MEMORIALISTICA ORALA

“Sfidarea”lui Alexandru Paleologu

Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, în Bucureşti. A studiat Dreptul. Urmează şi Şcoala de ofiţeri de Rezervă de Cavalerie din Sibiu, în 1940. În 1943 a frecventat cursurile unei şcoli de impiegaţi de mişcare de căi ferate, la Buşteni.

În 1944-45 a fost referent la Comisia de armistiţiu, apoi membru în Comisia de cenzură a filmelor, după care e numit ataşat de legaţie la Ministerul de Externe, până în noiembrie 1947. Membru al Partidului social-democrat, a activat în cel liberal. Lucrează pe nişte şantiere la Piteşti şi Iaşi, se înscrie student la Institutul de Teatru şi chiar practică asistenţa de regie la Teatrul Naţional şi cel al Armatei.

Încercând să-şi facă urma pierdută, pentru pricini neevidente, se internează la spitalul Colţea, la clinica oftalmologică, şi e transferat la ospiciu, sub numele: Petrescu. Falsifică un buletin de identitate, părăseşte Bucureştii, se internează – din nou fără nevoie medicală, ci pentru a-şi încurca urmăritorii (?) – la urologie, în spitalul din Ploieşti.

În cele din urmă se retrage la Câmpulung Muscel, la sfârşitul anului 1950, unde va lega prietenie cu Constantin Noica.

În 1957-1958 e cercetător de istoria artei medievale la Institutul de Istoria Artei. În septembrie 1959 este arestat, iar în anul următor e condamnat. În anii ‘7o e secretar literar al Teatrului Nottara, apoi referent la Editura “Cartea Românească”. După Revoluţia din 1989 este numit, de regimul comunizant al lui Ion Iliescu, ambasador în Franţa, dar nu peste mult timp îşi înaintează demisia. A făcut cunoscut prin presă că este şeful unei masonerii române. Actualmente este director al revistei “Viaţa Românească”.

A publicat în volum: Spiritul şi litera; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1970. Simţul practic; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1974. Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1978; ediţia a II-a: Editura Vitruviu; 1995. Ipoteze de lucru; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1980. Alchimia existenţei; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1982. Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans; Paris; Editions Balland; 1990. Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Bucureşti, Humanitas; 1993. (___ & Stelian Tănase) Sfidarea memoriei (Convorbiri) aprilie 1988 – octombrie 1989; ediţia a II-a; Bucureşti; Editura DU Style; 1996.

SFIDAREA MEMORIEI, o convorbire nelimitată în timp, ci doar între coperţi, purtată de domnii Al. Paleologu şi Stelian Tănase, confirmă cel mai adecvat teoria mea privitoare la caracterul oral al memorialisticii de detenţie, enunţată în prefaţa la cel dintâi volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE. MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR. Desigur se pot aduce droaie de argumente împotriva acestei afirmaţii – cu atât mai mult cu cât genul, comod din multe puncte de vedere: “entretiens avec”, a cucerit suficiente condeie din numeroase ţări, cu atât mai frecvent în conteporaneitatea noastră, după izbutitul caz al nobilelor CONVORBIRI CU GOETHE. Totuşi, nu mă pot împiedica să constat că, deşi eseistul Paleologu, autor de memorii scrise în puşcărie, la cererea conducerii penitenciarului, dar şi autor de memorii autopropuse în libertate, fie neîncheiate, fie ţinute încă în secret, oricum inedite (anunţate sub titlul: ŞCOALA MELANCOLIEI sau TERASA DINSPRE PARC), mai lesne şi-a descărcat tolba cu amintiri stând de vorbă cu un amic, aşa cum trebuie s-o fi făcut şi în cursul claustrării, adică faţă către faţă. În plus, în cazul său anume se ridică şi următoarele: domnia sa era din tinereţe om de club, frecventator de saloane şi, determinat de absenţa din lumea publicistică şi de aceea că se ascundea sub obrocul unui buletin fals, la Câmpulung, tot cu duhul voroavelor s-a nutrit – este adevărat că, în ultimul caz, îi era conlocutor Constantin Noica, va să zică o şansă peste orice aşteptări… Deci nu este obligatoriu ca şi el să se fi înclinat înaintea oralităţii, ca specific al puşcăriaşilor în genere, ci  se poate s-o fi făcut din impulsuri şi motivări personale.

