– O boare de sus

25. O BOARE DE SUS

Sunt dator cu câteva mărturisiri în acest stadiu al relatării mele. Nici când am primit comanda traducerii “Sfintei Liturghii”, nici când am fost răsplătit pentru ea prin invitarea la Ecimiadzin, nu eram pe deplin conştient de destinul ce mi se urzea fără voia mea. Nici când am ajuns acolo şi am fost întrebat ce nădăjduiam să dobândesc, pe plan cultural, din acea vizită, tot nu realizam limpede încotro eram chemat.

Înfăţişarea înaintea Catolicosului Armenilor de Pretutindeni mă flata, dar nu suficient pentru a mă determina să renunţ la orice plan personal privitor la existenţa ce mă aştepta mai târziu. Mai mult, cititorul va fi poate vexat de ceea ce recunosc: mă simţeam în pielea mea în rolul ce mi se încredinţase, simţeam că mi se cuvenea.

Să fi fost orbirea de a considera că suferinţa foarte timpurie provocată de întemniţare îmi aducea o recompensare de acest ordin, să fi considerat astfel deoarece m-am întemeiat încă din primele zile după arestare pe învăţătura visului faraonic veterotestamentar al celor şapte vaci slabe şi al celor şapte vaci grase, interpretat de mine şi aplicat la cele ce pătimeam drept o perioadă greu de suportat ce urma, neapărat, să fie continuată cu una plină de bucurie? Nici gând; abia acum întrevăd şi această posibilitate.

Să fi fost satisfacţia că alegerea unei căi armenologice de aprofundare a orientalisticii îşi vădea roadele prin acea călătorie fructuoasă? Poate. Vedeţi că în cazul acestui răspuns sunt mai circumspect, pentru că, într-adevăr, aveam în minte, atunci când optasem pentru studiul armenologiei, că alţii înaintea mea – cercetători ai altor culturi ale unor ţări mici – fuseseră răsplătiţi cu voiajuri similare, menite să îi conducă la adâncirea cunoştinţelor.

Sau era pur şi simplu o nejudecare aceea care mă făcea să mă simt pe drept merituos şi să-mi accept ‘răsplata’?

Înclin pentru ultima explicaţie, ceea ce nu este spre lauda mea, după cum bine vă daţi seama.

Am glumit vorbind mai sus despre “limuzina” ce mă purta la orele zece precis pe alt itinerariu armenesc, prefăcându-mă că era o cinstire aşteptată de mine şi potrivită nevolnicului ce eram. Adevărul este că nici nu mă încălzea, nici nu mă lăsa indiferent onoarea ce mi se făcea. Transportarea mea în toate locurile unde exista ceva deosebit de frumos mi se părea lucru firesc. Desigur, mă deranja că stârneam o bătaie de cap suplimentară organizatorilor. Mă linişteam zicându-mi că dânşii ştiau mai bine ce mi se potrivea, sperând că aveau cu mine nişte planuri, legate de învăţătură, conform cărora darul meu să slujească extinderii cunoaşterii problemelor noi cu care aveam tangenţă.

Totuşi, constatam că se petrecea ceva cu mine, în mine. Mă transformam pe dinlăuntru. Creşteam duhovniceşte în acelaşi fel în care o făceam în România în cadrul numeroaselor şi entuziastelor mele pelerinaje pe la mănăstiri.

Piatra roşie din care erau clădite bisericile din Armenia – chiar dacă nu vii , adică voiesc a zice că deşi nu erau deservite de preoţi ori respectiv monahi care să aibă parohii sau mănăstiri populate în juru-le, să îl coboare pe Hristos în Altar la fiece Sfântă Liturghie, fiindcă unele fuseseră preschimbate în muzee ale ateismului, altele în grânare sau cine ştie ce soi de magazii delăsate de le creşteau adevăraţi pomi pe coperişuri şi bălării puzderie, unele devenite obiective turistice – cazurile cele mai fericite, deoarece îngăduiau socotirea lor drept monumente istorice şi întreţinerea lor pe banii statului -, această piatră roşie din care erau clădite bisericile din Armenia fusese prea îndelung adorată, ca recipient al Duhului Sfânt, ca lăcaş al lui Dumnezeu, ca triumf al creştinismului cuvântat de Mântuitorul, ca să nu vibrez în apropierea ei, căci nu eram stană, ci suflet dorind curăţirea!

