O experienta literara unica

Prefaţă la romanul “Condamnat să învingă” de Mihai Rădulescu
Există o tentinţă a timpului de a se ascunde, poate în virtutea acelei dominante egalizatoare care înseriază evenimente, fapte şi perioade, transformându-le în fişe istorice, exacte în esenţă, fatal incomplete şi, pe măsura împrospătării generaţiilor, irelevante, seci. Şi aceasta nu atât din cauza imensităţii materialului, am spune nenumărabil, cât din lipsa unei dimensiuni, a unui factor, direct, de impact şi cu particularităţi care, la rândul lor, refuză catalogarea: cel emotiv. Dacă s-a vorbit atâta, într-un trecut ce profită de împrejurări spre a deveni istorie pur şi simplu, în care cantitatea profită de un ce misterios spre a deveni calitate – o specialitate a marxism-leninismului – nu se vorbeşte astăzi deloc de procesul invers, involutiv, în care calitatea se preschimbă în cantitate, divizibilă, compsumtibilă, paradis al tuturor interpretărilor, domeniu predilect al avocaţilor diavolului. Transformat în cifră, în procent, omul intră în grilele statisticii, element neutral al bilanţurilor unde numărul de zero-uri, aşezate în coloane, încetează să impresioneze, operând comparativ.

Nu este prin urmare câtuşi de puţin curios fenomenul deosebitei apetenţe pentru genul memorialistic al publicului cititor din zilele noastre, grizat de iluzia saltului informativ, dar în realitate grav atins de îndelungatul tratament al spălării creierului la care, timp de mai multe generaţii, a fost cu eficienţă supus. Acum ies la iveală vechi jurnale ale unor personalităţi politice, la ceasul ultimei pledoarii, cea pro domo, se scriu, de către bărbaţi vârstnici, memorii, completând, în sistemul parcelelor pătrate, harta unei epoci. Apar pagini care încearcă să păstreze măsura în evocarea unor tragedii lipsite, la vremea lor, de măsura omenească. Astfel rememorate, evenimente, scene de oroare şi coşmar, se transformă în planşe de felul celor anatomice, necesare specialistului în formare, cuprinzătoare, adresându-se inteligenţei şi prea puţin relevante din punct de vedere emoţional, dintr-un scrupul auctorial uşor explicabil, dar, cât priveşte rezultatele, credem, deservind obiectul. Căci ceea ce a caracterizat din plin perioada comunistă, în cele şapte decenii muscăleşti şi în cele mai bine de patru din ţara noastră, a fost un dezastru emotiv necunoscut lumii civilizate, de un grad destructiv faţă de care chiar cel nazist se împalidează. Este anume ce nu reuşesc a reproduce dintr-un timp revolut memorialiştii ce-şi propun a-l căuta în blocuri de gheaţă şi a-l înfăţişa ca pe un exponat.

Lipsea din galeria lor adolescentul halucinat care să grăiască acum cu simţirea, elanurile, vorbele de atunci. Explicabil, oarecum, câtă vreme adolescenţii deceniilor cinci-şase sunt bătrâni ce-şi propun să vorbească în punctul de sosire, cu modestia, ponderea, înţelepciunea reprezentând anume câştigul la cumplitul jaf suferit. Pe de altă parte, ţipătul celui torturat este insuportabil urechii, are în el ceva indecent, memorialistul însuşi s-a exersat în a-l uita, spre a putea trăi mai departe. El ne cruţă şi e de bănuit că şi dacă ar încerca să ni-l readucă în auz, ar izbuti doar în parte. Se mulţumeşte, deci, memorialistul academic a depune mărturie că acel ţipăt s-a produs – Munch, totuşi, l-a pictat şi, dintr-o altă perspectivă, Van Gogh, de asemenea – şi să ne circumscrie împrejurarea. Pragul e prea dureros ca să prilejuiască cel mai mic reproş memorialistului care nu-l trece.

