– O pipa imaginara

PARTEA A TREIA
“O PIPĂ IMAGINARĂ”

“-Pipăie-mi mâinile, tinere, îl pofti el. – Da’ de ce?, întrebă Mark, căutând să se sustragă invitaţiei. Scadder îi întinse mâinile. – Sunt murdare sau curate?, zise el. Propriu vorbind, erau, mai presus de orice îndoială, murdare. Fiind însă limpede că domnul Scadder le prezenta pentru o examinare figurată , ca emblemă a caracterului său moral, Martin se grăbi să declare că sunt curate ca neaua” [MARTIN…, I, p. 413; subl. n.]. Iată deci că Charles Dickens ne atrage atenţia asupra faptului că ne putem comporta în spiritul unei figuri de stil, simbolic în cazul în speţă. Dealtfel, aceasta nu e de mirare, fiindcă mecanismele gândirii ce stau la originea tropilor nu există numai pentru uzul scriitorilor, să-şi poată înfrumuseţa paginile literare, ci ele sunt prezente în fiece om; şi la ce i-ar sluji fiecărui om dacă nu ca nişte tipare de comportament economicos şi puternic afectivizat (prin carecomportamentul devine paralogic)? Pe de o parte, Pierre Fontanier remarcă: “Figurile nu sunt, aşa cum sunt denumirile lor, o invenţie a retoricienilor sau a gramaticienilor; ele sunt fireşti, naturale, ca şi vorbirea, iar natura este aceea care îi învaţă pe oameni, pe ţăran ca şi pe savant, pe copil ca şi pe adult, să le folosească” (FIGURILE LIMBAJULUI, trad. de Antonia Constantinescu, Editura Univers, 1977, p. 50). Pe de altă parte, el distinge “facultăţile care participă la crearea tropilor sau la vehicularea lor” şi observă, din nou, că ele “sunt dăruite de la natură; ele pot fi dirijate, perfecţionate, extinse, dar nu pot fi create sau suplinite prin artificiu” (ib., p. 160). Or, în temeiul acestor facultăţi, pe toate treptele raţiunii şi ale manifestării vom întâlni structurile tropice. Eminescu a surprins percepţia şi reprezentarea stilistică. “Stilul e omul, se-nţelege de aceea că nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă maniera de cugetare şi percepţiune a omului . Cum descrie cineva un lucru, aşa l-a văzut şi l-a priceput” (apud Gh. Bulgăr, PROBLEMELE LIMBII LITERARE ÎN CONCEPŢIA SCRIITORILOR ROMÂNI, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, p. 149-150, subl. n.). Iar Marcuse comentează: “Freud punea în valoare faptul fundamental că imaginaţia conţine un adevăr incompatibil cu raţiunea (…). Imaginarul este un instrument de cunoaştere” (EROS ET CIVILISATION. CONTRIBUTION A FREUD, trad. par Guy Nény et Boris Fraenkel, ÉDITIONS DE MINIUT, 1963, p. 151). Cât priveşte manifestările personajelor sale, am văzut că Charles Dickens însuşi ne-a făcut o invitaţie voalată de a folosi în analiza lor TOPICA, acea ramură a ANTROPOLOGIEI STILISTICE care cercetează unităţile comportamentale corespunzând diverselor familii de figuri de stil. Pentru definirea lor voi pleca de la definiţiile figurilor de stil, revizuite în sensul cuprinderii structurilor comportamentale (folosesc lucrarea lui Gh. N. Dragomirescu, MICĂ ENCICLOPEDIE A FIGURILOR DE STIL, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975).

“La capătul acestei săli impunătoare se afla o sobă cu câte o scuipătoare mare de aramă de o parte şi de alta (…). In faţa sobei, un domn gras şi cu pălăria pe cap se legăna într-un balansoar şi scuipa la precizie, când în recipientul din dreapta sobei, când în cel din stânga” (MARTIN…, I, p. 306). Iată o ritmicitate comportamentală cum nu se poate mai precisă decât în ordinea tehnicii ceasornicăreşti. Un ornic pe două picioare, pentru moment dispus pe lungime… Distracţia personajului, suficient de ambetat – o recunoaşţem cu uşurinţă -, ne aminteşte de STRUCTURILE COMPORTAMENTALE ALE REPETIŢIEI.

