– Nebunia colectiva

CAPITOLUL 14
NEBUNIA
colectivă

În acest ultim capitol pe care ne-am propus să-l scriem pe marginea romanului DON QUIJOTE vom întâlni, răsfoind VIAŢA LUI DON QUIJOTE ŞI SANCHO a lui Miguel de Unamuno [în rom. de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, Bucureşti, Editura Univers, 1973], o veche cunoştinţă; dar să lăsăm cititorului plăcerea de a o identifica el însuşi.

Mă întrebi, bunul meu prieten, dacă ştiu cum se poate deslănţui un delir, o vâltoare, o nebunie oarecare în sânul acestor sărmane mulţimi cuminţi şi netulburate care se nasc, mănâncă, dorm, se reproduc şi mor. Nu se află oare – îmi spui – vreun mijloc de a răspândi iar epidemia flagelanţilor şi a convulsionarilor? şi-mi vorbeşti de evul-mediu (p. 53).

Filosoful spaniol, acerb duşman al ‘licenţiaţilor’ şi ‘bărbierilor’, al ‘nepoatelor atotştiutoare’ şi al ‘ducilor atotbatjocoritori’, simte nevoia unei sublime ieşiri din minţi ce să zguduie masa amorfă, împingând-o într-un iureş ascendent, într-o frenezie a idealului. şi, iacătă-l, cu inima plină de persoana (nu personajul) hidalgului, cu inima plină de firea lui îndoită de o gândire dihotomic-antonimică, marele sensibil (curând va discerne transmiterea nebuniei Cavalerului la mai toţi cei cu care intră în contact) se întreabă de nu se poate transmite furia quijotescă tuturor spaniolilor, întru numele unei patrii noi. Visează cu atâta fervoare la această posibilitate salvatoare încât, în căutarea unei soluţii practice, va ajunge să-l identifice pe eroul lui Cervantes cu popularul Cid şi cu Iisus amintindu-şi, că legenda celui dintâi a pătruns în arterele fiecărui cetăţean hispan, iar chipul celui de al doilea a tutelat naşterea unei Spanii moderne care, fără El, ar fi fost înghiţită de atât de obositoarea şi lunga coabitare maură. Iar identificarea aceasta nu este făcută în căutarea de simboluri sau cântărindu-se valoarea acordată de neam unuia sau altuia, ci plecând de la taina ascunsă tocmai de evlavia de care cei doi se bucură şi ajungându-se la întrebarea: nu se poate găsi o soluţie ca o evlavie asemănătoare să fie creată voit?

Miguel de Unamuno n-a fost sociolog, nici psiholog al mulţimilor. Aşa că găseşte cu cale să devină comentator al vieţii şi învăţăturilor celui care a fost şi este Don Quijote de la Mancha, evanghelist şi mărturisitor; neputând înţelege cum se realizează o credinţă, încearcă să o creeze. Aceasta este reacţia firească tuturor artiştilor care, neputând înţelege universul, se străduiesc să-l recreeze.

Dar după ce am explicat de ce gândeşte eseistul la posibila nebunie colectivă, nu zâmbim ştiind că gândul ei i se naşte pe când medita la o carte unde şerpuieşte, se încolăceşte, unduie, se desface, se arcuieşte, şuieră şi se insinuează în cititor gândirea dihotomică-antonimică? Zâmbim, deoarece suntem familiarizaţi cu modul de transmitere a ei de la om la om prin inducere şi vedem roadele-i oglindite în conştiinţa lui Unamuno. El simte că s-a petrecut ceva straniu cu sine însuşi care, cu mult înainte, vestise public ‘moartea lui Don Quijote’. Simte că el, personal, e un molipsit. Simte că ‘sfânta nebunie’ a dep- rins-o nu prin contactul a două epiderme, ci prin contactul a două minţi. şi, încercând să se lămurească asupra felului în care ar putea genera şi în alţii dulcele viciu ce i-a alinat chinurile condiţiei umane, cearcă, de fapt, să se edifice asupra felului în care l-a dobândit el însuşi.

Victima se simţea erou, ucenicul – profet, drogatul – medic. Dar să ne întoarcem la întrebarea ta, la gândul care te frământă: Ce nebunie colectivă le-am putea inocula acestor sărmane mulţimi? Ce delir?

Tu însuţi te-ai apropiat de răspuns într-una din acele scrisori în care mă asaltai cu întrebările. Spuneai acolo: “Nu crezi că s-ar putea pune la cale vreo nouă cruciadă?”

Ei bine, da; cred că putem porni sfânta cruciadă întru răscumpărarea mormântului lui Don Quijote de la bacalaureaţii, popii, bărbierii, ducii şi canonicii care au pus stăpânire pe el. Cred că putem porni sfânta cruciadă întru răscumpărarea mormântului Cavalerului Nebuniei din mâna hidalgilor Raţiunii (p. 56).