În peisajul nostru memorialistico-literar există, însă, o excepţie, desigur nu îndeajuns de cunoscută, aceasta fiind în genere soarta excepţiei, în persoana patetic-exponenţială a prozatorului Mihai Rădulescu, autor ce-şi culege şi tehnoredactează singur lucrările, cu noile tehnici, revenind astfel în mai multe rânduri asupra fiecărui cuvânt în parte, aspru şi ultim examen, dacă nu şi prilej al unor satisfacţii, singurele de până acum, ale trudei sale necurmate. Profesor de limbă şi literatură engleză şi franceză, creştin orthodox practicant, autor, în trecut, de eseuri asupra lui Shakespeare, al unui roman despre Mozart, dramaturg, el şi-a dedicat în întregime după ceea ce numim “Revoluţia din decembrie 1989” (iar alţii ii zic evenimentele din…) forţele creatoare unui travaliu ce constituie în acelaşi timp un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut natura, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a “citi” oamenii, a-i desluşi – disciplină ce se numeşte psihologie -, zor pe care mai adesea adolescentul îl pierde la maturitate tocmai din pricina grilelor succesive ale anilor.  A-ţi iubi semenul ca pe tine însuţi presupune mai întâi un grad de pace interioară asigurat, apoi o generozitate ce-şi asumă riscuri, tot atâtea încercări ale unei existenţe. Analistul însuşi realizează că această pătrundere în distanţa de fugă a aproapelui devine, în străfulgerări de o clipă, insuportabilă, întocmai cum însuşirea karmei celuilalt poate deveni sancţiunea unui gest necugetat. Dar nu se poate abţine, ca unul care primeşte semnalele de-a dreptul şi nu prin ecrane de refracţie.

El bate la poarta confesiunilor, iar aceasta, biblic, i se deschide larg. Celălalt devine eu, vocile se confundă, unei întâmplări din viaţa celuilalt îi răspunde un vis din viaţa autorului, într-o trecere de un firesc asemănător tehnicilor noului roman. Acţiunea de cunoaştere de sine a Povestitorului se circumscrie vieţii celuilalt, într-un schimb de umanităţi generator de tensiuni. Însă cititorul nu se înşeală: în toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Adolescentul care-şi caută personalitatea în regimul carceral (“Caidul, nuvele adolescenţei în temniţele comuniste”) a învăţat să asculte, să afle, să discearnă, spiritul sau scormonitor născoceşte formule, imbricaţia cu alte destine încă mai tragice îi confirmă descoperirile pe tărâmul fără de al doilea ţărm al psihologiei. În volumul “Flăcări sub cruce” ni se destăinuie drept “un scriitor care nu se gândeşte de două ori la ceea ce are de aşternut pe hartie”, semn, la voia noastră, de modestie sau de orgoliu auctorial. Însă nu aici e nexul problemei. În realitate acest eu auctorial este grăbit, febricitant, hăituit din urmă, bruscat, în timp ce coordonează o naraţiune, o alta mai pasionantă, experimental mai ascuţită, mai aproape de miezul lui incandescent i se înfăţişează. “Popa Piso din Zărneşti” îi apare în această cursă cu timpul finit, “o carte plină de entuziasm şi tonus”, dar schema volumului “Flăcări sub cruce” pleacă anume de la o corectură a volumului precedent, unde adolescentul făcuse o afirmaţie pe care, la somaţie, o retrage.