Personajul Eugene, din PRIETENUL NOSTRU COMUN, îşi ia timp de gândire înainte de a vorbi, cu unul şi acelaşi gest (îl voi sublinia în textul ce urmează). Mortimer i se adresează îngrijorat: “- Sper că totul o să meargă bine şi că n-o să ai neplăceri, Eugene, sau… Eugene îl întrerupse, aşezând o mână pe braţul lui; luă un bulgăraş de pământ dintr-un ghiveci uscat de pe prichiciul ferestrei şi-l aruncă îndemânatic spre un punct luminos din faţa lor, apoi, satisfacut că nimerise, îi spuse: – Sau? – Sau că n-o să aibă neplăceri altcineva. – Cum adică – rosti Eugene luând o altă bucată de pământ şi azvârlind-o   cu mare precizie în acelaşi loc – cum adică să n-aibă neplăceri altcineva? – Nu ştiu. – De fapt, – spuse Eugene, şi în acelaşi timp aruncând din nou cu pământ – cine altcineva? – Nu ştiu. Iarăşi cu o bucată de pământ în mână , Eugene se uită la prietenul lui iscoditor şi puţin bănuitor, dar chipul acestuia nu ascundea nici un gând tăinuit ori rostit cu jumătate de gură” (I, p.370). Unitatea comportamentală stilistică ANAFORICĂ este acea structură constând din repetarea aceloraşi cuvinte, mimică, gesturi, atitudini (sau complex de cuvinte, mimică etc.) la începutul a cel puţin două structuri identice ori similare. Structura situaţională este reacţia de răspuns a lui Eugene. Comportamentul său anaforic constituie pregătirea acestui răspuns.

“Slackbridge se aşeză şi el, ştergându-şi fruntea înfierbântată, întotdeauna numai de la stânga la dreapta, şi niciodată în sens invers” (TIMPURI…,p. 146). Unitatea comportamentală EPANALEPTICĂ este acea structură lexicală, mimică, gestuală, atitudinală ş.a.m.d., repetată neritmic în cadrul uneia sau a mai multor structuri situaţionale. “Se asculta pe sine cu o satisfacţie evidentă şi, din când în când, îşi însoţea muzica glasului bătând uşor măsura cu capul sau rotunjind câte o frază cu mâna” (CASA…, I, p. 33).

Unitatea comportamentală stilistică EPIFORICĂ este acea structură comportamentală stilistică elementară repetată la sfârşitul unor structuri situaţionale identice sau similare. “Individul care se îndeletnicea cu forfecatul era un tinerel scund (…) şi de fiecare dată când închidea foarfecele, fălcile lui făceau exact aceeaşi mişcare, ceea ce-i dădea o înfăţişare fioroasă” (MARTIN…, I, p. 300). Ritmul acesta des ca şi clipirile ochiului se pot desfăşura luni de zile, poate chiar ani: “În ultimul timp s-a observat de câte ori se întâmpla ceva, soţii Veneering trebuiau să dea o masă” (PRIETENUL…, II, p. 135); pentru edificarea cititorului sunt dator să consemnez că masa urma evenimentului. Dacă o dată situaţia a fost forfecatul (un gest), altădată un mare fragment de viaţă, în următorul exemplu ea e unitatea discursului: propoziţia. “Vorbea făcând plecăciuni adânci şi zâmbind după fiecare propoziţie scurtă” (CASA…, I, p. 47).

Mai este oare de mirare că un cineast de talia lui Federico Felini răspunde la una din întrebările “chestionarului Proust”, puse de ziarul “Frankfurter Allgemeine”, după cum urmează: “Scriitorul dvs. preferat? – Cum să numeşţi doar unul singur? Cel puţin trei: Dickens, Tolstoi, Kafka” (“România Literară”, nr. 44, 1980). Nu merită să discernem aici de ce “trei”, ce deosebiri între ei, care asemănări impun însumarea lor. Oprindu-mă la Dickens, voi afirma (fără o discuţie prealabilă cu Felini…) că numai un titan al caracterizării personajelor, precum romancierul victorian, putea reţine atenţia unui regizor de film, pentru care nota specifică personajelor conferă specificitatea făpturilor alcătuite din structuri morfologice de comportament şi însufleţite de corespunzătoarele structuri semantice, cum n-o poate face nici un alt mijloc artistic. Dar să trec la STRUCTURILE COMPORTAMENTALE ALE INSISTENŢEI.