Şi, ca să nu se dezică, gânditorul indus continuă, câteva rânduri mai departe, trântind o dihotomie-antonimică stilistică de toată frumusetea, ştergând cu buretele orice urmă de îndoială ar mai fi suspinat în noi, după cele de mai sus: şi acolo unde e mormântul, acolo e leagănul (p. 57). paralelismul sintactic ne duce la echivalarea celor doi termeni inediţi. Aceeaşi imagine o presimţim în admirabila poezie a lui Paul Verlaine, din ciclulSAGESSE (III, III) [Paul Verlaine, Choix de Poèsies, Paris, Bibliothèque.Charpentier, éditeur, 1912]:

Je suis un berceau
Qu’une main balance
Au creux d’un caveau:
Silence, silence!

Şi Miguel de Unamuno îşi apără viciul (poate părea ciudat că revin asupra acestui termen, dar cu atâta patimă doreşte să-şi dăruiască şi altora plăcuta deprindere recent asimilată încât apropierea vine de la sine): o nebunie oarecare nu mai e nebunie atunci când devine colectivă, atunci când este nebunia unui popor întreg, a întregului neam omenesc poate. Când o nălucire devine colectivă, generală şi socială, încetează să mai fie nălucire şi se transformă în realitate, în ceva care există în afara fiecăruia dintre cei ce o împărtăşeau (p. 58). Il apără pentru că în întreaga lucrare el va ieşi la suprafaţă cu voinţa autorului sau poate fără ea. Ca şi în cazul oricărui viciu, autorul îl practică fără a-l putea explica în mod convingător şi bănuim fără a fi atât de conştient de el pe cât pretinde.

De pildă, remarcă: cel care înţelege totul, nu înţelege nimic, şi cel care iartă totul, nu iartă nimic (p. 63). Sau: Nu-i muşcătură numai ceea ce simţi că-i muşcătură, ci şi ceea ce-ţi pare sărutare. Te fluieră cei ce te-aplaudă şi vor să te-oprească din drumul spre mormânt, cei ce-ţi strigă “Înainte” (p. 66).

Mai mult, el explică, în termenii săi, ceea ce foarte uşor putem transpune în termenii noştri: Sărmanul şi iscusitul hidalgo (…) se supune ideii sale despre sine, deci unui Don Quijote veşnic, amintirii ce avea să rămână despre el (p. 77). Aşadar, cu ajutorul imaginaţiei, îşi clădeşte un prototip ce esteactualizat, deci procesul este acela de actualizare a viitorului. Sigur că acest prototip este compus din fragmente de amintiri din lecturi, dublă dihotomie-antonimică.

Cu astfel de constatări Unamuno construieşte treptat un sistem. Ispita de a părăsi Renaşterea şi de a ne adânci în gândirea sa filosofică e mare: oare nu o vom găsi pe toată impregnată de această intruzie a mecanismului dihotomic-antonimic? Dar punerea ei în practică o vom amâna pentru alt prilej, curiozitatea fiind şi mai mare de a vedea cum se desfăşoară în continuare această geneză.

În clipa care trece şi în puţinul loc ce-l ocupăm se află veşnicia şi nesfârşirea noastră (p. 81).

De mii de ori s-a spus şi s-a repetat că ceea ce este mai mare şi mai trainic în artă s-a construit cu puţin material şi toată lumea ştie că atât cât se pierde în întindere se câştigă în intensitate. Insă câştigându-se în intensitate, se câştigă şi în întindere, oricât vi s-ar părea de paradoxal, câştigându-se astfel în trăinicie. Atomul este etern, dacă există. Ceea ce este al fiecăruia dintre oameni este al tuturora; ce este mai individual este şi mai general. şi, din parte-mi prefer să fiu un atom etern decât un moment trecător al întregului Univers.

Ceea ce este absolut individual este ceea ce este absolut universal, căci până şi în logică propoziţiile individuale sunt identificate cu cele universale (p. 307).

Şi aşa, cu cât se îngustează şi se restrânge mai mult acţiunea la un loc şi un timp limitat, cu atât devine mai universală şi mai seculară atunci când se pune în ea spirit de veşnicie şi de nesfârşire, suflu divin (p. 308).

Nimic nu e mai puţin etern ca ceea ce vrem să punem în afara timpului. Înlăuntrul lucrurilor, nu în afara lor, se află eternul şi infinitul. Eternitatea este substanţa clipei care trece, nu cea care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul tuturor duratelor; infinitatea este substanţa punctului pe care-l privesc şi nu cea care cuprinde lărgimea, lungimea şi înălţimea tuturor întinderilor. Eternitatea şi infinitatea sunt substanţe ale timpului şi, respectiv, ale spaţiului, iar acestea sunt formele lor, cele dintâi fiind, virtual, cuprinse în întregime în fiecare moment al unei durate, prima, şi în fiecare punct al unei întinderi, cealaltă(p. 308-309).

