Mosii enciclopezilor

Spre ruşinea celor care ne-au informat greşit, în temeiul presupusei lor mai mari ştiinţe de universitari, profesorii noştri formaţi la cine ştie ce şcoală de cadre, îi dădeau zor cu evul obscurantist, cel mijlociu, legănat la sânul ‘opiului popoarelor’, adică al religiei, şi la nimic alta folositor. Cum însă niciodată nu-i prea târziu să înveţi, le voi comunica nişte fapte ale istoriei ce s-ar cuveni să le dea de gândit.

În veacul al VII-lea, monahul Isidor de Sevilla încheia tratatul în douăsprece tomuri intitulat “Etymologiae”. Pentru moment este cel mai vechi dicţionar enciclopedic ajuns până la ştirea noastră, un summum al ştiinţei de atunci, purtând pecetea începuturilor, prin aceea că nu se descoperise încă ordonarea alfabetică. El stă la baza tuturor (pseudo)enciclopediilor ce i-au urmat. Ca toate scrierile călugăreşti, s-a răspândit prin cele mai însemnate mănăstiri ale lumii, sub formă de copii de mână ce au continuat a fi produse secole de-a rândul, în alte şi alte aşezări monahale. În ciuda titlului său, el dezvoltă următoarele teme, în ordinea pe care o indicăm: gramatică, retorică şi dialectică, matematică, medicină, scriptură şi liturgică, Dumnezeu şi îngerii, Biserica, limbile, oamenii, lumile animală şi minerală şi lucrările omului.

Fără a-şi pierde interesul pentru tratatul lui Isidor, gustul şi nevoile iubitorilor de carte au fost captate de altă lucrare de amplă respiraţie: o compilaţie gigantică de la începutul secolului al IX-lea: “De Rerum Naturis” sau: “De Universo” a lui Rabanus Maurus. Simţind că lipsea genului ceva foarte important compilatorul a născocit prima treaptă: ordinea în care să fie expuse subiectele atinse de scrierea sa, anume ordinea Facerii în cele şase zile ale Creaţiei. Iar acest principiu va învinge secolele. O gândire ordonatoare vrednică de invidiat, într-o lume atât de haotică precum a noastră.

În veacul al XV-lea, arta manuscriselor a fost treptat înlocuită de aceea a tiparului. În jur de douăzeci de compilaţii enciclopedice noi apar. Dintre cele mai bogate ne vom referi la produsele secolului al XIII-lea, lucrări de dimensiuni absolut enorme: “Liber de Natura Rerum” de Thomas de Cantimpré, “De Rerum Proprietatibus” de Bartholomeus Anglicus, “Speculum Maius” de Vincent de Beauvais.

Aceste lucrări, scrise în latină, încep a fi traduse. Astfel, opera lui Bartholomeus Anglicus a fost tălmăcită în engleză, franceză (traducător este Jean Corbechon), provensală, italiană, spaniolă, olandeză şi germană. O glorie de care puţini la număr dintre scriitorii secolelor moderne şi… luminate s-au bucurat.

Ne vom opri în dreptul numelui lui Bartholomeus Anglicus. Biografia sa este înecată în ceţurile necunoaşterii. Se pare că a studiat la Oxford, fiind de neam nobil (poate din familia “Glanville”). Ceea ce este sigur e că a luat ordinele şi franciscanul a ajuns în timp profesor de teologie în Saxonia, în anul 1231. Aflându-se la respectiva şcoală monahală, a scris “De Proprietatibus Rerum” (redactată între 1240 şi 1250), cuprinzând nouăsprezece părţi. În conformitate cu M.C. Seymour, cifra 19 derivă din “suma celor douăsprezece semne zodiacale şi a celor şapte planete, şi semnifică universalitatea”.