De altminteri, genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, mai adesea foşti prizonieri politici sau doar prinşi în cleştele dilemei de a colabora sau nu cu Puterea (în speţă, Securitatea!) retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei, cu tot ce comportă aceasta. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat în paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaborationalismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol. Starea de spirit a omului-ca – toată-lumea în comunism este numită de investigator “trăire dihotomică-antonimică”. Visceralei duble personalităţi dintotdeauna a omului -€“ cele două suflete ce luptă între ele, la Faust – i se supraadăuga, în comunism, această scindare, de maxim inconfort, ce îngăduie să supravieţuieşti în felul în care – şi nu se ştie cu ce preţ – a înfruntat omenirea glaciaţiunea.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Rădulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care le are faţă de semeni, sacerdotul. Strategia comunistă avea în vedere o disjuncţie între cult şi cei ce-l serveau, cu efecte în timp devastatoare. Tot ce se tolera, formal, Bisericii, se imputa slujitorilor ei. Căci, spune Mihai Rădulescu: “…existenţa Bisericii Ortodoxe Române constituia, pentru un răgaz nedefint, o necesitate a politicii externe. Când necesitatea urma să nu mai atârne în cumpănă, haţ! ne terminau, îşi exterminau ultimii vrăjmaşi, după ce măcelariseră intelectualitatea, burghezia mare şi mică, proprietarii funciari, chiaburii şi micii proprietari agrari care refuzaseră jaful numit “colectivizare”. Presiunile împotriva Bisericii îi sunt cunoscute autorului din chiar lăuntrul acesteia – este profesor la o Facultate de Teologie – iar cei care depun mărturie îi sunt cunoştinţe apropiate. În răstimpul de cumpănă când cel proaspăt ieşit din închisoare cauta de lucru, respins cu metodă pretutindeni, Mihai Rădulescu a aflat adăpost în învăţământul teologic, unde a şi rămas, de altminteri. Relaţiilor dintre Biserică şi intelectualii ce nu-şi pierduseră credinţa şi speranţa în acei ani le-a dedicate volumele “Rugul aprins”, “Testament între înger şi diavol”, “Martiriul Bisericii ortodoxe romane”.

În fapt, pe investigator îl fascinează, concomitent cu fenomenul global al rezistenţei la comunism, straturile cele mai profunde ale seismului moral, atunci produs, predilecţia scriitorului mergând către descifrarea a ceea ce denumeşte “texte-mesaj” înscrise sub nivelul conştiintei umane, întru a căror fixare şi cercetare foloseşte metode psihanalitice de factură proprie. Adevărul de la care porneşte, esenţa binară a omului, descoperită mai întâi în propriul eu, poziţia existenţială între înger şi demon, îi pare de o relevantă noutate, fie că o percepe puternic exemplificată în “fenomenul Pitesti”, fie în matricea pythiaca a visului. Între aceste extreme, ambele generatoare de turbulenţe, însă nu mai puţin favorabile sub raport cognitiv, insul credincios opune haosului virtuţile mântuitoare ale credinţei, iubirii şi speranţei. Aşa cum scenaristul oniric, stăpân pe simboluri, se foloseşte de lapsus lingvae – jocuri de cuvinte, asociaţii de imagini aparent fortuite, insolite, de lapsusuri, moralistul nu pierde din vedere stâlpii construcţiei sale. Întreaga lui operă literară, de nemijlocită elaborare, ilustrează, aşadar, o intenţie teoretică de amploare, căreia-i aserveşte sondajul infinitezimal, în acele străfunduri pe care nu le mai luminează decât dicţionarul substratului mitic.

Reuşita unei aşa de gingaşe întreprinderi pretinde absolută adeziune a celui care o efectuează, profundă simpatie faţă de subiectul în cauză: “De când mă ştiu, ador să descopăr în aproapele meu faţete inedite ce să-mi prilejuiască o împrospătare a preţuirii lui” (“Împuşcarea călăreţului”). Pentru amatorul de paradoxuri, de situaţii-cheie, Mihai Rădulescu romancierul ar putea fi înfăţişat ca un anchetator. Cele mai multe dintre operele sale sunt reportaje/anchetă, aparţinând unui anchetator benefic, nu mai puţin calificat să smulgă şi cel mai bine păstrat secret, de care eventual însuşi cel anchetat să nu fi avut cunoştinţă. Stranie contaminare, dar evidentă, în această rotaţie de care gânditorul e atât de conştient, între bine şi rău. Şi cu cât personajele sale – din realitate – vor fi mai pure, mai incoruptibile, asupra lor presiunea răului va fi mai teribilă. Pe cea mai înaltă treaptă se află martirul, sfântul. Pe cea mai de jos, torţionarul. Între aceştia, victemele sistemului ocupă varii locuri, acolo unde suferinţa depăşeşte condiţia umană şi cel mai des fără vocaţie sau pregătire. Cronicarul însă ia seama…