Unitatea comportamentală stilistică EMFATICĂ este aceea care conferă mimicii, gestului, atitudinii etc. o deosebită greutate, scoţându-le în evidenţă printr-o uşoară exagerare faţă de firesc sau prin altfel de sublinieri. Teatralitatea este caracteristica ei. “Rostind cuvântul ‘sânge’, mânui foarfecele cu atâta energie, încât ai fi crezut că vrea să sfârtece pe cineva acolo, pe loc” (MARTIN…, I, p.301). Dintr-o veche acomodare cu discernerea structurilor tropice în realitate, teatru, artele plastice şi literatură, pot afirma că cea mai la îndemâna bietului om orgolios este aceea emfatică. Pentru acestă pricină şi în opera studiată este foarte frecventă. Să mai luăm câteva exemple, pentru a-i constata varietatea. “Doamna Sparsit, după ce avu grijă să-şi ascundă mai întâi măsuţa cu toate ustensilele de pe ea într-un dulap, o ştergea pe scări în sus, ca să poată apărea apoi, la nevoie, cu mai multă demnitate” (TIMPURI…, p. 126). “Domnul Childers, ca şi maestrul Kidderminster, avea un fel foarte ciudat de a merge, cu picioarele mult mai depărtate unul de altul decât majoritatea oamenilor şi cu o ţepeneală a genunchilor ce se vedea prea bine că-i afectată. Acest fel de a merge era obişnuit la toţi membrii de parte bărbătească a trupei “Sleary”, şi  voia să arate că sunt oameni ce-şi petrec viaţa călare” (ib., p.43). “In mâna stângă, rezemată în şold, îşi ţinea strâns pălăria, în timp ce cu mâna dreaptă întărea cele ce spunea prin gesturi pline de energie şi hotărâre, şi chiar când făcea câte o pauză, mâna-i rămânea mereu întinsă puţin înainte, parcă continua să spună mai departe ceva” (ib., p. 80). Finalmente, supun lecturii un citat în care se dovedeşte rezultatul conlucrării dintre mecanismul epanaleptic al gândirii stilistice cu cel emfatic: “Dă-mi voie să-ţi spun, domnule, ca om şi ca cleric, aş fi dorit să ai o mai bună misiune (dând din cap)… o mai bună misiune (dând din cap)… o mai bună misiune. Dând iarăşi din cap. O mai bună mi-siu-ne!, dând încă o dată din cap şi de alte trei ori”  (MISTERUL…, p. 214).

Unitatea comportamentală stilistică EPANORTOZICĂ se realizează prin retractarea sau reluarea comportamentului anterior din situaţia dată, cu scopul de a corecta fie un gest, fie o atitudine, mai multe sau întreaga structură, prin înlocuirea sau reconsiderarea sensului său, ceea ce poate duce până la modificarea în opusul său. “Bărbatul înalt, viguros, îmbrăcat în negru, este uşierul. – Vreun loc? – Nici vorbă… două sau trei duzini de domni aşteaptă la parter în speranţa că cineva o pleca”. Autorul se adresează solicitantului: “Scoate-ţi portmoneul. – Eşti absolut sigur că nu mai e nici un loc? – Mă duc să văd, răspunde uşierul, privind cu subînţeles portmoneul, dar mi-e teamă că nu mai sunt” (SCHIŢELE…, p. 153). Magia bacşişului posibil operează această ‘reconsiderare’ a comportamentului la uşierul ‘incoruptibil’ al unei săli de spectacol. “Se apropie sau mai bine zis se târî până la masă, unde se lăsă să cadă pe un scaun liber; pe urmă se ridică din nou, probabil ca să salute, îndată ce mintea lui amorţită putu să-şi dea seama că în cameră se aflau persoane străine şi aceste persoane erau nişte doamne” (MARTIN…, I, p. 206). Dacă în primul exemplu pofta de câştig este aceea care provoacă revizuirea epanortozică (o tautologie explicativă), în cel de al doilea, raţiunea ei stă în educaţia ce răzbeşte dincolo de oboseală.

Unitatea comportamentală stilistică HIPERBOLICĂ este acea structură elementară comportamentală exagerată care amplifică sau micşorează expresia rostirii, mimicii, gestului, atitudinii etc. mult peste sau sub limitele fireşti. “Domnul Pecksniff mergea în vârful picioarelor, ca şi cum, fără această precauţiune, scumpele sale copile, deşi se aflau la o distanţă de mai bine de două mile, ar fi putut să-i simtă apropierea printr-un fel de presentiment filial” (MARTIN…, I, p. 383).

