– Nasul

15. NAŞUL

Scurtându-mi-se firul vieţii în chip sensibil, după cum spuneam în capitolul trecut, nu-mi rămase altceva de făcut decât să mă grăbesc a mă însura la numai o lună de la începerea cursurilor universitare, cu una dintre mânuitoarele iniţiate de mine în arta păpuşarilor, o profesoară. ..

Evenimentul n-a izbutit să-mi trezească, nici măcar pentru o clipă, senzaţia că aş fi devenit un om liber. Aşadar, la masa în familie ce avu loc în sufrageria părinţilor mei, înconjurat de nişte prieteni dragi, numai prezenţa naşilor mi-a împărtăşit o amăgire de fericire, ei constituind singura îmbogăţire a vieţii mele, ei de la care nu aşteptam altceva decât tihnă. Poate că cele de mai sus s-ar cuveni dezvoltate pentru a fi mai limpede expuse, dar nu aici se cade s-o fac şi, de altfel, solaritatea clarităţii ar dăuna unui act atât de intim ca o căsătorie.

Tatăl meu, aflând ce pregăteam, mă întrebase pe cine gândeam să alegem ca naşi. N-am avut o clipă de ezitare (deşi răspunsul mi-a fost spontan, netrecându-mi până atunci prin minte că aveam nevoie şi de naşi). Am rostit cu oarece temere că surprindeam prin desemnarea mea directă:

– Rose şi Hrandt Avachian!

– Mihai, dragă, ţi-ai găsit naşul! mi-a dat replica cea dintâi numită, de îndată ce am sunat la uşa lor să le dobândesc acceptul.

Cel mai bun lucru izbutit cu prilejul acelei căsătorii şi a căsniciei ce i-a urmat, după cum spuneam, a fost această inspirată dorinţă a mea de apropiere cât mai caldă de cei doi.

Nu ştiu ce termeni să găsesc pentru a-mi tălmăci angoasa de care rămăsesem bolnav din anii de închisoare şi lagăr. Probabil că ea nu se ştergea atâta vreme cât nu dispăreau urmele murdăririi lăuntrice, senzaţie apăsătoare ce mă însoţea pretutindeni. Nu fusesem şi nu sunt un ins uşor de jignit. O demnitate tăinuită în adâncul inimii (niciodată manifestată în public sau măcar alintată când rămâneam cu mine însumi) m-a apărat permanent de umilirile la care eram supus. Aceasta nu înseamnă că ele nu se insinuaseră prin crăpăturile armurii ei, inerente, ivite cu prilejul anchetei, procesului, în cursul bolilor – foarte grave, trebuie s-o mărturisesc – potopindu-mă în perioada executării anilor la care fusesem condamnat şi cu prilejul detenţiei în general.

Alergând la Hrandt şi Rose Avachian să le cer a-mi deveni naşi, fugeam de această nesiguranţă exacerbată până la a ajunge dureroasă. Ei constituiseră totdeauna ostrovul bucuriilor mele estetice şi laguna păcii sufleteşti. A mi-i lega de soartă, ca rude de elecţie, mă amăgea asupra şanselor mele, pe viitor, de a deveni altul: ori cel ce fusesem înainte de arestare – deşi acela nu-mi mai plăcea -, ori unul nou şi mai bun…

Mă năpustisem asupra lor, de ca şi când le-aş fi alergat în braţe, deşi sunt dator să mărturisesc că n-am izbutit să preschimb această rudenie în ceva familial cu adevărat, cu expansiuni vulgarizatoare, clamante. Relaţiile au rămas, datorită delicateţii perechii lor, de o discreţie tandră, egală ei însăşi, tărâm al modestiei şi al toleranţei.

Doar cele însămânţate de Hrandt în mine avură o altă pondere decât anterior şi mă avertizară asupra unui soi inedit de încredere cu care mă investise. Şi pentru el – fără să mi-o fi mărturisit de-a dreptul sau fie şi aluziv – devenisem o rudă. O RUDĂ! Izbutisem asta cu alegerea mea ieşită din comun… Izbutisem ceea ce era mai preţios.

O afirm deoarece Hrandt îşi găsi în mine un auditor fidel pentru câte îl apăsau, adunate dintr-o viaţă de bejenii, dezamăgiri, eşecuri, dar şi dintr-una a entuziasmelor cunoaşterii, ale căror prospeţime şi vigoare nu se istoveşte niciodată.

Până la această apropiere de el, ca naş, erau rare chemările mele prin care să-mi fi manifestat dorinţa de a-i fi martor al zbuciumului lăuntric. Ea ne-a netezit calea pe care ne întâlneam.

