– Moartea unui nemuritor

28. MOARTEA UNUI NEMURITOR

Entuziasmul bătrânului H. Dj. Siruni la auzul recomandării Sanctităţii Sale ca el să-mi fi devenit dascăl de grabar lăsă de dorit. Îmi explică, în termeni politicoşi şi solicitându-mi omeneasca înţelegere, că nu mai avea vârsta unui sacrificiu de atare natură, acum când îl aşteptau să le isprăvească de scris zeci de cărţi pe care le începuse fără a le fi dus la bun sfârşit. Din nevoia de a mă convinge că n-avea timp pentru mine sau dintr-o de înţeles şi dezolată mândrie trezită de minunatele idei cărturăreşti nutrite la viaţa lui, se aplecă într-un colţ al odăiţei, unde se înghesuiau stivă, până la înălţimea brâului – dacă nu chiar două stive alăturate -, caiete peste caiete făcute cu mâna proprie, file adunate unele peste celelalte şi cusute cu aţă albă la mijloc. Înhăţă un maldăr voluminos şi-l depuse pe tăblia mesei, în faţa sa.

Pentru mine, necunoscător încă al treburilor orientale, arăta a turc, deoarece purta un fel de fes, pe creştetul unui cap prismatic plin, adică fără găuri în obraji, chel, minus în părţile laterale, deasupra urechilor cu lobi mari, şi fără obişnuitele însemne ale sensibilităţii citibile în priviri, aşa cum mă deprinsese naşul meu că se cuvin îmblânzite căutăturile unui bărbat. Bănuiesc că forma geometrică a ţestei sale masive oferea satisfacţie sculptorului care ar fi reprodus-o. Trupul lui părea foarte robust şi trunchiul avea o tăietură tot prismatică, de bună seamă datorită marilor eforturi fizice cu care se exersase prin lagărele siberiene, timp de doisprezece ani şi jumătate. Tot acestea din urmă îi lăţiseră şi întăriseră forma palmelor, cu degete groase şi viguroase.

Ascultându-l citind din teanc, la voia întâmplării, şi observând literele armeneşti de-o şchioapă, lăbărţate pe pagină, cu o caligrafie fără ezitare, apăsată (în creion chimic?), masculină şi voluntară, mă întrebam cum de îl răbdase sufletul să nu fi riscat orice pentru a evada de la Cercul Polar, să revină alături de scriptele sale, chemat de ele să le încheie, precum Odiseu de glasul sirenelor, străbătând talazurile. Temele atacate în cărţile începute erau uluitoare pentru un ignorant ca mine: manual de limba persană modernă sau altul pentru cea veche, manual de limba turcă, manual de limba arabă, dicţionare pentru aceleaşi, dintr-una-ntr-alta şi crucişe, de toate felurile, o monografie N. Iorga (pe aceasta a şi izbutit s-o isprăvească şi s-o publice în limba armeană; dacă ediţia în tălmăcire românească nu a văzut încă lumina tiparului, ceea ce nu ştiu, mă întreb ce se mai aşteaptă pentru înaintarea ei tipografiei). De aş inventa o mie de titluri de cărţi cu o tematică plauzibil a fi fost familiară lui Siruni şi aş da-o cititorului drept bună, n-aş greşi şi un cercetător al documentelor sale mi-ar confirma graba de a le numi. Dar nu intenţionez să păcălesc pe nimeni: mai multe decât am înşirat nu-mi amintesc. Şi e destul pentru o viaţă de om al cărui condei, atâta timp cât a fost liber, nu a încetat niciodată să înşiruie ideile una după cealaltă. Cu coada ochiului cântărindu-l, mă amăgeam asupra şansei ce aş fi avut-o (de eram armean) să fi ajuns odată cu el prin lagărele siberiene: în acest caz nu m-ar mai fi refuzat să-mi fie învăţător, fiindcă nu întorci spatele colegului de suferinţă…

