sa, printre atribuţiile guvernării o are şi pe aceea de a judeca. Îi este supusă următoarea pildă, spre dezlegare:

Un râu cu apă multă despărţea două părţi ale aceleiaşi moşii […]; peste râul ăsta era un pod, iar la capătul podului, o spânzurătoare şi un fel de curte de judecată, unde se aflau deobicei patru judecători, care judecau după legea dată de stăpânul râului, al podului şi al moşiei; iar legea era asta: dacă trece cineva dintr-o parte în alta a podului, trebuie să jure mai întâi încotro şi pentru ce se duce, iar dacă spune vreo minciună, să moară spânzurat, fără nici o îndurare, în spânzurătoarea care era acolo. Fiind ştiută această lege, precum şi aspra ei rânduială, veneau mulţi pe acolo, şi după felul cum jurau, se putea vedea îndată că spuneau adevărul, aşa că judecătorii îi lăsau slobozi să treacă. Se întâmplă, însă, că, luând unui om jurământul, acela jură şi spuse în jurământul lui că nu pentru altceva se ducea decât ca să moară atârnat în spânzurătoarea care era acolo. Judecătorii steteră la cumpănă când auziră acest jurământ şi spuseră: “Dacă-l lăsăm pe omul ăsta să trecă slobod, se cheamă c-a minţit când a jurat şi dacă-l spânzurăm, apoi el a şi jurat că se duce să moară atârnat în acea spânzurătoare, şi o dată ce-a jurat adevărul, tot după aceeaşi lege, trebuie lăsat slobod” (vol IV, p. 158-159).

Sancho nu precupeţeşte timp să ia locul lui Solomon:

– Acum uite ce zic eu […], că o parte din omul ăsta, aceea care a spus adevărul, să fie lăsată să treacă, iar aceea care a minţit să fie spânzurată, şi-n felul ăsta o să se împlinească ceea ce se cere pentru trecerea podului. 

Această hotărâre ne aminteşte de povestea adevărată, citată la începutul studiului prezent, a filosofului care era iertat în calitate de catolic, dar trebuia ars ca filosof.

– Păi atunci, stăpâne cârmuitor – răspunse cel ce întrebase – o să fie nevoie ca omul acela să se împartă în două părţi, cea mincinoasă şi cea care a spus adevărul; şi dacă se împarte, vrea-nu vrea, tot trebuie să moară; aşa că nu se pune-n fapt nimic din ceea ce cere legea, şi e neapărat nevoie ca ea să fie urmată întocmai.

– Ia stai puţin, jupâne cutare, răspunse Sancho, sau sunt eu lovit cu leuca-n cap, sau trecătorul ăsta de care vorbeşti trebuie cu aceeaşi îndreptăţire şi să moară şi să trăiască, urmând să treacă podul, pentru că dacă-l mântuieşte adevărul, minciuna îl osândeşte în aceeaşi măsură. şi stând lucrurile aşa cum stau, eu sunt de părere să spui domnilor acelora care te-au trimis la mine că, odată ce au aceeaşi greutate şi temeiurile de a-l osândi şi cele de a-l ierta, apăi să-l lase să treacă slobod, fiindcă totdeauna şi mai de laudă e să faci bine decât să faci rău (vol. IV, p. 160-161).

Şi bietul Sancho care e totdeauna privit cu antipatie adaugă că stăpânul lui i-a dat învăţătura ca, odată ajuns guvernator, atunci când dreptatea e îndoielnică, eu să plec cumpăna de partea milei.

Într-adevăr, Sancho Panza pare să fie raisonneur -ul operei.Şi nimeni n-ar fi putut explica dihotomia-antonimică situaţională respectivă simplu cum a făcut-o el. Iar puţini ar fi putut-o rezolva ca el: acolo unde nu te mai ajută mintea, îţi rămâne inima să te conducă. Probabil că este singura rezolvare cu putinţă a crizei dihotomice-antonimice. Şi iată-ne foarte avansaţi în cercetarea noastră. (Oare, totuşi, este o rezolvare? Dar sentimentele de ură şi iubire simultană? Dar cele de admiraţie şi dispreţ? În orice caz, există un punct de plecare pentru studiul ulterior…).