Oricum, colocviul rămâne o variantă posibilă a memorialisticii de detenţie, deloc neglijabilă, după cum o vădeşte cartea pe care o deschidem acum, ce aduce înaintea cititorilor nişte “convorbiri”, cum spune subtitlul, purtate între aprilie 1988 şi octombrie 1989, ca şi cum cei doi actori ar fi presimţit ce evenimente politice capitale se pregăteau, iar unul dintre dumnealor era mânat de nevoia să-şi facă puţină ordine în viaţa trecută.

Şi cu ce har purcede la aceasta! Şi ce regretabil este că prea târziu au aşezat casetofonul între dânşii, domnia sa şi domnul Stelian Tănase – după cum se deduce din abruptul cu care se atacă acest prelungit dialog şi din referirile la mai vechi tăinuiri în doi, neconsemnate. Cam trei treimi din volum nici nu intră în categoria dialogului, ispititorul la mărturisiri al locutorului, Stelian Tănase, neangajându-se cu sufletul decât în prima şi în ultima treime, în locul întrebărilor oarecum convenţionale sau repetărilor frecvente ale ultimei fraze auzite. Iar treimea pomenită priveşte tema acestui al doilea volum al ISTORIEI de faţă.

Al. Paleologu îşi avertizează convorbitorul – şi, deci, cititorul – că nu va insista pe latura revoltătoare a represiunii, deoarece e îndeobşte cunoscută şi nu am nimic nou, nici senzaţional de adăugat în privinţa asta. Tema mea e una de cunoaştere, coroborată cu fantastica deriziune, cu catharsisul râsului. Dealtfel, cum a spus imediat mai sus, autorităţile fiind speriate de memorialistica penitenciarelor, interzicând divulgarea realităţilor respective, (…) eu nu voi insista pe latura revoltătoare a represiunii (p.182), cu alte cuvinte, pe de o parte, atunci când stătea de vorbă, presupunea că benzile magnetice cuprinzând mărturisirile sale urmau să ajungă la cunoştinţa autorităţilor (numite iniţial: cenzura, va să zică pentru a fi publicate sub regimul comunist?!), pe de altă parte face acest hatâr autorităţilor de a nu le pomeni crimele, deşi este foarte conştient cât de revoltătoare sunt; iar, în primul rând, ca scriitor, nu voieşte să repete cele cunoscute prin alţii (la epoca aceea?)

Dezvoltă, vorbitorul, în continuare cele ce are intenţia să comunice.

Vreau să ajung la spunerea unor lucruri. Spunerea unor lucruri adevărate. În memoriile pe care le scriu nu mă interesează experienţa de închisoare ca experienţă a suferinţei mele. Îmi displace profilul de om care a suferit. Toată lumea suferă într-un fel sau altul. Suferinţe sunt şi în viaţa liberă, în condiţiile cele mai luxoase de viaţă poate fi multă suferinţă. Uneori suferinţa e secretă, alteori vrea să fie mărturisită, uneori trebuie să o strigi, alteori trebuie să o taci. Toate acestea fac parte din cazuistica vastă, complicată, completă a suferinţei şi vieţii. Pe de altă parte ştiu foarte bine că omul care fuge de suferinţă nu va ajunge niciodată la fericire, aceasta nefiind negativă, non-suferinţă, ci eminamente pozitivă şi are un preţ ce merită să fie plătit. Fatalmente iubirea şi marile angajări sufleteşti îşi asumă acest risc, care, oricât de mare ar fi, poate, e preţul fericirii.