Propriu-zis, între eroii prozatorului, verificabili cei mai mulţi prin notorietate socială sau prin datele mărturiilor, unul anume deţine privilegiul maximei adeziuni afective. Este omul Bisericii în mijlocul turmei sale, căreia i se constituie ca exemplu atât în practicile spirituale, cât şi în materialitatea cotidianului. Modelul ar putea fi popa Tanda al lui Slavici, pastorul sufletesc care-şi învăţa enoriaşii nu numai cum să creadă, ci şi cum să se chivernisească. Dacă sihastrul din pustietăţi nu mai are alt bun decât toiagul – dispus fiind să se despartă şi de el – preotul paroh trebuie să fie un gospodar de frunte, exemplu de neobosită activitate. Popa Piso din Zărneşti ajunge acţionar la mai multe centre de prelucrare a lemnului, înfiinţează cooperative, crează o linie ferată, cumpără un munte, instalează linii telefonice, zideşte casa ginerelui său, sculptorul Ladea etc. etc. Este aici la mijloc mai mult decât un mesaj veterotestamentar, imboldul unor energii, al unor temperamente de sălbatică vitalitate, salvatoare, prin vremi, de colectivităţi şi constituind pentru ştiinţa istoriei enigme şi miracole. Cu vorbele autorului: “ Zărneştii or fi avut, când a venit părintele Piso acolo, două-trei mii de locuitori; acum aveau vreo douăzeci de mii. N-a mai făcut (preotul, n.n.) nici o deosebire în alegerea membrilor cooperativei. I-a luat pe localnici din poartă în poartă şi fiecare ins primea ceva lunar. Nu mai ştiu care era tainul. Dar nu semăna cu asociaţiile astea unde ştii că eşti acţionar şi nu primeşti niciodată nimic.” Un gigant moral? “Era foarte nervos, pe dinăuntru; îi simţeai tensiunea vulcanică din adânc. Însă era foarte liniştit pe dinafară.” Pare mai îndată un autoportret şi, ca o confirmare, naraţiunea se întrerupe prin intruziunea unui vis al Povestitorului. Un transfer s-a petrecut, titularul cărţii este scos din cadru, într-o viziune de zenith, recuperat în urmaşii săi, cărora li se dă cuvântul.

Cu totul altfel ar fi stat lucrurile când modelul din realitate nu ar fi zăcut în memoria altora, în documente şi acte, ci ar fi viu, liber să-şi spargă tiparele, iar artistul ce frământă lutul s-ar putea găsi în acuta situaţie de a-l vedea intrând în atelier cu trăsăturile schimbate. Până la romanul “Condamnat să învingă”, personajele lui Mihai Rădulescu reveneau dintr-un trecut care răspundea chemării univoce a autorului. Ele puteau fi de prima mână, precum Liviu Rebreanu, din “Codrul scufundat”, ori “Evadarea lui Liviu Rebreanu”, sau, pentru majoritatea cititorilor, anonime, ca Aurel Obreja din “Casa lacrimilor neplânse”. Calitatea acestuia din urmă e, de altfel, deconspirată încă din subtitlu: “Martor al acuzării în procesul reeducarilor”. Ceea ce operează Aurel Obreja în cartea privind “şcoala” de la Piteşti şi Gherla, este o naraţiune în naraţiune, neţintind decât în subsidiar istorisirea vieţii unui om. După ce Aurel Obreja îşi încheie depoziţia pentru uzul lectorului, autorul conchide, cu justeţe: “Cronica scrisă a “reeducărilor” e completă acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligenţei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca.” Însă “Casa lacrimilor neplânse” nu este un roman, aşa cum chiar schiţele şi nuvelele din celelalte de până atunci volume ale lui Mihai Rădulescu îmbracă doar formal veşmântul genului, într-un excurs memorialistic de-a lungul căruia autorul se caută pe sine prin mijlocirea unor repere ce se dovedesc a fi tot atâtea chipuri şi caractere omeneşti. Se va spune că, în definitiv, procesul de creaţie literară implică un cert act de narcisism, dezvăluit într-un grad oarecare, dar preexistent, grăunte germinativ într-un sol afânat. Cel ce nu are nimic de povestit despre sine, nici despre semeni nu poate avea. Într-un punct, eroii, împliniţi sau sacrificaţi, se reîntorc în matricea auctorială, după ce, rupţi din realitate sau pur ficţionali – ceea ce, drept vorbind, nu e posibil -“ au avut parte de o existenţă dăruită, dar lipsită de liberul arbitru. Împotriva acestui dat, conştiinţa estetică a lui Mihai Rădulescu s-a revoltat atunci când a decis scrierea unui roman al cărui erou să-şi hotărască singur existenţa, dincolo de simboluri şi de orice arhitectură anteprogramată.