Locul parabolei este semnificativ. Cei doi pricăjiţi hagii ai neprevăzutului se află în culmea gloriei (din punctul de vedere al conştiinţei lor). Don Quijote este oaspetele alintat al unui castel adevărat, iar scutierul – ‘guvernator al unei insule’. Dar această primă judecată e şi ultima judecată condusă de ‘cârmuitorul’ păcălit. Sancho Panza împarte pentru ultima oară dreptatea, înainte de a-şi părăsi ostrovul.

Se judecă pe sine însuşi, care şi-a dorit poverile măririi dar iubindu-le încă nu le poate suporta şi este scârbit de ele. Valoarea ei simbolică e de prima mână. Acum începe decăderea celor doi: ajung un fel de maimuţoi ori monştri expuşi prin bâlciuri; îi calcă porcii în picioare, cum se întâmplă cu perlele în EVANGHELIE . Se cuvenea explicată structura dihotomică-antonimică a realităţii, după cum o percepe Don Quijote şi recent înnebunitul Sancho Panza (să nu exagerăm termenii: îşi apropiase numai mecanismul dihotomic-antonimic şi nici măcar nu-l folosea decât arareori).

Acum, în acest moment-cheie, Cervantes va constata, ca şi Montaigne, că bucuria neaşteptată te duce tot atât de bine pe ceea lume ca şi o mare restrişte (vol. IV, p. 177). Peste aproape o sută de pagini, Cavalerul Tristei Figuri îşi aplică sieşi înţelesul parabolei: Eu, Sancho dragă, am venit pe lume ca să trăiesc murind (vol. IV, p. 241). Conştiinţa tragică a condiţiei vieţii, din care ne înfruptăm şi noi, urcă nebănuit preţul afirmaţiei, căci întreaga existenţă, nu numai familia oamenilor, este rezumată în ea. Or, concluzia lui Don Quijote este o dihotomie-antonimică de limbaj, şi ea specifică modului cum se reflectă în conştiinţa umană totalitatea existenţei.Ultima revenire în satul natal se face sub semnul următoarei tirade panziene.

Sancho căzu în genunchi şi zise:

– Deschide-ţi ochii, vatră mult râvnită, şi priveşte cum se întoarce la tine Sancho Panza, fiul tău, dacă nu grozav de bogat, măcar grozav biciuit. Deschide-ţi braţele şi primeşte-l pe fiul tău, Don Quijote, care, dacă vine biruit de braţ străin, vine şi biruitor asupra lui însuşi, lucru care, după câte mi-a spus tot el, este cea mai mare biruinţă ce poate fi râvnită. Aduc bani cu mine, căci de m-au plesnit cu nădejde gârbacele, apăi şi domneşte fost-am răsplătit (vol. IV, p. 331).

Bilanţul dihotomiilor-antonimice nu este nici vesel, nici trist. Aşa e viaţa.

Dar nimeni nu s-ar fi putu împăca, nici autorul, cu un Don Quijote care trăieşte murind. De aceea epitaful bacalaureatului Samson Carrasco (un purtător de cuvânt al travestiţilor din roman şi care, tocmai se pregătea să reînvie dulcea Arcadie, alături de lecuitul hidalgo de la Mancha, de popa Popandru şi de ceilalţi, devenind toţi păstori), de aceea epitaful, spuneam, pe care-l scrie prietenul său, răstoarnă tot dihotomic-antonimic accentele şi sensurile formulei donquijoteşti de auto-definire:

Zace-aici hidalgul care,
De viteaz ce-a fost, a-nvins
Moartea însăşi, ce se pare,
Că viaţa de i-a stins,
Să-l ucidă nu-i în stare (p. 397).