În speţă aici e vorba de suferinţa din penitenciar, suferinţa dintr-un loc făcut anume pentru asta. Eşti adus acolo ca să suferi. Din moment ce se ştie că, dacă ai ajuns la penitenciar (de la pena =  pedeapsă), ai de suferit. Nu mi se pare glorios să te lauzi cu ea. Nu e nici neglorios. E mult mai interesant însă să comunici alte lucruri pe care le-ai putut afla şi învăţa acolo, decât să-ţi mărturiseşti suferinţa.

Examinarea paragrafului anterior ridică o întrebare: oare autorul nu s-a chestionat nici o dată dacă aşa-zisa legalitate comunistă era cu adevărat legală, dacă aşa-zisa justiţie a poporului mai era justiţie şi dacă locul legislatorilor, anchetatorilor şi magistraţilor ei nu era mai sigur între gratii? Căci a accepta că te afli în închisoare pentru a suferi, atunci când nu eşti vinovat de nimic, din punct de vedere al legalităţii înlocuite de arbitrar, înseamnă că ţi se pare că meriţi pedeapsa; or, a trăi aceasta amăgire presupune că ai demis de la analiza critică, înseamnă că te legi singur la ochi şi accepţi ceea ce ţi se spune, nemaiîncercând să cântăreşti tu însuţi situaţia. O conştiinţă românească şi una omenească (deşi conştiinţa nu poate fi decât omenească) nu trebuie să accepte pedeapsa, când vine de la criminal, când vine sub straiele minciunii, când uzurpă Dreptul. ‘Ajungi în penitenciar pentru a suferi’ nu este o afirmaţie suficientă, pentru că n-o poţi desprinde de dreptul de a arunca oamenii în penitenciar ca să sufere, drept pe care şi l-a arogat tirania. Declararea  suferinţei făcută de memorialiştii detenţiei nu este una a suferinţei personale, ci a suferinţei impuse prin nedreptate, ceea ce mi se pare o angajare a memorialiştilor în lupta împotriva nedreptăţilor săvârşite de comunism, o angajare a lor într-un proces continuu al comunismului, ca o judecare permanentă a crimei împotriva umanităţii, ceea ce constituie o datorie faţă de trecut, de prezent şi, mai ales, de viitor. Ducerea suferinţei până la capăt nu încheie o situare a individului ci, în cazul acestei suferinţe speciale, deschide şansa lui de a se depăşi pe sine însuşi pentru a se angaja într-o bătălie mai mare decât aceea a propriei persoane, în bătălia dusă pentru umanitate.

Eu am învăţat acolo multe alte lucruri decât suferinţa mea – pe care am trăit-o, dar nu sunt dispus să o comunic, nici să o ascund. Această poruncă a decenţei este lesne de înţeles. Dar miră faptul că analistul omite suferinţa al cărei martor a fost, suferinţa celorlalţi. Cât de adevărată este exclamaţia celor trecuţi prin reeducări, ce revine în fiece carte de memorii: suferinţa celorlalţi durea mult mai mult decât a lor personală; fiecare dintre ei a simţit nevoia să o povestească, să devină martor al suferinţei aproapelui. Poate va veni vorba de unele suferinţe ale mele. Ceea ce ţin foarte mult să spun sunt două lucruri. Mai întâi că în condiţia penitenciarului, în meditaţia de solitudine, dar şi în celelalte există loc nu doar pentru a face experienţa suferinţei, ci pentru a face experienţa reevaluărilor morale. Este o ocazie extraordinară pentru asta. Şi eu trebuie să declar că la aceste examene morale, am trecut foarte onorabil la multe, dar nu la toate. Câteva examene nu le-am trecut, am căzut la ele în mod dezonorant. Numai eu le ştiu şi le voi spune acum.

Al. Paleologu, ca şi când ar intui că e ceva neclarificat în poziţia adoptată, încearcă o definire ce să-l absolve de neimplicarea împrumutată.

