– O pilda de fericire

ACUM O SĂPTĂMÂNĂ am citit introducerea la schiţa lui Al. Vlahuţă: O VIAŢĂ FRUMOASĂ. Care este viaţa frumoasă propusă de poet cititorilor săi? E aceea a exploratorului polar Nansen, despre care s-ar cuveni să  afle toţi tinerii cărora le închin această emisiune radiofonică despre fericire. Îi dau cuvântul, să-şi continue expunerea, aceluiaşi Al. Vlahuţă.

“Pe o dimineaţă de vară, un tânăr învăţat, voinic, strălucitor de nobila frumuseţe a energiei şi a voinţei, părăseşte ţărmul Cristianidei, – îşi lasă căsuţa liniştii lui roditoare, cuibul fericirii lui, şi pleacă, pe ‘Framul’ grijilor şi al primejdiilor, în depărtările polare.” Ascultătorul trebuie să ştie că “Fram” era numele vasului cu care a călătorit tânărul acesta, Nansen. “Părăsind ţărmul, are o clipă de înduioşare, înduioşarea unui viteaz. ‘Mica mea Liv stă colo lângă fereastră, şi bate din palme…’
Ce ştie ea de grozăvia gheţurilor mişcătoare şi de pustiurile morţii pe care ai să le străbaţi? E cineva însă care îţi flutură o batistă din prag. Aceasta ştie unde te duci, la ce te expui. Soţie vrednică de tine, te urmăreşte cu privirea umedă… stăpână pe inima puternică, vitează şi mare la suflet ca şi tine. Drum bun, călător hotărât, pe întinderi deşarte şi fără adăpost şi fără hotar!
După trei luni de plutire spre Nord, vasul se opreşte, încleştat în vrăjmaşele gheţuri ce-l strâng să-l fărâme…
În aşteptarea verii liberatoare, cei treisprezece prizonieri ai talazurilor de gheaţă, vânează urşi, fac plimbări, culeg observaţii, se deprind cu greutăţile vieţii polare. Nimeni nu stă degeaba. De altfel, toţi sunt oameni extraordinari, eroi aleşi dintr-o lume de eroi. Şi ce frumos îşi notează Nansen impresiile lui! Poetul e pururea la înălţimea omului de ştiinţă… ‘Nu se poate ceva mai minunat ca această noapte arctică. Eşti în ţara visurilor, colorată de cele mai frumoase amestecuri de nuanţe ce se pot închipui: o culoare nereală. Nuanţele se pierd una într-alta, într-o armonie uimitoare. Nu-i oare toată frumuseţea vieţii, înaltă, delicată şi curată ca această noapte? Cerul e o nemărginită boltă albastră la zenit, bătând în verde la orizont, apoi în liliachiu şi vioriu. Pe câmpiile de gheaţă se ivesc umbre reci de un albastru închis, – ici şi colo, pe crestele scrijilate ale banchizei, strălucesc lumini trandafirii, – cele din urmă răsfrângeri ale zilei ce-a trecut. Sus sclipesc stelele, simboluri veşnice ale păcii’.
Începe noaptea cea lungă a iernii polare. Maluri de gheaţă se rup, trosnind, zguduind văzduhul cu zgomotele prăbuşirii lor; şi în infernul acesta ‘Framul’ se luptă, se apără cu îndârjire de fiinţă vie, isteaţă şi puternică, plină parcă de însemnătatea chemării pe care o are. Admirabilă luptă, vrednică numai de zei, cum şi erau oamenii aceştia. de-o parte, o cetate de lemn şi treisprezece ostaşi, – de alta puterile necunoscute ale infinitului, furia oarbă a mărilor pustii şi a vânturilor dezlănţuite. Şi aceasta zile, săptămâni, luni întregi, în cari singura legătură cu lumea, cu viaţa cea depărtată, de care s-au rupt poate pentru vecii vecilor, e gândul. O lumină pe cer e o speranţă, o bucurie. ‘După amiază, măreaţă auroră boreală; cerul e luminat de o arcadă de flăcări de la Răsărit la Apus. Apoi, treptat, se întunecă; departe se zăreşte o singură stea, – steaua patriei. ce dragă mi-e această ţintişoară de lumină! de câte ori mă urc pe punte, îmi caut steluţa şi o văd totdeauna acolo, în nepăsarea ei grandioasă. Ea mi se pare ocrotitoarea noastră’.