“Condamnat să învingă”, romanul unei vieţi în plină desfăşurare şi al cărui principal personaj poate fi întâlnit, contactat, consultat, răstoarnă, evident, toate convenţiile genului, acelea care îl acoperă şi absolvă pe scriitor, începând cu domesticirea hazardului, pentru buna punere în pagină şi capitol. Jocului copios al plinurilor şi golurilor îi ia locul cronica, prozatorul îşi permite răsfăţul unui singur simbol, central, acea legendă orientală a creaţiei pământului printr-o continuă mişcare de lărgire, la care îşi aduce involuntara contribuţie şi principiul răului. Este, în principal, un Bildungsroman al cărui personaj îşi părăseşte de foarte tânăr târgul natal spre a cuceri lumea, în cazul nostr, Bucureştii sau, cu vorbele interpretului, în căutarea “crucii vânturilor”. În basm, feciorul de împărat străbate nouă ţări şi nouă mări, plătindu-şi scump iniţierea. În roman, feciorul umilei coafeze ajunge în strada Matei Voievod, sub dubla stea a ispitei şi a curăţeniei sufleteşti, la mijloc de bun şi rău, cum a spus poetul, mai precis în chiar miezul unei bolgii de stricăciune. Acesta va fi preţul acceptat al gestului său îndrăzneţ, de sfidare a destinului.

De la imperioasa trebuinţă a unui aşternut pentru prima noapte la situaţia înfloritoare de om de afaceri cu sute de salariaţi va trece vreme, tot atâtea etape ale cunoaşterii, foarte semnificative în evoluţia unui ins care, la început, intenţionase să se dedice unei vieţi clericale. Aparţine cititorului să intuiască tâlcul fiecărei aventuri, s-o judece. De la un moment dat, vocea eroului ne vorbeşte de pe casetă, scriitorul se dă cu totul la o parte. Nuţu Anghelina este o personalitate complexă, tinzând către absolut, pe cât de puternic îi este ataşamentul de realitate, pe cât de sigure şi imediate reacţiile la stimulii acesteia. Dotat cu mari energii, el se vede silit să le folosească la modul buldozerului care taie drum printre grohotişuri, să le şi risipească şi aceasta fără să i se dea răgazul vreunei refaceri. Destinul îi pretinde decizii imediate, mai adesea cu consecinţe imprevizibile. În acest sens, existenţa lui are ceva picaresc, când luxuriantă, când precară, cu dese schimbări de situaţii, urcuşuri, căderi, recâştigare silnică de teren, neaşteptate salturi fericite, cu toate formidabile consumatoare de energie. Popa Piso din Zărneşti, ce-l precedase în seria prototipurilor, crescuse în felul copacilor ce-şi adaugă cercuri la trunchi, cu o verticalitate (citeşte: demnitate) de la început câştigată şi nici o clipă pusă la îndoială. Nuţu Anghelina rămâne dator multă vreme unor începuturi maculate. El va ajunge diacon, după mult studiu, va primi mult râvnitul har, nu şi parohie, va rămâne în sânul Bisericii, dar nu în altar, ci la trapeză. Substanţa vieţii lui poate fi rezumată în împrejurarea, subliniată în roman, a celui ce-şi adună o imensă bibliotecă, răsfoită doar, în permanentă luptă cu timpul. Alţii vor citi cărţile, întorcăndu-i-le făcute ferfeniţă – şi fără supărare. “Cu ciocanul şi bujia ai făcut teologia”, îi va spune, în glumă, unul dintre profesorii lui, luând faptele în nuda lor părelnicie.