Până atunci e de analizat ce înţeleg oamenii prin suferinţă. De la această frază suntem pregătiţi pentru infirmarea a ceea ce oamenii, săracii – în prostia lor! -, socotesc că ar fi suferinţa – deşi, se subînţelege, ea este complet altceva… Unii spuneau acolo “bine, dar e umilitor, mi se distruge demnitatea”. Demnitatea nu are nimic de a face cu umilinţa fizică la care eşti supus. Reamintesc acum ce spune Lizi Florescu: “e o unică umilinţă, aceea de a spune ceea ce vor ei să spui”, şi că pe de altă parte, toate ofensele fizice, chiar dacă sunt plastic umilitoare, chiar dacă te plasează într-o plastică umilitoare, ele nu sunt umilinţe. Lasă că raportul valorilor, cum am spus, se păstrează. Când îmi spunea un gardian “mă, banditule”toate erau în ordine. Sigur că dacă el e un domn, eu sunt un bandit. E clar că nu putem fi amândoi domni. Eu ştiu că el e bandit, dar el crede, sau afirmă, că eu sunt. E-n ordine. În puşcărie nu se produce o confuzie a valorilor, cum se produce afară. În puşcărie valorile sunt conservate, dar inversate, vorbesc de deţinuţii politici. Umilinţa e la fel. Când el îmi impune nişte violenţe dureroase fizic şi umilitoare, în principiu, ele se cuantifică toate în fizic. Este o cuantificare a moralului în fizic. Umilinţa morală la care, în principiu, eşti supus este fizică. Erau destul de mulţi acolo care spuneau “cum se poate domnule, eu, profesor universitar, să fiu pus în genunchi”. Este o umilinţă fizică, dar nu e adevărată. A sta foarte mult timp în genunchi e o pozitţie chinuitoare, extrem de chinuitoare. Dar atât. Şi mă întrebi dacă nu e cinică ideea asta. Sigur că este. În ideea mea cinismul este spunerea lucrurilor pe nume, pe şleau  (p.182-184).

Este limpede: pentru autor, suferinţa este obligatoriu legată de înjosire. Despre suferinţa soţului aruncat în gherlă, care nu mai ştie dacă soţia sa rămasă în libertate mai are ce mânca, despre aceea a părintelui care nu ştie dacă fiul sau fiica mai au dreptul să urmeze cursurile vreunei şcoli sau cu ce să se îmbrace, despre bolnavul care ştie că lipsa asistenţei medicale îl conduce către moarte văzând cu ochii sau către infirmitate, despre elevul, ori studentul care ştiu că nu vor mai putea să-şi reia studiile sau că, la capătul condamnării prea lungi, toate visele de a realiza ceva însemnat în viaţă, pe măsura talentelor şi capacităţilor personale, nu mai au nici o şansă de a se împlini, vârsta fiind, atunci, prea înaintată, despre suferinţa chirurgului, virtuozului şi a tuturor acelora pentru care mâna este instrumentul cel mai fin necesar realizării proprii şi ea nu este doar neglijată, ci este distrusă ca instrument de precizie, despre suferinţa tânărului căruia, prin tortură sau netratare medicală, i se ia dreptul procreării, nu se aminteşte, ca şi când ele n-ar exista. Iată o jignire a adevărului, ce, atunci când este pusă pe hârtie, n-are nimic de-a face cu umilirea personală a foştilor deţinuţi politici, dar produce suferinţă, o suferinţă mută, prin excluderea autenticei lor suferinţe din experierea cumplită a detenţiei sub comunişti.

Autorul, continuând pe această linie, îngroaşă încă o dată cele ce gândeşte, limitând fără raţiune ‘suferinţa’, după ce afirmă că bătăile l-au umilit, dar nu i-au ştirbit demnitatea. Cu toate acestea…

Trebuie să spun că există şi riscul unei pierderi grave a demnităţii (p.185).