Sfântă iubire de patrie! Nimic nu înalţă pe om, nici nu-l îndumnezeieşte ca iubirea de ţara şi de neamul lui. Toţi oamenii mari ai veacurilor, aleşii aleşilor, au fost mari prin această iubire. Ce vorbe duioase, mişcătoare, găseşte Nansen, de câte ori se gândeşte la Norvegia lui şi la cei de acasă, cari sunt o părticică fragedă din patria lui scumpă!
‘Mica Liv împlineşte azi un an. Acasă sărbătoare mare. Ce n-aş da ca să te văd azi, fiinţă drăgălaşe!…
După amiază, Venus răsare întâia oară deasupra orizontului, înconjurată de o aureolă roşie, ea luminează ca un fer puternic marele deşert îngheţat. E steaua Liviei, după cum Jupiter e steaua patriei’.
În mijlocul gheţurilor, în pustiul acela îngrozitor, ei îşi prăznuiesc zilele mari ale neamului lor. O sărbătoare mare îşi are acolo steagurile, discursurile, cântecele ei. Un grad câştigat spre Nord, un pas mai mult în necunoscut, este un adaos la gloria Norvegiei lor. Dar ‘Framul’ nu se liberează din închisoarea de gheaţă. Şi vremea trece. Şi nimic nu vesteşte vreo schimbare. ‘În această fire tăcută nu sunt întâmplări. Prin întunericul adânc ce învăluie acest cuprins al morţii, nu se văd decât sclipirea stelelor şi flăcările aurorei boreale’. Nansen se hotărăşte să lase vasul în paza tovarăşilor şi să plece înainte. Cum o putea şi cât o putea, înainte. Cu preţul vieţii lui, care e toată a Norvegiei, înainte! Arareori viaţa omenească s-a putut ridica la asemenea înălţime: ce mai însemnează moartea?
Încep pregătirile de plecare: instrumente, sănii, bărci, câini, merinde, arme… Nansen se uită la ‘Fram’, la lucrurile scumpe de cari se desparte, le priveşte duios, cu ochi ce poate n-au să le mai vadă. Toate îl emoţionează. Un mic tablou atârnat de peretele cabinei îl face să viseze la ţară. ‘O pădure de brazi în Norvegia, şi am impresia că mă aflu iar în mijlocul acestor păduri atât de iubite. Păduri sfinte, voi aţi fost prietenii copilăriei mele! În mijlocul vostru am învăţat să simt marile impresiuni ale firii, sălbateca-i măreţie şi melancolie. Voi aţi dat pe viaţă sufletului meu o întipărire de neşters. Singur în mijlocul codrilor, tolănit în faţa unui foc, pe marginea unui lac tăinuit, sub cerul înstelat, cât de fericit mă simţeam în acea  măreaţă armonie a naturii’.
Parcă-i o rugăciune. În ziua de 14 martie 1895, Nansen şi locotenentul Johansen îşi iau rămas bun de la tovarăşii ce de-abia îşi ţineau lacrimile şi pleacă în sorbul pustiului de gheaţă, spre Pol. De aci încolo, viaţa acestor doi călători înfăţişează cea mai dramatică luptă cu uriaşa putere şi străşnicie a firii, cu viforul, cu gerul, cu pustiul, cu munţii de gheaţă, cu marea şi cu monştrii ei, cu moartea sub toate îngrozitoarele ei feţe. O adevărată, măreaţă epopee a voinţei omeneşti. Nimic nu-i înfricoşeaz.ă. Nimic nu-i opreşte. Curat ca-n poveşti: peste munţi de gheaţă, peste prăpăstii, peste mări învolburate, aci înhămaţi la sanie, aci vâslind în barcă, uzi, neprimeniţi, flămânzi, răzbat mereu înainte.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un an şi trei luni de luptă titanică, de rătăciri şi de suferinţe îngrozitoare, departe, la capătul lumii, în fioroasa pustietate polară, doi oameni în faţa infinitului nepăsător, – şi o singură clipă de părere de rău, de slăbiciune sau de întunecată disperare nu umbreşte sufletele lor mari, în toată vremea asta. Niciodată Nansen nu şi-a pierdut încrederea în biruinţa lui. Veşnic sigur că-şi va revedea patria, scumpa lui Norvegie!