Este Nuţu Anghelina paragonul omului de afaceri al zilelor noastre? Din categoria celor care au pornit de la zero, reuşind în puţini ani, folosiţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, să aşeze în fruntea turmelor de zero-uri  câte o cifră edificatoare? Din cele încredinţate casetei: “Prima lovitură excepţională a fost să aducem din Germania, dintr-un deposit de la Koln, unde erau aruncate, brichete care funcţionau dar, pentru că se greşise aplicarea reclamelor firmei ce le comandase, erau date la gunoi. Cinci brichete la o marcă (…). În noiembrie ‘90 nu se găseau chibrituri, era o mare criză. Ei bine, de Crăciunul lui ‘90 am venit cu 35.000 de brichete. Le-am vândut instantaneu.” Înmulţindu-se de cinci ori capitalul. În alte rânduri obstacole s-au ridicat, s-au înregistrat pierderi la afaceri de felul lor sigure, dar, cu spirit de economie şi cu pondere, banul pus peste ban a rodit. Până aici, nimic nu-l deosebeşte pe omul de afaceri Nuţu Anghelina de alţii care, şi ei, au profitat de specificul unei pieţe născânde, câştigând acolo unde balta colcăia de peşte. Modul în care a înţeles să-şi folosească averea eroul acestui roman rămâne însă, pentru meleagurile noastre, original. Cititorul va sesiza singur …

La capătul lecturii ne rezervăm dreptul de a ne contrazice, pe cât de tare s-a lăţit pământul sub picioarele eroilor şi s-a strâmtat sub al nostru. Vom afirma că, în ciuda tuturor filtrelor, criticul nu a remarcat că, în fond, scriitorul şi-a rămas fidel sieşi, fie şi îngăduind eroului să acţioneze aşa cum i-a plăcut – sau n-a avut încotro! -, fie renunţând la operaţia favorită de fuziune cu eroul său. Vrând-nevrând, Nuţu Anghelina a intrat într-o galerie de portrete de familie, genealogistul căreia este Mihai Rădulescu. Trăsăturile sale, de călugăr mânuitor de spadă, arată ascendenţe spirituale de necontrazis, la dreapta şi stânga simezei, întocmai cum biograful lui, lucrând pe viu, a completat o seamă de spaţii goale, în orele de pauză ale modelului.  Încă am putea spune că, născocit, eroul n-ar fi mai puţin valabil – adică uman – şi că extras, sustras realităţii, el a pozat câteva şedinţe imobil, aşa cum nu-l vom regăsi în nici o altă circumstanţă viitoare a vieţii lui, un exemplu de voinţă care nu cedează şi nu-şi uită, sub nevoi, obiectivele, nu se trădează pe sine, indiferent care-i sunt mijloacele şi nu-şi negociază idealurile.

În jumătatea existenţei, Nuţu Anghelina poate privi înapoi ca un învingător. Multe braţe de apă ale râului vieţii sale s-au reunite într-un curs impetuos şi impresionant. Dar dacă va curge pe şes, liniştit şi împlinit sau va întâlni cascade ori noi ocolişuri, nu ştim. Este, acesta, semnul de întrebare al oricărui roman în care eroii nu se consumă, precum torţele, până la cea din urmă flacără şi unde, poate, ne despărţim prea devreme de noii noştri prieteni, fără să le fi citit toate gândurile şi, oricum, pe cele mai tainice.
Ca roman al formaţiei, “Condamnat să învingă” este complet; ca povestire a unei depline reuşite, doar un prim şi excitant tom. În felul acestei curioase cărţi nu ni se va oferi răspuns la întrebarea: cine, între autor şi erou, posedă primatul imaginaţiei? Ceea ce, totuşi, nu va ştirbi întru nimic experienţa literară efectuată de Mihai Rădulescu, unică precum şi scriitorul în arzătoarele sale căutări, tot atâtea înnoiri în eterna reîntoarcere.

Barbu Cioculescu