Am fost pe punctul de a menţiona liniştit că documentele sale erau depuse la Arhivele Statului; m-am oprit pentru că era un păcat faţă de memoria cronicarului vieţii armenilor. Unul dintre acei odioşi turnători din lumea lor, dacă nu toţi la un loc, ţinându-se seama de însemnătatea victimei, urmărea din preajmă ce se întâmpla în locuinţa lui şi a surorii sale, cu atât mai mult cu cât se răspândise zvonul că nu se mai simţea prea în puteri. Îl văd (ori: îi văd) depunând buletine cu ‘starea sănătăţii’ zilnice, ca în cazul unui dinast sau al vreunui preşedinte de republică. Cu cât în acelea se consemna înrăutăţirea ei, cu atât se amplifica sindromul de alarmă ce bântuia sufletele securiştilor răspunzând de ‘cazul Siruni’, o alarmă provocată de miile de foi scrise, pomenite de mine, o alarmă prevestind o furtună atotmistuitoare dacă nu s-ar fi luat măsuri de prevedere pentru evitarea riscului unei morţi nepregătite. Toate fuseseră gândite cu minte chirurgicală, în maximă luciditate, la rece, cu simţul răspunderii faţă de forţele întunericului, cu o acuitate a perseverenţei răului pătrunzând până la ultima suflare imaginară.

Cititorul nu se cuvine să se întemeieze numai pe puţinele mele amintiri, ci mai curând să-şi pună la lucru închipuirea personală, după modelul unor creiere răvăşite de spaimele cunoscute doar de dictatură, că ar putea fi acuzată, arătată cu degetul, subminată, ameninţată şi aşa mai departe, de condeiul, armă cu explozie întârziată, unui fost deţinut în lagărele sovietice. Cum şi acolo a funcţionat vânzarea de semeni, ‘forţele ordinii’ trebuia să apere slujitorii satanei acoperiţi, pentru ca, odată eliberaţi, ei să-şi poată continua activitatea de denunţători, şi nu era cazul să vină… unul ca nepricopsitul de Siruni şi să strice întreg mecanismul tăinuirii provocatorilor, cu grijă pregătit să acţioneze alţi douăzeci-treizeci de ani, câtă viaţă ar mai fi avut aceştia, prin declaraţiile sale… ‘iresponsabile’, de duşman de clasă…!

Drept pentru care, o armată întreagă de securişti şi de armeni împuţiţi de permanenta frecare de tălpile celor din urmă, sta smirna, cu binoclul la ochi şi cuţitul în dinţi, săptămâni şi luni în şir, să aştepte vizita bătrânei doamne la reşedinţa lui H. Dj. S., doamna ce nu pleacă niciodată singură pe Calea Vămilor.

De ce atâta nepotrivită escortă pentru un cadavru devenit inutil? Păi, nu stârvul îi interesa, ci moştenirea spirituală ce o lăsa el posterităţii, Adevărul social, istoric şi politic cuprins în ea şi care era musai de ascuns de urechile omenirii!

Când a sosit obştescu-i sfârşit, delegaţii Sfintei Episcopii (ca totdeauna, alături de comunitatea reprezentată) s-au înfăţişat la uşa sa de intrare cât de devreme a fost decent, parcă-parcă avându-l pe fostul avocat şi pe atunci secretarul Episcopiei Vahan Ghemigian în frunte, plin de tact, bun simţ, discreţie, menajamente.