Este firesc să începem cu prezentarea succintă a imaginii zodiacului prezentă la începutul acestei cărţi, în care diverse activităţi ale lumii sunt ilustrate. În mijlocul acestora se găsesc cele două mari principii, masculin şi feminin, cel dintâi însoţind iarna, cugetarea şi raţiunea, cel de al doilea vara, iubirea şi pasiunea.
Oricât de anostă va fi prezentarea subiectelor înfăţişate grafic de autor, odată pentru totdeauna cititorul are prilejul să-şi formeze singur o opinie asupra ştiinţei omului din evul mijlociu. Iată înşiruirea capitolelor scrierii:
Asupra formei şi materiei.
Fenomene Meteorologice.
Păsări.
Acest capitol este subdivizat în:
Vultur. Şoim înhăţându-şi prada. Vindereu. Stup şi albine. Bufniţă. Porumbei. Pitpalac şi puii săi. Barză omorând un şarpe. Cioară. Corb. Lebădă. Ţânţari. Greieri. Phoenix. Cocor. Cocoş. Clapon. Găină şi pui. Grifon. Şoim rotitor. Rândunică. Calandră. Pescăruş. Cosaş. Raţă. Uliu. Bufniţă. Buhai de baltă. Pelican. Potârniche. Păun. Vrăbii. Struţ. Turturele. Vultur. Bufniţă. Pupăză. Liliac.
Hidrografie.
Geomorfologie.
Ţările lumii.
Mineralogie: pietre preţioase.
Flora.
Animalele.
Gusturile şi culorile.

Neinsistând asupra capitolelor generale, foarte moderne ca idee, remarcăm din acela al păsăretului criteriul enumerării, incorect, pentru că insuficient era elaborată ornitologia în acele timpuri: pasăre este ceea ce zboară. Astfel păsările alternează cu ţânţarii, lăcustele, greierii ş.a. Toate pictate în culori sumbre, cu desen viguros, clar, respectându-se jocul volumelor. Aparent, artistul rămâne exterior temei sale: un observator. Doar acolo unde surprinde tragedia morţii, el se implică sentimental. Trebuie să-i acordăm că această sensibilitate a sfârşitului organismelor o presimţi foarte des, mai ales în vrăjmăşia cu care-s clădite multe dintre răpitoarele sale. Astfel, barza, compusă din rotunjimi ce o împresură de pretutindeni, neexistând în alcătuirea ei, ca linie dreaptă, decât picioarele uscate şi ciocul, rămâne cumplit de ameninţătoare pentru reptila pe care o ţine strâns în ciocul lung şi necruţător, care reptilă se îndoaie şi se zvârcoleşte să scape strânsorii ce nu-i dă drumul.

Păsările mitice îşi găsesc şi ele locul în această viziune. Nu întotdeauna conform imaginii lor transmise în timp către noi. Astfel pelicanul, o pasăre vie, existentă, este socotită de desenator, care nu a văzut nici una, drept o pasăre mitică, bineînţeles căreia-i lipseşte guşa de neuitat. E impresionantă înfăţişarea ei în momentul când îşi hrăneşte puii cu sânge dintr’un loc al cărnii, ascuns de între pene, unde a făcut o gaură, pentru ciocurile ridicate ale celor mici. Doi dintre aceştia se dezalterează încântaţi; al treilea, pierzându-şi locul la coadă, nu mai poate sorbi şi întinde ciocul către alt ungher al penajului blând; al patrulea este aproape călcat în picioare de către fraţii săi mai vânjoşi.

Apariţia păsărilor mitice printre celelalte vădeşte că văzutul nu era bine distins de ştiut, în epocă. Mai mult, pe calea aceasta se demonstrază enormul impact al livrescului în cultura vremii (un livresc împotmolit la limitele inerente momentului de dezvoltare a ştiinţei), concluzie aproape imposibil de aşteptat de la indivizii populând acele timpuri ‘întunecoase’, cum ne-a fost expusă nouă istoria.

MIHAI RĂDULESCU