Mai ales mănăstirea Gheghard sau a Fierului de lance – referire la relicva armei ce a străpuns coasta Mântuitorului când se afla pe cruce, relicvă păstrată în acest aşezământ, mă cutremură din cele mai profunde încheieturi ale sufletului, deşi nici gând ca cel din urmă să-mi fi fost dotat cu aşa ceva, dar ce pot face dacă astfel simţeam că-mi veneau fiorii ce mă sfâşiau?…

Lăcaşul era săpat în munte de sus în jos, ca la Nămăieşti. Poate că într-aceasta se tăinuia puterea lui de fascinaţie exersată asupra mea.

Nu voi uita niciodată când am fost dus la bisericuţa Sfântului Grigorie Luminătorul, de către însuşi preotul paroh (mai exact: care răspundea de ea – căci parohie nu se găsea prin preajmă). Era plasată pe un vârf de munte. Automobilul gâfâia din greu pe serpentinele scurte, pentru luarea cărora preotul bondoc, dar vânjos, îşi rotea cu eforturi vizibile trunchiul întreg dimpreună cu volanul. Când am coborât, călăuza mea (căsătorită cu o armeancă provenind din România, o rupea pe limba mea maternă) îmi atrase atenţia să nu cumva să gesticulez în vreun fel: ne aflam pe frontiera cu Turcia şi grănicerii sovietici mi-ar fi interpretat semnele ca transmitere a unor secrete de spionaj şi şi-ar fi descărcat armele în noi, fără avertisment. Dincolo de hotar, la o distanţă nu prea mare (3 sau 30 km) se înălţa Araratul, cu cele două culmi gemene ale sale acoperite de zăpezi.

Tuful îmbătrânit al micuţei biserici, apropierea de locul unde se oprise arca lui Noe, vecinătatea morţii, mă emoţionară într-atâta încât, văzând mormântul Sfântului, am căzut în genunchi şi i-am sărutat cu evlavie piatra, neîncetând a-mi brăzda pieptul cu semnul crucii.

Abia zilele acestea am aflat, datorită lui Bedros Horasangian, că moaştele Sfântului Grigorie sunt risipite prin lume, ba chiar şi în Bucureşti, la bisericuţa ce o îndrăgesc: Stavropoleos.

Dar preotul local n-o ştia. Ceea ce nu l-a împiedicat să-mi privească uluit extazul mistic, pentru că în Armenia credinţa nu provoacă atari elanuri necontrolate.

Cert este că atracţia pentru Gheghard mi se întări datorită revenirii acolo în condiţii deosebit de zguduitoare.

Cel mai apropiat prieten al lui Hrandt Avachian reprezenta şi primul deportat în Siberia , scăpat de acolo, pe care-l cunoscusem. Era avocatul Vahan Ghemigian. Povestea sa mă înduioşase cu atât mai mult cu cât asistasem la eforturile supraomeneşti ale acestui fost deţinut, depuse într-o perioadă foarte lungă de timp, de a salva ce mai putea fi salvat din precara fericire pe care ştiuse să şi-o clădească în condiţii atât de nenorocite acolo. Anume, după trecerea anilor de condamnare pentru activitate naţionalistă armeană dusă în România (ca mulţi alţii, vândut de fraţii armeni, colaboratori ai Securităţii Uniunii Sovietice, pentru scrierea, cândva, de articole politice în reviste şi gazete armeneşti, majoritatea susţinute de savantul istoric Siruni), rămase tot în Siberia, condamnat administrativ. În această nouă situaţie se îndrăgosti de o altă fostă condamnată, provenind dintr-una dintre Ţările Baltice, nu-mi mai amintesc care, şi se căsătoriră. Roadele acelei iubiri tardive fu un băieţel; acesta, dacă n-am uitat întâmplarea, la eliberarea părintelui său avea doar un an şi-i fu încredinţat. Domnul Ghemigian nu mai cunoscu alt ţel decât să izbutească a-şi întregi familia, aducându-şi şi soţia în România.