Nici o putere nu s-a putut opune hotărârii luate la alt nivel de a se ridica tot ce era hârtie mâzgălită cu plaivazul sau peniţa, fotografii, hărţi, desene şi altele ce ar fi putut constitui un pericol public pentru comunişti. S-a încărcat cu toroipanul şi, oricâte demersuri oficiale au fost întocmite îndată şi mai târziu, nu s-a mai clintit un colţ de pagină de la Arhivele Naţionale aflate sub jurisdicţia M.A.I.-ului, cel puţin asta s-a afirmat, că doar nu era să se comunice Episcopului Dirayr dacă o parte din comoară ar fi luat-o plutiş pe drum fără pulbere spre U.R.S.S.. Celui din urmă nu-i rămase alta decât, la capul mormântului, să lămurească numărul impresionant de îndoliaţi că Siruni urcase la ceruri să ceară socoteală lui Dumnezeu pentru suferinţele la care erau supuşi conaţionalii săi; de câte ori murea cineva, Prea Sfinţitul găsea cuvinte emblematice sau ascuţite, metaforice ori smulse ca din Decalog, de o rară frumuseţe şi cu darul nepieirii. Când mi-a istorisit despre cele cuvântate la căpătâiul istoricului iubit de toţi, ochii albaştri ai Prea Sfinţitului se umplură de lacrimile furiei neputincioase şi ale dreptăţii încălcate de o veşnicie.

De la marele savant mi-a rămas un exemplar foarte voluminos din “Ani”, un fel de almanah – anuar – scris exclusiv de el, acoperind nenumărate subiecte de interes naţional pentru armeni, astfel conceput încât putea, în decursul anilor, să fie recitit în multe rânduri, fără să osteneşti, până la asimilarea completă a conţinutului său.

Voi adăuga că, atunci când mi-a refuzat lecţiile de grabar , în temeiul muncii pentru armeni ce-l gonea din urmă, Siruni mi-a dat şi soluţia ce-mi putea lumina obscuritatea în care mă învârteam: să iau o Biblie armenească şi un dicţionar şi, cu ajutorul unei gramatici şcolăreşti, să trec la muncă, învăţând singur, dacă asta mi-era chemarea!

Spre cinstea mea, oricât mi s-a părut şi continuă să mi se pară acum (când sunt la sfârşitul carierei didactice a unui lector universitar de limbi moderne) de nepotrivită şi de antediluviană tehnica sa pedagogică, o tehnică extremă, a disperatului ce nu mai are altă soluţie de viaţă decât aceasta pentru a-şi parcurge târâş ultimul an de canceros fără viitor, nici măcar în taina sufletului nu am ezitat o clipă în faţa experienţei sale culturale, ci am istorisit, în căutare de încurajări, în câteva locuri, despre stânca lui Sisif cu cărarea la spinare a căreia mă însărcinase istoricul. În locul compătimirii sperate, Toni Zaharian şi cu Hrandt Avachian mi-au dăruit, grăbiţi, fiecare câte un dicţionar armean-francez sau altcum organizat, nu mai ţin minte. Mesajul gestului lor mi s-a înscris destul de limpede pe ecranul memoriei: mă condamnaseră şi ei, alături de mine însumi, să mor pe pragul învăţării grabar- ului.

Raţiunea mea, în ultima clipă, se opuse sinuciderii ciudate, neobişnuite, către care mă îndreptam din prea marea mea dragoste pentru Hrandt – de ce n-aş numi lucrurile pe faţă? -, pentru că orice interes personal de studiu şi de succes mi-era atât de îndepărtat şi de improbabil într-o ţară unde succesul – şi acela temporar şi nesigur… – le era hărăzit doar aventurierilor politici. Că sinucidere intelectuală ar fi fost, mi-am dat seama punându-mi o întrebare bine potrivită: ce aveam să fac dacă izbuteam în zece ani să stăpânesc cu desăvârşire grabar- ul? Puteam deveni autorul unei gramatici a limbii şi a unui dicţionar. Cine să le fi publicat şi cine să le fi cumpărat în România? Mai puteam – ceea ce se potrivea, de fapt, talentului meu – tălmăci fie texte religioase, fie cronici. A le traduce pe cele dintâi era o absurditate, deoarece nimeni nu mi-ar fi condus la lumina tiparului rezultatul intelectual al sudorii mele. A transpune în română cronici putea avea rezultate pozitive; dar îl întreb pe orice ins care cunoaşte cât de cât pulsul editorial din acele timpuri – ba şi de astăzi! -, câte traduceri de cronici armeneşti se tipăreau anual? Iar dacă optam pentru tălmăcirea de cronici, de ce să nu fi tradus orice altceva, ceea ce şi începusem a face în domeniul prozei ficţionale, dramaturgiei şi poeziei pentru care eram chemat, din literaturile franceză, engleză şi americană, cunoscute bine de mine. Folosite în acest scop, respectivele limbi nu mă constrângeau altminteri decât pentru a recrea o scriere sau alta în limba mea maternă.

