Tags

Related Posts

Share This

2. O spovedanie fara precedent

Legătura dintre om şi Dumnezeu în condiţiile detenţiei politice sub comunişti era extrem de variată.
Pe de o parte, deoarece în temniţe, lagăre şi mine s-au găsit la un loc credincioşi ai mai multor religii, alături de agnostici şi atei, precum şi-n cadrul creştinismului – reprezentanţi ai feluritelor culte şi denominaţiuni, ai clerului şi laicilor.
Pe de altă parte, ea era dependentă de condiţiile diverse de vieţuire care nu numai că se schimbau de la un loc punitiv la altul; de la o epocă la alta; de la izolarea totală la bacul danubian, în pântecele căruia se înghesuiau mai bine de o mie de inşi. Toate acestea se colorau diferit în raport şi de istoria personală, psihologică, biologică a fiecărui individ în sine, din experienţele duhovniceşti ale cărora a crescut o inflorescenţă imensă şi nespus de neasemenea ei înseşi,  a aspiraţiilor spre Divinitate, astfel încât  nu ar părea nepotrivit ca fenomenul să fie cercetat sub denumirea: Religia (sau: Credinţa) deţinuţilor politici în locurile de detenţie comuniste. Şi poate că volumul meu RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, cât şi cele ce i-au urmat în Seria FIUL OMULUI, nu fac altceva decât să desţelenească ogorul pentru atari studii din viitor de psihologie a religiei.
Toată gama imaginabilă de atitudini lăuntrice şi exteriorizate ale făpturii în faţa Creatorului ei se află expusă sub ochii observatorului. De la decenţă la pioşenia sobră; de la pioşenia sobră la lacrima fierbinte; de la lacrima fierbinte la frica îngheţată; de la frica îngheţată la teatralismul bigot; de la teatralismul bigot la postura corporală aiuristică şi penibil de caraghioasă.
Am văzut preoţi rugându-se în taină, ori pentru obşte. Dar am văzut şi un laic, care, cunoscând pe de rost Liturghia şi nemaisuportând lipsa ei, şi-a asumat rolul slujitorului altarului şi, drapat în tot felul de cearşafuri  şi obiele, ascuns îndărătul unor cortine de cârpe, îngenunchiat în mijlocul saltelei de paie putrede, “servea Oficiul Divin”, într-o dezolantă parodie, de al cărei sens, aproape demolatru, era total inconştient, pierdut în invocaţiile-i pe cât de oneste, pe atât de sterpe, orgolioase şi dăunătoare echilibrului psihic. Noroc că îngăduia “spectatori” după “dvera” mucedă, că lesne i-ar fi fost să inducă-n eroare pe cei slabi de înger şi să-i atragă în cine ştie ce scornitură de sectă ad-hoc, deoarece avea şi harisma lucrului bine făcut şi cu temei, glasul serios şi grav, era fascinant de îngândurat, te aţintea de sub sprâncenele stufoase, negre ca noaptea, cu priviri pătrunzătoare şi ca aburcându-se din altă lume, poseda un ceva hipnotic, greu de numit, peste măsura intelgenţei sale profunde şi a cunoştinţelor lui vaste din domeniul  ştiinţelor exacte, fizician fiind de profesie şi unul dintre aceia de vârf chiar.
Dintre toate Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe una singură sta la îndemâna deţinutului, când îi trimitea Dumnezeu un preot în celulă. Aceasta era Sfânta Spovedanie.
Nevoia de spovedanie, însă, se face resimţită cu mult înainte de acea clipă fericită, încă din cele dintâi zile ale dispariţiei din societate. Există mai multe explicaţii ale acestui fapt.
Spaima produsă de arestare (de obicei, cea din urmă era absurdă pentru cugetul victimei, cu motivări absconse, de nedezlegat de către raţiune, aşadar ea genera o înfricoşare ca la pătrunderea într-o lume nepământeană, condusă de legi de neînţeles) trezea amintirea că păcatul mărturisit şi iertat te readuce în starea  de curăţie.  Or, este de neconceput ca omul iertat să mai fie atins de vreo pedeapsă. De aici, mintea săvârşea o greşeală logică: confunda planul Iconomiei Dumnezeeşti cu acela al legiuirii nelegiuite şi inumane pământeşti, din România.