Foarte inspirată introducerea în materia convorbirilor, prin adăstarea mateină – abundând în neologisme -, mai deloc balzaciană – cum suntem îndrumaţi a o socoti -, asupra unei înmormântări dintr-o anumită lume, înmormântare ce simbolizează pieirea a înseşi lumii respective – a folosit acelaşi simbol şi G. Călinescu, cu acelaşi efect, cu mai puţină poezie, dar cu mult mai multă culoare psihologică.

O, aici la înmormântare erau foarte mulţi dar, cum să spun, în variantele lor onomastice, pentru că nu toţi se mai numesc aşa cum s-au numit strămoşii lor. Erau Odobescu… Ca Odobeşti nu mai era nimeni care să se numească Odobescu, acuma, în afară de defunct şi, bineînţeles, soţia lui. Fiicele lor sunt măritate şi au alte nume care nici nu mai ţin de nomenclatorul protipendadei; şi ca ele erau mai multe. În schimb erau altele căsătorite cu băieţi care purtau numele acestea. Dar, fapt este că ei menţin continuitatea în formele ei şi în metamorfozele ei impuse de condiţiile societăţii în devenire. Se menţin şi se adaptează şi se mulează după datele actuale fără să-şi modifice sau fără să-şi abandoneze spiritul care le reuneşte, le dă un factor comun. Era şi ceva nostim aici, da era nostim şi, zic eu, profund ca lucru de contemplat: să vezi aceste siluete bătrâne, unele greu de recunoscut, altele puteau fi recunoscute numai ipotetic – asta o fi cutare, căreia i-am făcut eu curte acum patruzeci de ani, care îmi plăcuse foarte mult, pe care aş fi putut să o iubesc dacă aş fi insistat. M-a interesat mai mult aspectul femeilor dar şi bărbaţii erau interesanţi. Foarte ţepeni, majoritatea. Nu arătau rău, dar erau cam ţepeni. Mai puţini erau cum sunt eu, de pildă foarte schimbat ca fizionomie, cu chelie şi părul alb. Înainte aveam cu totul alt cap, aveam părul castaniu, ondulat, acum am o chelie lucioasă şi părul alb şi ochelari, deci am cu totul altă fizionomie. Nu mulţi erau în felul meu. Cei mai mulţi aveau vechile lor fizionomii, numai că marcate de o stare de rigiditate progresivă, un fel de tabes facial. Femeile erau mai interesante, pentru că ele erau îmbrăcate cu bluze, cu fuste, cu rochii, unele negre, ca la ocazii de doliu, nu colorate, nu policrome, aşa cum este decent să se îmbrace şi foarte modest, păstrând foarte multe, undeva decelabil sub tremolenţa cărnii sau enduraţia ei, păstrând ceva din ce-mi puteam eu aminti, braţele goale, din rochiile de seară de la balurile de odinioară unde vedeam aceleaşi persoane şi dansam cu ele. Unele din ele îndeplineau o anumită funcţie, de pildă, o bătrână Marie Mavrocordat, născută Florescu, care are nouăzeci şi ceva de ani, care s-a micşorat mult şi umblă cu baston şi nu mai aude deloc bine, vorbeşte tare şi pe un ton poruncitor şi amabil, şi care şi-a ales funcţia ei pe care o consideră obligatorie de a da bună ziua la toată lumea, de a împlini programul acesta perfect al recensământului participării, făcut cu toată politeţea şi înregistrarea necesară ei. Felul cum da mâna şi cum da din cap şi cum arăta că te-a recunoscut – nu te-a recunoscut de fapt! – dar trebuie asumată gesticulaţia asta.