Mă pasiona istoria veche a acestui popor vrednic de tot interesul? Nu aveam decât s-o asimilez prin mijlocirea aceloraşi limbi numite, că doar nu fusesem eu aşteptat să fac ordine în tălmăcirile existente, cu luminile mele dâmboviţene, şi să dăruiesc omenirii adevăratele transpuneri din grabar . Acelaşi lucru şi cu literatura medievală.

Şi cu aceasta am pus capăt dilemei şi am trecut la cercetarea culturii vechi, cu mijloacele pe care le aveam dinainte.

Acest studiu constituia principalul meu obiectiv şi îmi oferea mari satisfacţii. Ţelul de a aduna într-o carte dedicată culturii armene fărâme din câte deprindeam mi se formă pe drum.

La înapoierea din Armenia mi-am luat în primire noul post, la ceea ce astăzi este Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, iar atunci se chema cu poreclă de Cenuşereasă: Institutul Teologic de grad universitar. La încheierea celui dintâi an al meu de profesorat aici, încă din prima săptămână de vacanţă, am găsit multă bunăvoinţă la conducerea institutului similar din Sibiu, unde mi s-a pregătit cancelaria Spiritualului, cărându-se din dormitoarele studenţeşti două paturi metalice, cu saltelele respective, două scaune, că masă exista dinainte, şi un vas de flori, să petrec peste vară, dimpreună cu soţia mea, două luni de austeritate închinate lecturilor armeneşti.

Menţionez aceasta pentru că voiesc ca cititorul să afle că redactarea “Civilizaţiei Armeniei” nu a decurs blând cum ţâşneşte laptele din ţâţa vacii, ci a întâmpinat greutăţi ce m-ar fi putut costa şi viaţa.

Odaia unică, dormitor şi birou, dădea, printr-o uşă foarte fragilă, cu multe geamuri mate şi puţină lemnărie subţire, în vestibulul sălii de baie şi al punctului sanitar. Când se lăsa întunericul, o propteam cu foraibărul, dintr-o prudenţă automată nemotivată. Fereastra respectivă o ţineam deschisă zi şi noapte, având în vedere lipsa oricărui pericol, fiindcă ea se căsca într-o curte interioară a căminului studenţesc, către bucătărie, deasupra ieşirii dintr-un gang, atunci când unghiul aleeii de sub ea se mărea substanţial, astfel încât fereastra mea devenea una a etajului întâi, pe această faţă a clădirii, uşa de intrare rămânând, de cealaltă parte, la parter.

Lăcaşul era pustiu, cu excepţia a doi-trei studenţi angajaţi peste vară pentru salahorie, să câştige şi ei un ban pentru iarna ce venea, şi a personalului Secretariatului, care, la ceasurile trei după-amiaza, părăsea tărâmurile acelea. Ele rămâneau propriu-zis în stăpânirea şi paza exclusivă a cuplului nostru.