Ancheta, prin mitralierea cu întrebări privitoare la existenţa, cuvintele, intenţiile şi gândurile tale, predispunea cugetul către o stare de aceeaşi natură cu cea a Spovedaniei – deşi la un nivel penibil de jos faţă de ultima numită – de ce nu? Diabolic.
Credinciosul era conştient că Dumnezeu însuşi participă la Spovedanie şi, printr-un calcul abisal, nesigur de propriile-i rugăciuni puteau ajunge la Dumnezeu, ar fi voit să-L aducă lângă sine, apărător, pe calea acestei anti-Taine. Ciudate sunt greşelile logicii, care stau la temelia a mai toate ereziile.
Cum îndeobşte, în prima fază a anchetei, proaspătul deţinut este menţinut în solitudine, el recurge la o Spovedanie sui generis: o mărturisire în cămara lăuntrică, începută şi încheiată cu câteva rugăciuni reţinute pe dinafară şi cu rugăminţi febrile de a fi iertat, potrivite din vorbele ce-i vin pe buze într-o situaţie de limită ca aceea în care se află, când nu face confuzia de mai sus, datorată unei dominante afective.
Mai târziu va avea prilejul să se şi mărturisească unui preot.
Îl invit pe cititor să participe la o astfel de Spovedanie – şi ea ieşită din comun ca atâtea aventuri spirituale din gherle.
Cu ocazia lansării RUGULUI APRINS, la Facultatea de Teologie – Bucureşti (pe atunci: Institut), unul dintre vorbitori a fost domnul Ion Diaconescu, încă Prim Vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.. Comentariile asupra desfăşurării ei ne-au orientat convorbirea în doi, imediat următoare, spre tema setei de Divinitate a condamnatului politic. Subiectul acesta i-a evocat nepotului lui Ion Mihalache amintirea părintelui Mihai Balica, naţional ţărănist pe care nu l-a cunoscut decât din povestirile bunului prieten al conlocutorului meu, Nicu Adamescu, cu prilejul revenirii de la mina de plumb la Aiud a domnului Ion Diaconescu. Astfel a aflat despre comportarea excepţional de demnă a prelatului, al cărui renume prinsese a se răspândi.
Mai târziu au vieţuit în două celule alăturate; dar clericul şi mireanul nu s-au întâlnit.
” – În lotul în care am fost trimişi la Râmnicu-Sărat se afla şi el. Am plecat după-amiaza târziu de la Aiud şi am ajuns după miezul nopţii  la destinaţie. Acolo ne-au băgat câte unul în celulă. În vagonul-dubă cu care ne-au dus ne aflam câte douăzeci-treizeci de inşi. Am stat de vorbă mai ales cu cei cu care eram bun prieten şi pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Nu-mi aduc aminte să fi schimbat vrun cuvânt cu Părintele.”
În noul loc de detenţie, clericul era cazat la etaj, iar Preşedintele P.N.Ţ.C.D. de astăzi – la parter. Însă Iconomia Mântuirii ţesea o mreajă de lumină nevăzută împrejurul lor şi a tuturor celor de acolo.
” – Tot timpul am stat în celulă – izolarea aceea teribilă. Preocuparea noastră majoră era să stabilim o legătură între noi. Ea nu se putea face decât prin alfabetul Morse. ‘Morsele’ presupunea să ciocăneşti în zid, ceea ce nu era cu putinţă, fiindcă aveam un control extraordinar şi paznicii trăgeau cu urechea tot timpul. Dacă te prindeau, dădeau pedepse mari. S-au încercat şi alte formule. Până la urmă, s-a încetăţenit şi a funcţionat… ‘morsele tuşite!’
E pentru întâia oară că aud despre acest limbaj; iată un alt domeniu inedit al cercetării ştiinţifice posibile, în cadrul lingvisticii generale, ca şi în acela al psihologiei comunicării (cititorul îşi aminteşte că am menţionat anterior posibilitatea cercetării psihologiei religiei în temniţa politică).