În cele din urmă i se adresă lui Hrusciov personal. Iar şeful statului sovietic îi dărui tihna, lăsându-i soaţa să o apuce la rândul ei pe drumul bărbatului său.

Contactul cu mizeriile îndurate de acel om onest, pentru că îşi antrenase condeiul în susţinerea cauzei naţiei sale, constituise o şcoală arhisuficientă pentru tânărul încă necunoscător, cum eram, care-şi căuta un drum în viaţă.

Acest bărbat, întâlnit mult mai des fiindcă fusese angajat secretar al Episcopiei, unde, cu sau fără treabă mă aflam în vizită, acest bărbat faţă de care mă simţeam în două feluri îndatorat: mai întâi pentru că odihnea cu amiciţia sa inima lui Hrandt, în al doilea rând fiindcă se instituise exemplu pentru mine, deci, într-un fel, îmi era profesor, mă rugă să duc unui văr al său stabilit în Armenia nişte medicamente occidentale la care acela nu avea altfel acces, deşi îi erau indispensabile prelungirii vieţii.

De cum se scurseră două-trei zile, deci cunoşteam cât de cât programul ce mi se prefigura, l-am sunat pe cetăţeanul sovietic originar din Constanţa. Se oferi să vină să mă ia de la hotel cu maşina şi să mă conducă undeva, într-un loc frumos şi vrednic a fi ţinut minte. Acel loc fu mănăstirea Gheghard.

Aşezaţi cam la acelaşi nivel cu aceasta, pe o culme paralelă, aveam o perspectivă amplă asupra vârfului ei de munte străpuns de arsura credinţei, pecetluit de hacikaruri care mai de care mai prelucrate cu arabescuri şi croşetări ale pietrei cu dalta, cu scările ei exterioare, ca un decor vrednic de terasa unde Hamlet îşi întâlnea stafia părintelui nedreptăţit de pumnalul propriului frate, ca şi asupra zecilor de vizitatori, în mare număr de parte femeiască, meritând a-mi opri privirile asupra lor prin obiceiul popular al cărui martor mă făceau fără ştire.

Pe când însoţitorul meu îşi depăna povestea bolii şi a vieţii, pelerinele soseau valuri-valuri şi, pioase, ajungeau în spatele mănăstirii, unde-şi sumeţeau fustele sau rochiile, pentru a le dezveli tivul de la poale, să rupă din el o bucată cât mai lungă pe care să o înnoade de o creangă a unuia dintre pomii crescuţi acolo. Aceştia, împodobiţi astfel, arătau ca nişte ciudaţi pomi de Crăciun din miezul verii, coloraţi pestriţ şi vesel, după veşmintele ce-şi lăsau acolo marginile, în semn că doreau stăpânele lor să revină la mănăstire, aşa cum la Fântâna lui Manole de la Argeş, apărută în locul unde se prăbuşise acesta, preumblătorii zvârleau câte un ban, în acelaşi scop.

Tovarăşul meu simţi nevoia să-mi explice de ce îi erau necesare medicamentele, adică de ce îi putrezea piciorul de viu şi fără oprire.

Făcuse parte din celula lui Filimon Sârbu, utecistul împuşcat datorită atacării unui depozit de arme german, în timpul războiului. Ceilalţi tineri fuseseră prinşi şi …Mareşalul Antonescu le salvă viaţa, după cum se exprimă ceasornicarul ce mă însoţea. Avea un adevărat cult pentru conducătorul român considerat de mine drept, de bună seamă, duşmanul său cel mai temut.

– Gestapoul ne-a cerut fără încetare, să ne cerceteze el. Mareşalul a socotit că a ne preda însemna a accepta desconsiderarea germană faţă de justiţia română. Nu a fost de acord nici în ruptul capului să ne dea pe mâna brutelor acelora inumane! Asta ne-a salvat atât vieţile cât şi de cazna rafinată şi suprasavantă a capetelor de mort. Deşi în puşcărie m-am îmbolnăvit pe totdeauna de acest picior, nu pot uita că-i datorez Mareşalului fiecare an pe care-l trăiesc.