(…)

Bellu era cel care avea grijă să le conducă de braţ încoace şi încolo pe diversele doamne. Era cel care mâna cotillonul dansului macabru cu o graţie şi cu o exactitate perfectă şi, într-adevăr, îl vedeam foarte bine cu figura lui, cu fizionomia lui de schelet. Lui într-adevăr i se tot spune “moartea în vacanţă”. Este scheletic. Cu ochelarii şi cu capul lui chel şi osos şi cu zâmbetul inteligent şi amabil şi cu gesturile lui dansante şi pline de graţie, deşi e operat de arterită şi vasele sunt recondiţionate din vase de plastic şi el parcă ar fi recompus cu sârmă, face figură de conducător al cotillonului macabru cu o eleganţă şi cu o evidentă indicaţie a destinaţiei: Bellu, Bellu. La Bellu vă duc eu, Baby Bellu, baronul Bellu. Insist. Titlul de baron e foarte potrivit cu împrejurarea. E ceva care îmi aduce aminte de nu mai ştiu ce nuvelă a lui Poe şi în special de poeziile iui Botta din ÎNTUNECATUL APRIL. (…) Cum să spun, mi s-a părut plină de semnificaţie coincidenţa onomastică a lui Bellu, funcţia lui de conducător al cotillonului şi al dansului macabru, firescul, naturaleţea, prezenţa în traiul cotidian ale acestui dans macabru, mişcarea acestui cotillon, lipsa de vizibilă gravitate şi camuflarea, ocultarea caracterului macabru şi sinistru al circumstanţei sub valurile ei mondene cu atâtea repere cunoscute: aceeaşi lume de la baluri, aceeaşi lume de odinioară de la ceaiuri, de la tenis, de la golf, de la Automobil Club, de la balurile Jockey Club-ului, aceeaşi lume. Iată mergem în continuare la destinaţie: Bellu, Bellu, Bellu  (p.9-11).

Aici avem de-a face cu, probabil, cele mai complete portrete din carte, cu atât mai interesant concepute cu cât sunt tipice pentru liota prezentă şi ţin locul descrierii aceleia sau, mai bine spus, se contopesc cu ea, decurg din ea şi ea decurge din ele, într-un stil plin de circumvoluţii presărate cu efecte de montagne russe, de înaintări şi reveniri, într-o respiraţie amplă dar şi ezitantă, martoră a “sfidării memoriei”despre care este vorba în titlu, o strădanie de a readuce în conştiinţă traiul – mai curând netraiul – impus unei aristocraţii al cărei ultim evocator îşi alege Al. Paleologu să fie necontenit, de la Revoluţia din 1989 încoace, în scris, dar şi în prezenţa personală şi modelul pe care îl oferă, ca muzeale – cam prăfuite -, zi de zi.

Alături de interesul pentru “protipendadă”, există mai sus o frază necesară pentru înţelegerea a ce va să vie, drept care propun s-o reţinem: Se menţin şi se adaptează şi se mulează după datele actuale fără să-şi modifice sau fără să-şi abandoneze spiritul . Este o remarcă de aplicat asupra dezvăluirilor de mai târziu, nu în sensul propriu din context, ci ca revelantă a opiniilor autorului privitoare chiar şi la dezvăluirile sale. Citez în vecinătatea ei caracterizarea atitudinii celor din conducerea Comisiei de armistiţiu (Ghelmegeanu, Mircea Manolescu etc), în subordinea cărora a lucrat puţin timp şi memorialistul: În momentul ăla duplicitatea era o soluţie mai rezonabilă decât a noastră. Problema este că, zic eu acuma, cam târziu, că e nevoie să fie duplicitate şi e nevoie să fie şi non-duplicitate. Adică, fiecare îşi asuma un rol. Duplicitarii funcţionează în mod pozitiv, cât există printre ei şi acel tip de oameni neconcesivi. Câtă vreme sunt unii care nu admit concesiile, asta dă şi duplicităţii o funcţionalitate mai eficientă care poate fi pozitivă. Dacă sunt absenţi cei care nu vor să facă tranzacţii, duplicitatea se transformă în trădare. Există o colaborare sau o alianţă tacită, chiar dacă nu consimţită sau nu conştientă, între duplicitari şi non-duplicitari, în momente de felul ăsta (p.119-120). Excelentă analiză a relaţiei dintre duplicitari şi non-duplicitari! Admirabilă pătrundere în mecanismele politice ale reeducărilor ce au precedat graţierea aducând libertatea tuturor deţinuţilor politici din România, perioadă către care ne îndreptăm încetul cu încetul!… Cele două fragmente citate aici în urmă vor însoţi cititorul, din subconştient, şi-i vor lumina lectura până atunci.