” – Când ne scoteau la plimbare, la aer, tot câte unul, în curtea puşcăriei, aceea din interiorul T-ului, nu ne mai supraveghea un subofiţer securist, ci soldatul în termen, din prepeleac. Şi acesta stătea tot singur, cocoţat acolo sus.”
Gândul îmi încremeneşte… Numai omul bolnav de singurătate – cum erau aceşti deţinuţi mai chinuiţi ca toţi ceilalţi – era capabil să înţeleagă singurătatea temnicerului său. Cine altul să fi fost sensibil la tinereţea irosită în tăcere a copilandrului în uniformă?
” – Ostaşul avea consemn să nu te lase nici să iei ceva de pe jos, nici să vorbeşti, nici să faci vrun zgomot. Dar să tuşeşti n-avea cum să-ţi interzică…”
Cadrul teoretic al ciudatei relaţii umane stabilite prin diafragmă şi plămâni a fost desenat. S-o vedem la lucru:
” – Atunci, cât timp ne plimbam pe sub celulele celorlalţi, nu făceam altceva decât tuşeam în ritm de Morse, ceea ce era extraordinar de obositor. Ferestrele stăteau oarbe în înalt, oblonite; însă tusea se auzea. Pentru a tuşi o literă, tuşeai de mai multe ori. Să vă dau un exemplu; tuşirea lui A, în Morse. În Morsele de puşcărie, punctul era o bătaie în perete. Linia nu aveai cum s-o faci decât prin două lovituri repetate rapid. Iar la tuse…”
Bărbatul cu chip onest, brăzdat de anii petrecuţi în temniţe, ros de întrebările însinguratului, îmi acordă beneficiul unei demonstraţii imediate: îşi forţează muşchii pectorali şi lăuntrul pieptului şi tuşeşte o dată, aşteaptă răgazul unei pauze şi tuşeşte scurt de două ori, una după alta.
” – Ca să formezi o literă – să zicem – tuşeai de trei ori. Ca să formezi un cuvânt, tuşeai de vreo douăzeci de ori. Ca să transmiţi o propoziţie, tuşeai de o sută de ori, de două sute de ori, în cursul celor douăzeci de minute cât te plimbai. Când isprăveam plimbarea eram complet epuizaţi. Dar asta era viaţa!… Dacă timp de ani de zile nu vedeai pe nimeni, nu vorbeai cu nimeni…”
Imaginea pe care mi-o oferă în camera de zi a apartamentului său mi se înceţoşează. Îmi răsare o alta, ajunsă la mine prin mijlocirea micului ecran: tot conlocutorul meu, ca deputat. Mă întreb câţi dintre oponenţii săi, în duelul discursurilor, meşteri în caţavencisme, şi-au bâiguit vreodată gândirea prin tuse, deoarece graiul natural al omului le-a fost interzis prin ‘regulament’.
” – Am reuşit astfel să ţinem legătura între noi ani la rând. Fiecare, în orizontul său de percepţie, tot prindea câte ceva, o frântură de frază, un zgomot.”
Şi asta le făcea bine deţinuţilor, era o mângâiere: Mde, mai trăiesc oamenii…
” – Apoi se întâmpla din când în când unul dintre noi să fie luat, dus ba la spital – la închisoarea Văcăreşti – , ba la câte o anchetă, cu care ocazie mai avea un contact cu careva şi aducea ştiri. Ceea ce tuşeai de unul singur se amplifica de douăzeci de ori, că eram cam atâţia cei care ţineam legătura aia. Nu toţi se angajaseră la aşa ceva. Majoritatea celor aruncaţi în celulă, care nu avuseseră curiozitatea să înveţe un alfabet din ăsta, nu aveau cum să comunice. Aceia au suferit cumplit, aproape că se şocau din pricina izolării. Pe când noi am izbutit să trăim. În singurătatea aia fantastică, eram totuşi informaţi.”
Informaţia rămâne o garanţie a existenţei în imediat.