Mai exista oarece mişcare prin curte în zilele lucrătoare; duminicile, însă, de-ai fi tras cu puşca după o suflare omenească, tot degeaba era. Într-una dintre aceste zile ale Domnului, ieşind la o plimbare prin oraşul germanic fascinant pentru nişte balcanici din capitală, cum eram noi, pe la ceasurile trei după-amiaza, am întâlnit în poartă un individ scund şi lat în spate, vânos ca bărbatul de patruzeci şi cinci-cincizeci de ani, cu mustăţi scurte până la colţurile gurii, cu firul des, înspicat şi aspru, tuns tot mai mic spre margini, cu nas parcă buşit la box, cu irisuri albastru oţel stropit cu pete minuscule castanii, cu creştetul umbrit de o şapcă sportivă de homespun cenuşiu incert. Purta sacou, deşi ziua era călduroasă. Îmbrăcase un sacou prea serios pentru un turist, cum l-ar fi desemnat şapca a fi fost. Cu alte cuvinte era un domn prezentabil şi de încredere. Numai că întrebarea sa, la care am răspuns în doi peri, grăbit să-l hotărăsc a ieşi cât mai iute pe portalul masiv pe unde se strecurase, dovedea o curiozitate ce nu-şi avea rostul şi nu-şi găsea nici explicaţia imediată. A vrut să ştie dacă în afară de mine se mai afla careva prin Institut. După ce am mormăit o întrebare la rândul meu, ridicând niţel tonul, în semn de supărare, anume luându-l din scurt cum că ce-l interesa pe dumnealui cine hălăduia prin Institut – la care nu catadicsi să-mi răspundă -, se retrase, nici el prea aplecat la simpatie faţă de mine.

Ostenind cu parcurgerea străzilor din centru pentru a suta oară, după admirarea reiterată a monumentului de la fosta şcoală confesională luterană nu depărtată, după aşezarea pe o bancă, în umbra clădirii ASTREI, pentru a cuprinde cu privirea bulevardul, după mâncarea unei îngheţate, după îndeplinirea a o mulţime de alte fleacuri asemănătoare, am revenit acasă pe înnoptat. Ne-am retras în fundul curţii principale, unde ne era reşedinţa suspendată cu două trepte mai sus decât parterele de flori, am îmbucat o salată de vegetale pregătită din timp, ne-am dezbrăcat şi ne-am culcat, neuitând ca mai înainte de a adormi să parcurgem câteva file din cărţile ce le citeam. După care n-am mai ştiut de noi.

O bună bucată de timp. Apoi un zgomot ne-a deşteptat. Ce stranie cumpănă lăuntrică ştie deosebi trosnitul unei mobile, datorat lucrării căldurii din încăpere, de trosnetul provocat de pasul greu sau greşit al unui semen? Nu ştiu care este acel instinct determinând cu precizie prezenţa străină în apropierea insului adormit, dar pot să-mi asigur cititorul că atât eu cât şi soţia mea dintâi ne-am trezit ca la poruncă în clipa când careva împinse din afară uşa şubredă ce ne despărţea de vestibulul băii, iar aceasta, necedând, datorită foraibărului lăsat, vibră pe loc. Ca într-o singură şoaptă, nevasta mea zise: – “Ai auzit?” şi am răspuns: – “Un hoţ!”

M-am şi dat jos din pat. Ştiam locul unde se afla o bară metalică (n-o mai vizualizez, să-i pot numi rostul). Am înhăţat-o din mers, am strâns-o în ambele palme şi, înălţând-o deasupra capului, m-am postat alături de uşă, astfel încât aceasta să se fi putut deschide, dar şi eu să-l pocnesc la moacă pe intrus de cum ar fi păşit în spaţiul ce-mi fusese repartizat, deci îmi aparţinea indiscutabil.

Trecu un timp. Acesta se lungi. Braţele începură să-mi amorţească. Încordarea trupului întreg lungi momentul în mod artificial în aşa fel încât mi se păru că nu mai puteam rezista, deşi încă nimic nu se petrecuse.

Am coborât arma albă. M-am concentrat pe auz. Ioc. Absolut nici un zgomot. Am mai zăbovit niţel. Cum tăcerea rămânea neturburată, depunându-mi ranga de unde o luasem, m-am băgat în pat din nou şi, după un scurt comentariu cu soaţa mea, am adormit buştean.