Iată al treilea Crăciun pe care trebuie să-l petreacă departe de ai lui: ‘Aşteptând dejunul, şed înaintea focului. Privind flacăra, gândul îmi zboară departe, departe… foarte departe!… La lumina lămpii, ea coase. Lângă dânsa o fetiţă blondă, cu ochi albaştri, se joacă cu păpuşa. Ea priveşte copilul cu duioşie, îi mângâie părul şi… deodată o podidesc lacrimile – Johansen doarme; el zâmbeşte prin somn. Bietul prieten, – visează, fără îndoială, Crăciunul de acasă şi pe toţi aceia pe care îi iubeşte! Dormi şi visează în timpul iernii. Va veni, în sfârşit, într-o zi, primăvara, – anotimpul deşteptării şi al muncii!’
Puterea făcătoare de minuni a credinţei! Încă şase luni de chinuri, şi iată-i la capul Flora, limanul mântuirii, sfârşitul tuturor suferinţelor. Aci dau de o expediţie engleză, care-i primeşte ca pe nişte soli ce erau ai unei lumi necunoscute. Şi de aci încolo, toate încep ca-n basme, când încep fericirile. Întoarcerea în Norvegia, întâlnirea lui Nansen cu soţia lui, care-i iese înainte la Hammerfest, apoi cu ‘Framul’, care soseşte cu bine în acelaşi timp. Sărbătoare, entuziasm, toată Norvegia mândră de fiii ei, pe care îi credea pierduţi.
‘Iată-ne întorşi la viaţă, – şi acum ea ni se deschide  plină de lumină şi nădejde. E seară. Soarele scapătă pe marea albastră, şi adânc pătrunzătoarea melancolie a toamnei se răspândeşte pe netezişul apelor…’
O, fericirea de a te vedea în cuibuşorul tău, între fiinţele tale scumpe, după trei ani de vitejească, biruitoare luptă cu atâtea primejdii, în aşa depărtări!
‘Seara stau pe ţărmul fiordului. Ecourile au amuţit, şi mohorâtul codru de brazi adoarme. Focurile de bucurie, aprinse pe culmi, se sting, murmurul apei, la picioarele mele, parcă-mi spune: Acum te-ai întors acasă.’
Al. Vlahuţă ne propune un model de fericire, acela al bătăliei dusă de Nansen pentru cucerirea Polului Nord.
În această luptă sunt folosite multe puteri sufleteşti: bărbăţia, acceptarea singurătăţii, cumpătarea, înţelepciunea, perseverenţa, dragostea de patrie, de necunoscut, de natură, curăţenia sufletească, nădejdea, smerenia, răbdarea, împăcarea cu ceea ce suntem, dar şi solicitarea tuturor resurselor persoanei noastre, hărnicia, învingerea de sine, uitarea de sine, jertfirea de sine. Poate că vor mai fi fiind şi altele, pe care nu le-am zărit eu.
Atât de bogată în virtuţi este minunata aventură a lui Nansen încât socotesc că ea trebuie reţinută ca o pildă vie în memorie, o pildă pentru cum ne putem atinge fericirea: că, suntem datori a recunoaşte, Nansen, acest explorator care a atins cel dintâi Polul Nord, a fost un om fericit.