” – Ei, ca să revin la părintele Balica. Printre cei vreo douăzeci de inşi pomeniţi, se număra şi el. Era foarte activ în această acţiune. Şi nu mai spun că în acea nenorocire de la Râmnicu-Sărat, el nu şi-a uitat misiunea de preot. Era prezent la toate sărbătorile. Ne învăţase să recunoaştem când cădeau Paştile, deoarece data lor se schimbă. N-aveai de unde şti când picau. Părintele Balica nu numai că ne tuşea când erau Paştile, dar ne-a dat şi o formulă cu care calculai şi data celui ortodox şi al celui Catolic, şi pentru anul 1 000, şi pentru anul 5 000; pentru când voiai: şi-nainte şi-napoi!…”
Se amuză vorbitorul de câte lucruri noi şi ciudate a descoperit şi învăţat prin ‘tuşit’.
” – Mai mult decât atâta, ne-a dat asistenţă religioasă în acei ani, una excelentă. Ce să vedeţi! Ne-am spovedit prin ‘Morsele tuşit’, la părintele Balica! Ne-a explicat el cum s-o facem. La un semnal al lui, din celulă. De acolo nu se tuşea decât uneori. Tuşind de acolo cineva în ritm de Morse, am fost prinşi până la urmă: gardienii au sesizat ritmul. La un semnal al părintelui Mihai, fiecare, când îi venea rândul, ne mărturiseam păcatele în gând. Şi cum fiecare dintre noi aveam un semnal propriu prin care ne făceam identificaţi în interiorul zidurilor temniţei, el ne pomenea după nume cum ni-l ştia şi făcea rugăciunile de dezlegare din celula sa. Adică am adaptat Taina la condiţiile noastre de acolo. Important era că trăiam viaţa creştină, chiar dacă în maniera asta subterană.”
Naţional ţărănistul surâde dus pe gânduri.
” – Până acolo s-a mers că inginerul Puiu, care era cu noi, prietenul nostru, după ce ne-a spovedit părintele Balica, într-un an, numai că-l întreabă tuşit pe duhovnic dacă ne putea şi împărtăşi prin Morse. A şi inventat o tehnologie pentru asta! A propus să păstrăm fiecare câte o fărâmă de turtoi, părintele urmând să spună rugăciunile necesare, noi să ne concentrăm la semnalul său, iar el să ne binecuvânteze mălaiul! Părintele i-a răspuns că nu concepea aşa ceva. L-a lămurit că era nevoie de vin, că nu se potrivea făina de porumb, că erau necesare şi altele. Şi ‘tehnologia’ a fost respinsă.”
Ce uşor râdem astăzi de disperările metafizice ale mizeriei de ieri!
” – Aşadar, părintele Balica a trecut prin tot calvarul ăsta de la Râmnicu-Sărat şi nu numai că l-a suferit, ci ne-a acordat asistenţa religioasă de care aveam nevoie, aşa cum v-am povestit. S-a eliberat în ’64, ca toată lumea. Slujea la biserica de lângă casa din Dudeşti, unde locuia familia Coposu. A continuat să ne ajute. Botezuri, cununii, chiar şi parastase politice, pentru Iuliu Maniu, Mihalache şi pentru ceilalţi duşi, oricât de periculos era. În cele din urmă, i-a fost demolată biserica şi s-a îmbolnăvit de Parkinson. A murit toamna trecută” (e vorba despre toamna anului 1992). “Am vorbit la înmormântarea lui. A fost una săracă. Nu prea erau oameni de faţă, cei din partid. A coincis cu ceva, nu mai ţin minte cu ce, congresul sau altceva.”
Acela care a vieţuit singur şi a spovedit din celula sa pe cei însinguraţi s-a dus Dincolo, însoţit de propria sa solitudine.
Oare va mai fi fost preot care să dezlege prin tuşit mărturisirea tuşită a păcatelor?*

* Acest text  a apărut iniţial în “Vestitorul Ortodox”, anul V, nr. 96, 15 iunie 1993. A fost publicat şi în MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Editura RAMIDA, 1994. Versiunea de faţă a suferit îmbunătăţiri.