Să nu îndrăzniţi a râde, părându-vi-se că m-am speriat de pomană şi că vreun zgomot de gâlgâit neaşteptat pe gâtul cişmelei de alături m-a făcut să cred în stafii. Nu. Am povestit, de cum au apărut băieţii prin curtea din spate, cele petrecute peste noapte. Privind unul la celălalt, lăsară cale slobodă unui rânjet simultan de mirare cât şi de clarificare a unui mister:

– De aia am găsit masa sub fereastra dumneavoastră şi scara rezemată aici…! , îmi arătară unde; nu şi ea sprijinită de zidul meu, dar mutată de la locul ei aflat de obicei la vreo cincisprezece metri distanţă, pe când acum să o fi despărţit de fereastră numai cinci-şase, semn că nechematul voise a-şi ascunde intenţiile, apoi renunţase pe parcurs.

Am refăcut cu ei şi cu funcţionarii Secretariatului, sosiţi între timp şi stârniţi cumva să ni se alăture, filmul după-amiezii şi al nopţii scurse.

Borfaşul, intrând în curtea Institutului, pe care o socotea goală, cum era vacanţă şi Duminică după-masă, dădu de perechea noastră. Cu naivitate sau întemeindu-se pe prostia victimelor, mă întrebă ceea ce-l frigea mai tare: dacă se mai afla careva în incintă. Poftindu-l eu să iasă înaintea mea, lungind strada până dădu colţul, nu mai reveni pe lumină, pentru a nu fi luat la ochi de vecini.

Cu mijloace ignorate de noi, deschise pe dinafară poarta grea din stradă, deşi încuiată pe dinăuntru, ori se căţără peste un zid pe vreundeva, odată lăsată bezna. Dând ocol curţilor, fereastra noastră, singura deschisă, îi atrase atenţia. Cum ea, datorită aleii în pantă de dedesubt, se înălţa binişor faţă de sol, îşi aduse masa, zăcând nu departe de acel loc, şi scara mobilă sprijinită, cum menţionam, la o depărtare de vreo cincisprezece metri. Era dibaci în astfel de ascensiuni, deoarece scara nu era una dublă, să aibă un echilibru sigur, iar cum să-i fi sprijinit el picioarele pe tăblie nu prea pricepeam. Oricum a găsit soluţia ca scara să nu alunece sub greutatea lui. A urcat, neaşteptându-se ca uşa întâlnită să fie asigurată de cealaltă parte. Dacă împingând-o, noi am schimbat o vorbă, provocaţi chiar de el, şi-a dat seama că, din toate hardughiile celor două clădiri ale Institutului, cea principală distingându-se prin mai multe aripi, nimerise exact acolo unde respira cineva viu (deşi fereastra deschisă trebuia să-i inspire o oarecare bănuială). Când a priceput, a coborât cât a putut de repede şi a părăsit curtea cum venise.

Ce căuta acolo? Cu alte cuvinte: ce putea interesa un hoţ în localul Institutului Teologic?

Mai întâi, nu era sigur că ştia unde nimerise. Dar numele instituţiei era gravat pe tăblia de marmură de afară, prinsă pe zid! Şi cine-l obliga pe individ să ştie şi carte pentru a o descifra? Avea o meserie destul de bănoasă fără să mai fi fost şi cititor. Iar dacă era conştient unde nimerise, pe lângă ceva bani rătăciţi prin casa de fier a Secretariatului sau Rectoratului, ce nu strica să-i fi căzut pe mână, l-ar fi putut interesa şi icoanele spânzurate pe pereţi. Or, în fiecare sală de clasă, dormitor, în paraclis nici nu mai vorbesc, se găseau icoane câte poftea un credincios ca el… Sărmanul, în loc să-şi vadă de jaf acolo unde nimeni nu l-ar fi stânjenit, în condiţii de securitate desăvârşită, l-a dus, nu pot spune: ‘dracul’ – că acesta îl conducea tot timpul -, ci: ‘îngerul’ să încalece fereastra greşită, aceea unde, dacă nu eram şi eu, la rândul meu, păzit de nişte aripi nevăzute, şi-ar fi lăsat capul, în sensul propriu al cuvântului.