Este util să confrunt această ‘mare exagerare’ (hiperbola) cu ‘mica exagerare’ a comportamentului emfatic, pentru a scoate în evidenţă deosebirea calitativă dintre cele două. “Elocventul Pickwick, cu o mână ascunsă graţios sub coada fracului său, şi cu cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa declaraţie” (DOCUMENTELE…, I, p. 11). Mai mult, nici măcar insistenţa comportamentului emfatic tautologic nu se poate apropia de expresivitatea umflată a celui hiperbolic: “- Doresc să mă arăt vrednic de încrederea pe care mi-o arătaţi şi să nu păstrez nici o taină faţă de dumneavoastră. – Opreşte-te! O clipă, doctorul îşi astupă urechile cu mâinile; o clipă mai târziu, îşi apăsă mâinile pe buzele lui Darnay”  (POVESTE…, p. 157).

O altă categorie, şi cea mai amplă, este aceea a STRUCTURILOR COMPORTAMENTALE ALE AMBIGUITĂŢII. Ca şi pentru capitolele precedente, o voi ilustra numai prin câteva familii de structuri.

Unitatea comportamentală stilistică ALUZIVĂ este acea structură elementară (mimică, gest, atitudine etc.) care sugerează o situaţie sau un comportament cunoscute celor de faţă, actualizându-le pe această cale. “Domnul Guppy [îndrăgostit de naratoare] care a fost numai ochi şi urechi la scurtul nostru dialog, a slobozit de-o mulţime de ori un suspin în urechea mea” (CASA…, I, p. 416). “Clătină din cap de-o mulţime de ori şi-şi lovi uşor fruntea cu degetul ca să ne facă să-nţelegem că trebuie să avem bunătatea să-i trecem cu vederea, “pentru că e puţin… ştiţi! ne…!”, zise bătrâna doamnă cu multă demnitate” (ib., I, p. 68). Aşa cum am început prin a ne orienta în hăţişurile comportamentelor tropice la îndemnul lui Charles Dickens, el ne însemnează drumul din când în când, ca un grijuliu ghid al unor alpinişti într-o regiune necunoscută şi plină de neprevăzut. Pecetea sa este impusă, de pildă, asupra comportamentului aluziv, denumit de el ca atare; “Bob dădu ascultare ordinului cu o repeziciune care părea să fie o aluzie atât la firea iute a patroanei, dar şi la cină; i se auziră botforii coborând” (PRIETENUL…, I, p. 115, subl. n).

Unitatea comportamentală stilistică DIHOTOMICĂ-ANTONIMICĂ presupune un comportament ce se neagă simultan, în aceeaşi structură situaţională. “Tocmai atunci Bazzard se trezi de zgomotul produs chiar de sforăitul lui. Cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, începu să privească în gol de parcă-l lovise damblaua, înfruntând golul ca nu cumva să-l învinuie că ar fi dormit. – Bazzard!, spuse domnul Grewgious, pe un ton mai aspru ca oricând. – Vă ascult, domnule, glăsui Bazzard, tot timpul v-am ascultat”  (MISTERUL…, p. 139). Modul cum se reflectă comportamentul domnişoarei Abbey Potterson în conştiinţa celorlalţi este tot dihotomic-antonimic: “În general mă port cam iute, dar sunt bună…sau îs iute şi rea, după împrejurări, părerile sunt împărţite” (PRIETENUL…, II, p. 29). Cel mai clar exemplu de comportament de acest tip este următorul: “Bella se porni să râdă şi să plângă totodată, în hohote” (ib., II, p. 211). În situaţiile erotice (deci profund afectivizate), deseori îşi face loc comportamentul dihotomic-antonimic. Tânărul George Sampson, după ce a iubit-o ‘disperat’ pe Bella Wilfer, exclus de aceasta de la ospăţul atenţiilor ei gingaşe, a iubit-o ‘nebuneşte’ pe sora ei Lavinia, deşi “admiraţia lui [era] încă evidentă faţă de frumuseţea Bellei” (ib., II, p. 50). O dublă structură dihotomică-antonimică întâlnim în cazul următor. Culoarea părului fiicei sale îl induce în eroare pe doctorul Manette, bolnav din pricina unei prea îndelungate izolări în temniţă; el o confundă cu fosta sa soţie – o primă activare a mecanismului discutat. Iar fiica lui “îl cuprinse de după grumaz şi-l legănă, ca pe un copil, la pieptul ei” (POVESTE…, p.55). Va să zică, fiica lui Manette este pentru acesta soţia lui, iar el este pentru ea copilul ei. O foarte clară dublă dihotomizare-antonimică afectivă prilejuită de dominarea raţiunii de către un mecanism stilistic care aduce la suprafaţă, în termeni freudieni, la unul – complexul oedipian, la cealaltă – pe acela antigonic.