Termenul “zbucium” nu va să înşele pe nimeni. Aparent, tocmai “zbuciumul” lipsea din trăirile sale. Şi nici nu cred că îi sta în fire să-i fi fost supus. Pictura îi ocupa cele mai multe ceasuri ale zilei; lucrând la şevalet, îi era încordată o parte minimă a atenţiei, o parte foarte specializată. Datorită acestor condiţii, panorama bântuirilor sale lua aspectul “zbuciumului”, prin aceea că ele viermuiau în mintea lui, mereu slobodă a măcina felurite gânduri, amintiri şi temeri din trecut. Se încălecau una pe cealaltă, într-o dezordine totală, aşa cum se întâmplă cu toate aceste emanaţii ale haosului, ale urii, ale inumanităţii, stări pe care, din păcate, Hrandt le cunoscuse în tinereţe. Avea cui grăi despre ele acum, cu încredinţarea că nu arunca sămânţa experienţei în canal.

Imagini ale mizeriei umane însoţind pe străzile Alepului natal convoaiele nesfârşite ale armenilor deportaţi îi umpleau memoria ochilor. Strigăte fără vlagă, topite în gemete surde, ale aceloraşi conaţionali, îi apăsau timpanele virtuale şi continuau a vibra în trecutul rămas accesibil lui prin mijlocirea lor. Duhori pestilenţiale pluteau înăbuşitor, sufocându-i capacitatea rememorării. Gustul morţii, al ruginii depuse pe cerul gurii şi de-a lungul, adică în josul, gâtlejului, provenise din aerul oraşului, îmbâcsit de mucezirile de pretutindeni, şi nu-l mai părăsea. Atingerile moi şi otrăvite cu viaţa devenită moarte îi sugrumaseră toate amintirile.

Hrandt se convingea treptat că suferinţa mă făcuse omul care să poată înţelege toate aceste poveri sufleteşti ale sale.

Ademenirea mea la asimilarea existenţei armenilor se făcea pe mai multe căi deodată, contrastante între ele, ceea ce îmi înfăţişa un tablou tot mai complet al personalităţii acestui neam. Răsfoirea împreună cu el a unor albume – pentru mine de o noutate absolută – cu reproduceri de miniaturi armene de manuscris, culese din Tetraevengheliare, Minee, traduceri ale Bibliei, realizate de copişti şi artişti plastici din veacuri foarte îndepărtate; presărarea cuvântării sale cu proverbe armeneşti, profund colorate oriental; vizitarea, în închipuire, alături, a monumentelor arhitectonice de odinioară, risipite pe teritoriul Armeniei, al Georgiei, al Turciei, al fostei Persii, al Azerbaidjianului; evocarea unor poeţi din vechime, a lui Grigorie din Nareg mai ales, şi daruri de cărţi cuprinzându-le scrierile; toate acestea derivate şi din propria iniţiere a naşului însuşi în creaţia armeană, săvârşită prin invitaţiile multiple trimise de către Catolicosul Bisericii Armenilor de Pretutindeni, Sanctitatea Sa Vasken I, vechi prieten al pictorului.

Acestei şcoliri a mele se adăuga cunoaşterea coregrafiei armene pe alte făgaşuri decât prin Hrandt Avachian, repetiţiile mele de la Casa de Cultură aducându-mă în vecinătatea repetiţiilor echipei de dansuri populare armeneşti, ce mă încântau. La fel, repetiţiile coralei Komitas (cred că aşa se numea) mă instruiseră asupra existenţei şi operei acestui mare muzician şi a muzicii populare, câtă a fost păstrată în decursul unei istorii de exiluri şi crime.

Aspiraţiile mele către împlinirea religioasă, când foarte actuale, când rămase doar o mireasmă a trecutului, fuseseră întărite de cele văzute şi trăite prin puşcării. Conştiinţa prezenţei pretutindeni şi neîntrerupte a lui Dumnezeu devenise acută. Din fragmente de amintiri personale, ca şi cu ajutorul ştiinţei anumitor colegi de detenţie, mi-am clădit o oarecare viaţă a credinţei. Se conturase în pieptul meu acel spaţiu lipsit de consistenţă, dar nu mai puţin precizat, al “cămării lăuntrice”, pomenită de Iisus, unde tindeam să-L întâlnesc.

Desigur că aş fi voit să discut şi despre aceste lucruri cu Hrandt, măcar în căutarea unor informaţii oricât de sărace privitoare la ce distingea cultul armean de cel ortodox şi de celelalte, la pricinile despărţirii bisericilor vechi orientale de surorile lor, la istoria creştinismului armean. Aveam nevoie de astfel de lămuriri pentru a înţelege duşmănia cu care se năpustiseră turcii asupra armenilor creştini, să-i şteargă de pe faţa pământului. Nu îmi parvenise nici o ştire despre provocări sângeroase venite din partea urmaşilor lui Ara. Atunci de ce să li se dorească moartea cu orice chip? De ce o moarte atât de hidoasă?

Îmi stăpâneam însă nevoia de înţelegere. M-am învăţat să mă feresc de atari convorbiri, pentru că simţeam neîncrederea lui Hrandt în câte ţineau de religie şi mistică, atitudine influenţată, poate, de şcoala germană raţionalistă frecventată în copilărie sau de durerile neamului său, al căror martor fusese zi de zi.