Că am luptat cu bandiţii sau nu, m-am întors în Bucureşti cu un manuscris mare cât o zi de post, ce închipuia prima versiune a opului: “Artele vechi armene, până în veacul al XIV-lea” , căci acesta a fost titlul iniţial al “Civilizaţiei Armenilor” . Din sărăcie şi din ascultare de părinţi, luasem pilda tatălui meu şi scriam pe spatele foilor alcătuind dactilogramele la folosirea cărora renunţasem. Aşadar, când plecam în vacanţe, o făceam încărcat cu teancuri de file dactilo, urmând a fi acoperite numai pe a doua faţă.

Prima grijă îmi fu să-mi vizitez naşii, să-i istorisesc lui Hrandt ce citisem, ce culesesem, cum împărţisem materialul, ce impresii aveam, acum când mă găseam mult mai aproape de inima creatorului anonim armean. Cât sunt de bucuros că nu-l ţin minte pe Hrandt – legat de cele ce făceam sau de discuţiile noastre – decât cu un surâs bun înscris pe chip: era răsplata unei munci pe care am desfăşurat-o mai tot timpul cât l-am frecventat, menită a scoate la lumină cele ce mă învăţase el să le iubesc. Cât de dureroase mi-ar fi astăzi amintirile unui Hrandt abătut în urma unei convorbiri purtate cu mine, din care ar fi dedus că de pomană mă îndreptase pe calea recomandată.

După ce mă ascultă cu înţelegere pentru entuziasmul meu de neofit, chiar de voi fi înşirat şi multe prostii, crezând că descoperisem oul lui Columb, îmi indică anumite albume strânse pe raft între alte comori cartonate şi-mi ceru să i le aduc. Pe fiecare, pe rând, îl luă pe genunchi, îl desfăcu şi, pagină de pagină (atunci şi în numeroase alte rânduri ce nu mai aveau capăt, spre fericirea mea şi după nevoile studiului meu), privirăm împreună reproducerile fie de miniaturi, fie reprezentând biserici, hacikaruri, ruine păgâne de pe teritoriul armean, peisaje montane pe ale căror înălţimi se găseau urme ale civilizaţiei pietrei sau adăposturi în grote ale unor strămoşi ai omului. Unele dintre cele din urmă mai erau locuite în contemporaneitate, în raiul sovietic, şi erau dotate până şi cu telefon!

Astăzi niţel, mâine niţel, am început să-mi dau seama de adevăratele dimensiuni ale domeniului ales pentru cercetare, pentru a pătrunde în intimitatea lui, pentru a mă izola între hotarele sale, să nu mai trăiesc decât cu obsesia lui.

După o iarnă de împănat textul redactat la Sibiu cu note noi, veni următoarea vacanţă. Soţia mea şi cu mine ne-am îndreptat către locuinţa dascălului Cosma din Târgu-Neamţ. În bucătăria de vară a casei din Aleea Cimitirului, multe mii de file (zeci de mii, nu?) am scris în vreo cincisprezece-douăzeci de ani, până la Revoluţie, care tot acolo m-a prins, după o nouă şi plină de farmec căsătorie…

Am rescris de mână pagină de pagină, întemeindu-mă pe dactilograma realizată între timp.

La o nouă citire în Bucureşti, la întoarcere, modificări nu au mai survenit decât în amănunte stilistice sau de formulare.

În sfârşit, depozitasem într-un dosar voluminos prima mea carte originală pregătită pentru tipar, adică al cărei autor să fi fost numai eu (căci“Capcanele vocabularului englez” , redactată în acelaşi târg moldovenesc, dar aiurea, la o fostă călugăriţă, Ciocoiu, fusese împărţită între mine şi profesorul meu Andrei Bantaş). Mai aveam destul de multe plachete de poezii gata adunate, dar nu puteam visa la tipărirea lor, pentru că nu conţineau nimic din cele impuse de critica marxistă, unică la conducerea revistelor literare, critica ce tăia şi spânzura după cum o ducea capul orice încercare de literaturizare a publicisticii, deşi pe aceiaşi critici îi văd astăzi făcând politică anticomunistă în forţă, după cât îi lasă obrazul şi bătându-se în piept pentru poziţiile lor radical antileniniste.