Explicaţia alegerii subiectului înmormântării de la care am plecat vine curând: Trebuie să spun că în tinereţea mea n-am putut evita ridicolul de a fi snob şi de a marca într-un mod, fireşte, vizibil şi ridicol, o anumită ţâfnă a apartenenţei la această lume, cu dispreţul pe care mi-l construiam, inspirându-mă tot din clişee literare (p.13). Al. Paleologu, cel de acum, regretă a se fi lăsat influenţat de astfel de clişee, printre care acela al degenerescenţei aristocraţiei. Confirmându-i-se non-degenerescenţa (…) celulei biologice şi calitatea fizică şi morală şi deci şi intelectuală (…) a acestei lumi, poate azi statua cu se-nătate: Am o mare stimă şi o mare admiraţie şi pentru oamenii mediocri ai acestei societăţi (p.14).

Memorialstul simte nevoia să aducă laudă femeilor acelei clase; ea este meritată şi emoţionantă.

Forţa acestei lumi şi rezistenţa în plan moral şi uman a constituit-o în primul rând curajul femeilor. Ele sunt cele care au dus tot greul, care au muncit, care şi-au asumat toate muncile umile şi servile care trebuiau făcute plus celelalte fiindcă, pentru femei, viaţa a fost de două ori mai grea: femeia era şi în câmpul muncii, muncea şi acasă. Munca devenea şi mai grea pentru că au apărut între timp rude bătrâne, socri, bunici, care trebuiau îngrijiţi, erau copii care trebuiau educaţi, îngrijiţi, în plus era slujba care înainte nu exista. Toate astea trebuie să spun că le contemplu de multă vreme, le contemplu exact de când a început drama şi n-am încetat a fi emoţionat şi foarte ruşinat de exemplul ăsta magnific, lipsit de ostentaţie şi lipsit de retorică, pe care l-au dat toate femeile, nu numai ale societăţii acesteia (ce binevenit este retuşul!), în general femeile din lumea românească (p.15-16).

Acceptarea rolului femeii din toate straturile societăţii române ca jertfă întru susţinerea familiei, cu orice risc personal – după modelul femeii meşterului Manole, întru susţinerea bisericii (nu este familia o biserică, un adăpost şi o mântuire a membrilor ei?) -, este umbrită de opinia paralelă:

Mentalitatea folclorizantă pe care am apucat-o în tinereţea mea este o aberaţie demagogică şi incultă legată de resentiment şi ambiţii extraculturale şi inavuabile, în realitate (p.44), ceea ce poate fi adevărat, dacă ar fi solid argumentat, dar ce, oprindu-se aici, rămâne o discreditare a întregii preocupări pentru lumea rurală, pentru civilizaţia şi cultura ei, pentru valorile ei, civilizaţie precedând-o pe cea urbană, oricât s-ar opune acestei întâietăţi paradoxul ce-l amuză pe autor: cum că la înce- put a fost oraşul.