Ne permitem să reluăm o idee dintr-un capitol de început al lucrării de faţă. Prezentul nedefinit certifică o acţiune repetată ritmic într-o perioadă lungă de timp (dacă ea e nelimitată, este percepută de conştiinţă ca Eternitatea; ex.: Primăvara înfloresc ghioceii, de când lumea şi pământul). Prezentul progresiv certifică acţiunea desfăşurată în momentul vorbirii, puţin înainte şi după acest moment. Or, aceste două aspecte ale Prezentului Indicativ formulează în planul vorbirii două realităţi ale raţiunii; dar, Existenţa este o Însumare nedefinită de Momente Progresive ale Trăirii. O sumă, însă, există virtual în fiece parte adunată. Deci, Existenţa e în acelaşi timp fiece Moment Progresiv al Trăirii (numai aşa poate deveni şi însumarea lor).

Nu se resimte nevoia să insistăm în descifrarea textelor citate din eseistul spaniol. Este limpede că percepea realitatea ca având simultan două aspecte opuse, echivalente fără a se putea anula unul pe celălalt.

Sigur că e aşa, pare el să ne răspundă: toate aventurile Cavalerului nostru îşi au floarea în timp şi pe pământ, iar rădăcinile în veşnicie (p. 93). Antonimia este aparentă, căci corola şi rădăcinile o plantă alcătuiesc. Se lămureşte afirmaţia sa în alt fragment: Când vorbea Don Quijote, vorbea voinţa lui şi când spunea “ştiu eu prea bine cine sunt!” nu spunea altceva decât: ştiu eu prea bine cine vreau să fiu (p. 102).

Este imediat evident caracterul universal al psihologiei descrise mai sus, cu alte cuvinte raţiunea noastră percepe anumite comportamente sau situaţii ca dihotomic-antonimice: ştiind ceva, ţi se induce convingerea că acel ceva este altceva, păcălitorul este păcălit, păcăleala e nici nu se poate mai serioasă, angajarea într-un sens se vădeşte angajare într-alt sens etc. Sancho nu este un reflexiv, ca să se tortureze cu brusca dedublare a realităţii. Nu numai că nu e un reflexiv, dar e şi un credul, gata să uite un adevăr în favoarea celuilalt aspect care îi e indus ca adevărat. Din punct de vedere al conştiinţei sale există o clipă când Dulcinea e şi falsă şi autentică. Dar criza dihotomic-antonimică nu există. Prea mult farmec feminin şi al puterii avea Ducesa ca Panza să ezite ori să îndrăznească să creadă că mintea şi experienţa lui de om lipsit şi prost poate cugeta şi cumpăni mai bine decât acelea ale stăpânei sale.

Exact aceeaşi idee o comentează Unamuno când i se adresează lui Don Quijote: Nu, nu asta voiai. N-ai fi vrut să faci ce-ai făcut, n-ai fi vrut să spui ce-ai spus; am aplaudat ceea ce nu era al tău (p. 331). Să ne amintim că eseistul a afirmat, în alţi termeni, că ‘eşti ceea ce vrei să fii’. Ştiind aceasta, tragedia unei vieţi văzută în toată desfăşurarea ei sub semnul dihotomiei-antonimice e ca şi demonstrată de autor în textul acesta.

Deci, toate, text şi comentarii, converg către concluzia că DON QUIJOTE DE LA MANCHA este un roman în care viziunea dihotomică-antonimică asupra vieţii a bărbaţilor Renaşterii abundă.

Totuşi, de câte ori gândim la cele petrecute în peştera lui Montesinos, socotită de noi cheie a romanului, nu putem hotărî dacă Don Quijote a trăit cu orbire această viziune dublă a realităţii sau a construit-o de dragul Idealului ce voia să-l reînvie. Miguel de Unamuno scrie: Cel ce săvârşeşte ceva, cu multă bărbăţie şi încredere în izbândă sau fără să-i pese de înfrângere, ajunge să aibă viziuni dar nu scorneşte minciuni, pe când cel ce se poartă altminterea, cel care nu ştie să înfrunte cu seninătate nereuşita şi pune în faptele sale patima meschină ce se cheamă amor propriu, care se înspăimântă la gândul că s-ar putea să nu iasă victorios, acela scorneşte minciuni ca să se ferească de înfrângere şi nu ştie să vadă viziunile (p. 253).

Pare adevărat, dar…

– Sancho, dacă vrei să te creadă lumea de tot ce spui c-ai văzut în cer [minciunile scornite când îl călărea pe Lemnopiron] , apăi şi tu să mă crezi pe mine în cele de spun c-am văzut în peştera lui Montesinos; şi, iacă, mai multe nu spun ( DON QUIJOTE … , op. cit., vol. IV, p. 57).

Există un ‘dar’. Şi, iacă, mai multe nu spun.