Unitatea comportamentală stilistică METAFORICĂ este acea structură comportamentală în care cuvântul, mimica, gestul, atitudinea etc. se potrivesc unei situaţii imaginare înlocuind realitatea sau numai evocând-o (în aşa fel încât structura imaginară îşi proiectează caracteristicile asupra celei reale). “- Ce să ştiu eu, tată (…), despre gusturi şi capricii, despre aspiraţii şi simpatii, despre acea latură a firii mele în care asemenea porniri frivole ar fi putut să fie cultivate? Am putut scăpa eu măcar o singură dată de problemele care se pot demonstra şi de realităţile pe care le poţi strânge în mâini? Spunând asta, îşi strânse instinctiv pumnul, apoi îl desfăcu iarăşi, lăsând parcă să curgă din el pulbere ori cenuşă” (TIMPURI…, p. 107). “- (…) Dacă nu-mi faci toate gusturile, nu ne mai căsătorim niciodată. Şi să nu te mai prind că te ţii după mine. Aici să stai, slutule! Şi cu aceasta se pierdu printre copaci. – Lasă, cucoană, lasă, mormăi Jonas petrecând-o cu privirea în timp ce sfărâma un pai între degete. O să-mi plăteşti dumneata toate astea, după cununie” (MARTIN…, I, p. 467). Este evident că, în închipuirea sa, el sfărâma între degete voinţa viitoarei sale soţii, dacă nu însuşi trupul ei îndărătnic, aşa cum avea s-o facă mai târziu. “Nu ţi-am promis nimic – adăugă croitoreasa de păpuşi, împungând de două ori în văzduh, de parcă l-ar fi înţepat pe Fledgeby în amândoi ochii” (PRIETENUL…, II, p. 353).

Unitatea comportamentală stilistică MIMETICĂ este acea structură de comportament prin care se imită, persiflându-le sau nu, cuvintele, gesturile, mimica, atitudinile unei persoane, ale unui grup social, ori cele proprii. În perfectă concordanţă cu definiţia se comportă următoarele personaje: “La acest semnal, toată lumea coborî în sala banchetului. Câţiva mai glumeţi voiră să-i imite pe fericiţii muritori care le ţineau la braţ pe domnişoarele Pecksniff, şi-şi oferiră braţul altor domni, ca şi cum aceştia ar fi fost nişte distinse doamne” (MARTIN…, I, p. 169). “- (…) Tocmai ţi-a venit o locatară cu care am schimbat câteva cuvinte, o femeie bolnavă, chinuită de tuse. – Aha, coana Lulea, încuviinţă Deputy, privind şiret cu coada ochiului, în semn că ştia despre cine era vorba, şi trăgând dintr-o pipă imaginară, cu capul lăsat foarte mult într-o parte şi cu ochii holbaţi. Coana Lulea, care fumează” (MISTERUL…, p. 307). Un ultim exemplu de unitate comportamentală persiflatoare: “Remarca asta era destul de încurcată (…); întovărăşită însă de o pantomimă care voia să înfăţişeze o pereche de tineri fericiţi ce se îndreptau braţ la braţ spre biserica parohială uitându-se unul la altul cu duioşie, arăta destul de limpede cam ce credea portarul despre intenţiile oaspetelui” (MARTIN… , I, p. 198). Colaborarea mecanismului hiperbolic cu cel mimetic îngroaşă mult ironia: “Îşi manifestă părerea de rău, prefăcându-se că-şi şterge lacrimile cu şorţul pe care-l stoarse apoi cu toată puterea” (ib., I, p. 199). Acum, un comportament de acelaşi tip, în care, în locul persiflării citim încuviinţarea: “Cea mai vârstnică domnişoară Willis se înfuria – toate patru domnişoare Willis se înfuriau numaidecât. Nu-i erau toţi boii acasă celei mai vârstnice domnişoare Willis şi cădea în cucernicie – celor patru domnişoarre Willis nu le erau boii acasă şi cădeau în cucernicie pe dată. Tot ce făcea a mare făceau şi celelalte” (SCHIŢELE…, p. 28).