În ţara mea nimeni nu îndrăznea să-i aducă vreo laudă ‘dictatorului militar’, cum era numit în cărţile de istorie. M-am simţit bine că întâlnisem pe cineva, în afară de foştii ofiţeri, care să-i fi găsit vreun merit.

Auzind cât era de recunoscător românilor, am întrebat noua mea cunoştinţă de ce alesese acest exil sovietic în loc să se fi bucurat de ceea ce socotea o generozitate înnăscută a poporului nostru.

– Am fugit de Ceauşescu.

‘Haida-de!’ , nu m-am putut abţine să exclam în sinea mea, uşor înfricoşat că-mi vorbea atât de slobod despre şeful partidului comunist de acasă, deşi ne aflam la mii de kilometri distanţă şi nu-mi venea a crede că avea să le învingă vreo sete a lui de răzbunare împotriva defăimătorilor celui numit (deşi el fusese acela care-l pomenise în chip ponegritor…).

Nu numai că-l menţionase cu acea nuanţă pejorativă, ci îmi şi explică ce anume îi stârnise teama irepresibilă de călău.

– O să vedeţi cine este acel ticălos, o să-şi scoată el colţii şi o să nenorocească ţara întreagă!

După război, Ceauşescu se pomenise în aceeaşi celulă cu el. Omul meu era casier, celălalt:

– …cu propaganda!

Puţinii bani pe care-i avea insul dinainte-mi

– …erau destinaţi văduvelor de comunişti, orfanilor acestora, celor rămaşi fără acoperiş deasupra capului din pricina bombardamentelor, invalizilor, indivizilor ajunşi fără slujbă, pe scurt: ajutorului roşu. Nicolae Ceauşescu ştia una şi bună: propaganda, propaganda şi iarăşi propaganda! Cum se întrunea şedinţa de celulă, cum cerea bani, ameninţa, suduia, mă canonea. Era cumplit de răzbunător şi de neînţelegător. Niciodată nu recurgea la inteligenţă. Catâr! Până ce mi-a intrat spaima-n sânge. Mi-am dat seama că el, odată ajuns la putere, eu unul n-aş mai fi găsit unde să-i mai evit câinoşenia ce nu mă ierta că nu-i dădeam când şi cât cerea pentru propagandă. Şi începu să urce. Ce mai aveam de făcut decât să mă ascund şi-n gaură de şarpe? Tocmai atunci veni şi ocazia repatrierii.

Făcu o scurtă pauză, să-şi tempereze răsuflarea. Apoi:

– Ajuns aici, am primit pensie de luptător antifascist, apartament, maşina asta datorată invalidităţii mele, plus dreptul de a-mi practica meseria de ceasornicar în cadrul cooperativei. Am o situaţie bună, iar el mi-a pierdut urma. O să vedeţi cine este!…

Drept e că atunci nu aveam datele necesare surprinderii acestui chip al lui Ceauşescu. Astfel că nu i-am acordat creditul deplin celui căruia îi înmânasem medicamentele.

Şi, totuşi, dacă mă încredinţam caracterizării făcute de el, aş fi cunoscut înaintea tuturora cu cine aveam de-a face.

Şi la ce bun? Cui folosea un astfel de adevăr? Tot în faţa plutonului de execuţie ajungea soţul Elenei, dimpreună cu ea, judecat după teatrul legalist cu care erau obişnuiţi comuniştii şi pe care-l perpetuaseră cât avuseseră puterea, mascaradă regretată de toţi oamenii cinstiţi din România, ce nădăjduiseră în restaurarea dreptăţii, în sfârşit, după cincizeci de ani de minciună exasperantă.

La ce bun? L-ar fi putut opri careva? Nici prin gând nu le-a trecut s-o facă securiştilor plătiţi să-i apere viaţa, nici membrilor Comitetului Central, nici fiilor sau fiicei sale…

Mă întreb dacă întâlnirea cutremurătoare a acestui infirm nu a contribuit şi ea, în taină, la geneza finalului conceput romanului meu rămas nescris.