De ce a fost fericit? Pentru că a găsit scopul potrivit firii sale şi educaţiei lui şi n-a precupeţit nimic pentru atingerea scopului său. Cât s-a pregătit în vederea atingerii lui era fericit că făcea tot mai mulţi paşi, oricât de mici, apropiindu-se de el. Când s-a confruntat cu scopul, a fost fericit că se lupta cu sine şi cu aceste cumplite greutăţi ridicate înainte-i de natura geloasă de comorile ei ameninţate de explorator şi care voia să-l îndepărteze de cunoaşterea lor, să-i învingă omului speranţa, puterea de a merge înainte, spre ţel. După atingerea scopului ce şi-l propusese, fericirea lui Nansen se întrecu pe ea însăşi, căci el adusese patriei sale cel mai de seamă trofeu al aspiraţiilor exploratorilor din veac, iar pentru sine însuşi câştigase convingerea că puţine lucruri mai existau pe pământ să nu le ştie răpune şi că asta se datorase ajutorului lui Dumnezeu.

Seamănă fericirea lui Nansen cu fericirea noastră, atât de umili în aspiraţiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim că este fericirea unui om de excepţie şi că noi nu vom fi niciodată aşa ceva. Gândim astfel, pentru că orbiţi de vârtejul vieţii, n-avem niciodată timp să ne privim şi pe noi în oglindă. Or, dacă am face-o, am descoperi că suntem o persoană, adică o entitate unică. Fiecare persoană are dreptul, înscris de la naştere în cartea vieţii ei, de a înflori la maximum şi de a deveni o personalitate de excepţie. Fericirea noastră, aceea ce ne aşteaptă doar pe noi, este echivalentă cu a lui Nansen şi constă în eforturile solicitate de înflorirea pomenită a personalităţii noastre.
‘Dar niciodată nu vom trece prin pericolele cunoscute de el la Pol!’, mă veţi contrazice. Astfel încât nu vom avea prilejul să ne învingem pe noi înşine şi nici forţele extreme năpustite asupră-ne nu le vom domestici! Vă voi răspunde: lupta fiecăruia este pe măsura lui. Iar dacă nu sunteţi mulţumiţi cu prea mica dumneavoastră măsură, după ce veţi fi învingător în cele mici, vă veţi alege măsuri mai mari, şi tot mai mari, şi tot mai mari… Cum să aspiraţi la lupte covârşitoare, dacă nu vă cunoaşteţi încă puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfător urcând, ieşiţi mai bun cunoscător al forţelor,  al limitelor ce vă sunt impuse pentru moment şi care trebuie neapărat depăşite de tindeţi la şi mai mari performanţe?
Războiul dus cu dumneavoastră înşivă pentru a deveni un om de cultură, un vorbitor de limbi străine, un bun mânuitor al matematicilor, un cunoscător al naturii ce vă înconjoară şi în care voiţi să vă integraţi, este ca şi războiul cercetătorului de laborator, ca şi războiul lingvistului ce analizează o limbă primitivă nemaistudiată, al scriitorului care descifrează cel dintâi tip psihologic uman rămas necunoscut omenirii, ca şi războiul dulgherului ce vrea să ridice un gard nemaipomenit de solid şi frumos, ca şi al plugarului care hotărăşte să smulgă pământului toate roadele ce i le poate da, ca şi războiul nevăzut al călugărului ce se înfrânează, care nu părăseşte chilia şi biserica… Războiul cu sipitele de ce ar fi mai prejos de al lui Nansen cu noaptea polară şi cu mările îngheţate dezlănţuite, cu fiarele, cu lipsa de vitamine, de mâncare, de apă potabilă?

Fiecare avem războiul nostru de purtat şi, de suntem vrednici de aceasta, el poate fi dus împotriva întregii omeniri, cum şi-a dus războiul său blând şi nesângeros Iisus, împotriva tuturora, pentru a face din nou Omul Nou, acela al iubirii de semeni…
Iar o astfel de luptă, pentru cucerirea noastră înşine, ne va face neîndoielnic fericiţi.

Să ne reîntâlnim cu bine pentru a mai străbate împreună un pas în direcţia fericirii.