Distanţa de la unitatea comportamentală stilistică mimetică la unitatea comportamentală stilistică a ÎMPRUMUTului, acea structură de asumare a unui comportament străin, mijloc comportamental specific persoanelor lipsite de personalitate, pentru a-şi dobândi una, este grăitoare, împrumutul de comportament nefiind o imitare, ci o asumare, repet: “Nu-i nevoie de cine ştie ce pregătire specială ca să pozezi în gentleman: e deajuns să strâmbi mereu din nas şi să răsfrângi uşor buzele într-un rictus dispreţuitor”  (MARTIN…, I, p. 125).

În sfârşit, am sosit de unde am plecat. Ne amintim că domnul Scadder, personajul care-şi întinsese mâinile, în primul citat al acestei Părţi, să li se verifice curăţenia, le socotea ” o emblemă a caracterului său moral”. Da, există şi un comportament simbolic. Unitatea comportamentală stilistică SIMBOLIC Ă exprimă o idee abstractă cu ajutorul unui obiect sau al unui comportament concret. “Uită-te la mine, domnul meu – adăugă generalul ridicându-şi umbrela în chip de simbol al individualităţii sale (era o emblemă găurită şi prăpădită, o destul de anemică mărturie a prestanţei proprietarului său)” (MARTIN…, I, p. 405, subl. n.). Cum era umbrela, prea puţin îl intereseză pe cititorul meu, deşi aspectul dovedeşte măsura în care proprietarul său se înşela folosind-o drept stindard, dar mult mai mult îl interesează prezenţa acestui nou şi ultim semn lăsat de Charles Dickens pe parcursul tropic de străbătut, el încredinţându-ne că ne-am aflat tot timpul pe drumul cel bun, deoarece din nou autorul însuşi este cel care denumeşte unitatea comportamentală stilistică prezentă în text. Ca orice unitate comportamentală stilistică, cea simbolică poate avea un caracter individual – mai sus -, ori unul de masă (contaminarea comportamentală discutată în capitolul precedent). “Castelul începu să se contureze într-un soi de radiaţie a sa proprie, de parcă devenea luminiscent. Apoi o fulgerare scânteietoare şerpui dincolo de arhitectura faţadei alegând porţiunile transparente şi reliefând balustradele, arcadele şi ferestrele. După care se avântă în sus, se lăţi şi se înteţi. Curând, pe ferestre ţâşniră limbi de foc, iar chipurile de piatră, deşteptate, se holbară prin pălălaie (…). Călăreţul de la castel şi calul înspumat tropăiră (…) prin sat (…). – Ajutor (…)! Castelul e în flăcări; lucruri de valoare ar mai putea fi salvate printr-un ajutor dat la timp. Ajutor! Ajutor! (…) Reparatorul de drumuri şi cei două sute cincizeci de prieteni ai săi, inspiraţi toţi ca unul de ideea iluminatului, dăduseră buzna în case şi puseseră lumânări aprinse în fiecare ochi de geam (…). Satul iluminat puse mâna pe clopotul de alarmă şi-l făcură să sune de bucurie” (POVESTE…, p. 256-258). Aprinderea lumânărilor simboliza bucuria sătenilor la vederea incendiului ce ruina castelul stăpânului lor.

După modelarea lutului structurilor comportamentale morfologice, după umplerea formelor cu sens, sculptorul în cuvinte conferă fiecărui personaj o notă caracteristică; aceasta nu o poate face decât folosind una sau alta dintre unităţile comportamentale tropice cu ajutorul cărora se manifestă latura subiectivă a personalităţii umane: “ca să găsească un răspuns în sufletul oamenilor, literatura trebuie să vorbească despre oameni, să creeze oameni” (Hertha Perez, IPOSTAZE ALE PERSONAJULUI IN ROMAN, Editura Junimea, 1979, p. VIII), dar nu-i poate crea – după cum o dovedeşte Charles Dickens -, decât urmând  îndeaproape fiece cotlon al labirintului manifestării lor.