Aceasta nu mă împiedica să descopăr întruna creştinismului calităţi necunoscute anterior.

Nu pot uita o vizită, într-o Joi Mare, la Mănăstirea Pasărea, de lângă pădurea Pustnicul. Mă uluise distanţa dintre credinţa mea şi aceea a altui bărbat ce participa la slujba de noapte, atitudinea de desăvârşită cucernicie adoptată de el în timpul serviciului religios, cu mâinile împreunate în dreptul coşului pieptului, aidoma copiilor, cu palmele alipite faţă în faţă. Impresionat de puterea lui de a rămâne îngenuncheat timp îndelungat, fără a se clatina pe micile rotule, puncte de susţinere a întregului organism – semn al oboselii -, aproape că pusesem pariu cu mine însumi că îşi va da în petic curând, lăsându-şi privirile să alerge în jurul naosului, în căutare de subiecte distractive, aşa cum eram obişnuit de atâţia dintre frecventatorii lăcaşurilor unde intram, când am remarcat îndărătul lui ceva mult mai surprinzător.

Mă refer la o călugăriţă de vreo nouăzeci de ani, rămasă ghemuită pe genunchi dinainte de sosirea mea (pentru că nu îi băgasem de seamă apariţia clătinată). A intrat în sfera curiozităţii mele abia când a voit să se ridice în picioare. Mi-am dat seama, cu oarecare întârziere, că bărbatul îi pândea cu coada ochiului orice mişcare. La fiece scuturare a trupului ei, el întindea niţel braţul protector în direcţia sa, dar nu ducea gestul până la capăt, să nu o jignească interpretându-i anapoda intenţiile.

De data aceasta, voinţa ei fu evidentă. Se lăsase pe brânci, insistând să-şi înalţe şezutul cât mai sus, astfel încât să-şi pună piciorul drept pe podea. Domnul acela se aplecă cu solicitudine şi o ajută, ceea ce îi înlesni ei ardicarea. De cum fu în picioare, o porni, ca-ntr-un balet al păpuşilor mecanice, înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga, purtată de energia interioară, f ă ră a şti ce făcea, nici a vrea să o facă. Tatonarea oarbă a tălpilor o conduse la vârârea bombeului uneia dintre ghete sub marginea unui preş cenuşiu pe care se afla, ceea ce îi deveni şi mai mare piedică la susţinerea pe verticală. Bărbatul se dovedi cu adevărat folositor. Prima grijă a bătrânicii, după ce el îi stabiliză poziţia, a fost să aranjeze covorul smuls din loc, cu grija să nu cumva să se împiedice altcineva de boţirea lui. Bărbatul o imită, la capătul opus, unde se produsese aceeeaşi frământare.

Monahia trecu la punerea în practică a scopului ce-şi propusese când iscase fără voie acel cutremur local: îi dădu serviabilului de alături lunga lumânare pe care o ţinea aprinsă în mâna dreaptă, s-o păstreze până se întorcea lângă el. Porni către crucea scoasă mai demult din altar, să facă o sumă de închinăciuni şi să o sărute. După realizarea ţelului, reveni de unde plecase, întinse mâna după lumina de ceară ce se stinsese între timp; vecinul, îngrijorat de poziţia vârstnicei, uitase că o ţinea în pumnul strâns. Când îi înţelese gestul, i-o întinse. Călugăriţa, om de lume, încercă o scurtă conversaţie cu el, apoi, luându-şi rămas bun, făcând noi închinăciuni în direcţia Uşilor Împărăteşti, se retrase, frântă în două de anii bogaţi ce o cocârjau.

Aici surveni descoperirea mea: Hrandt, cel neîncrezător în Dumnezeu, sau eu, cel nehotărât, noi – cele două chipuri ale apostolului Toma -, putea-vom la vârsta femeii aceleia să stăm atâtea ore în genunchi, să ne achităm de atâtea închinăciuni, să ne folosim de trupul nostru cu uşurinţa cu care îi poruncea dânsa corpului dumneaei (abhorat), ori vom fi anchilozaţi şi în incapacitate de a ordona mădularelor noastre cele ce aveau de făcut? Şi cine asta? Noi care socoteam lucrarea cărnii mai presus de aceea a sufletului…

Revelaţia mea fu că ‘gimnastica’ mătăniilor, îngenuncherilor şi închinăciunilor de o viaţă, îţi păstra elasticitatea copilăriei în tendoane, în oase şi în muşchii invadaţi de neputinţe odată cu adunarea anilor, pe când cruţarea organismului de atari eforturi dictate de credinţă îl conducea la infirmitatea generală.

De câte ori îmi doream să discut şi astfel de lucruri cu Hrandt, mai sigura cale de comentare a artei vechi armene îmi amintea că ea constituia ‘religia’ noastră.

Şi nu greşeam.