O amintire din lagăr a lui Alice Voinescu, privitoare la soţia lui Gheorghe Brătianu, Elena Brătianu, pune alături (dar şi confruntă, altfel decât sugerează naratorul) două reprezentante ale celor două pături: Într-o primăvară rece Elena Brătianu a rămas fără pantofi şi a fost nevoită să iasă la muncă desculţă. O ţărancă, deţinută şi ea, a văzut-o şi a spus: “Vai de mine nu se poate ca nevasta lui Brătianu să meargă în picioarele goale”şi i-a dat pantofii ei, dar ea a refuzat. Pentru o boieroaică trăită şi la ţară nu era greu să meargă desculţă (p.133). Numai că săteanca nu vedea în ea boieroaica, ci nevasta omului politic al cărui nume de familie însemnase ceva pentru România modernă, chiar dacă prin alţi reprezentanţi, şi, cu gândire ‘politică’ de cea mai frumoasă speţă, a voit a cinsti şi apăra o reprezentantă – prin alianţă – a democraţiei vechi sugrumate de comunişti. Este nobil refuzul sacrificării ţărăncii, dar spontaneitatea darului refuzat vădeşte nobleţea şi buna cuviinţă ce se cade a fi reţinute şi comentate ca pildă de comportament civilizat şi de înaltă ţinută patriotică, în manualele şcolare, comportament al ţărăncii uitată în anonimat de această cronică.

Să reţinem şi următoarea observaţie: Un paradox ce este al nostru e că, la noi, toate puşlamalele, toţi incapabilii, toţi imbecilii s-au făcut slujbaşi de stat. Cine nu are contact cu românul liber, cine are de-a face numai cu autorităţile (şi nu numai acum, ci din totdeauna) poate să-şi facă ideea că suntem o ţară de idioţi, o ţară de lichele şi de pungaşi mărunţi (p.47). Prin extinderea noţiunii de “autorităţi”, bănuim că între ele s-ar număra şi parlamentarii, ceea ce ar muta opinia în planul unei pernicioase autodefăimări.

Lăsând gluma la o parte, să revenim la puterea evocatoare a portretelor semnate de Al. Paleologu în SFIDAREA MEMORIEI.

Autoportetul rămâne cea mai atractivă preocupare a penelului său. Mai ales autoportretul tânărului ce a fost autorul.

[La Câmpulung] la un moment dat femeia de serviciu, care se îngrijea de cele trei doamne şi de mine, nu a mai putut să vină şi am rămas fără personal de serviciu. Problema era de făcut curat în casă. Nici una din cele trei bătrâne nu putea să spele duşumeaua. M-am înarmat cu perii şi cu cârpe şi am început să spăl duşumeaua din toata casa, de două ori pe săptămână. (E curios că primul gând a fost dacă pot sau nu bătrânele s-o facă.) Asta reprezenta câteva ore de mişcare, gimnastică foarte ritmică, foarte raţională, completă. Orice gimnastică suedeză, oricât de bună ar fi nu poate înlocui munca fizică. Câteva ore de stat în genunchi şi de balans fac trupul mai agil. Afară de asta ca să putem face baie, unde era un cazan ce trebuia umplut cu apă, căram, din fundul curţii, în fiecare zi câte 28 de găleţi cu apă, două câte două, deci 14 transporturi iar pentru alte necesităţi alte 10 găleţi. Umpleam cazanul cu apă, se încălzea şi ne făceam treburile foarte bine. Introducerea a fost necesară pentru a înţelege autoportretul ce urmează.

Mi-am dezvoltat în scurt timp o musculatură armonioasă. Eram foarte încântat de frumuseţea trupului meu. Plus că stăteam la soare toată dimineaţa de când mă sculam la ora şapte. La început, lucram (se reia programul cotidian ce va fi intercalat printre rândurile picturii, sporadic), citeam noaptea foarte târziu, pe urmă n-am mai suportat şi lucram mai raţional. După ce mă sculam începeam muncile fizice: spartul lemnelor, căratul lor în camere, căratul găleţilor cu apă, când era şi frecatul duşumelelor. Apoi stăteam afară. Toată iarna umblam (afară de o scurtă întrerupere când a fost gerul mare în ’54), chiar dacă erau 5-7 grade sub zero, într-o bluză cu mâneci scurte, în şort şi desculţ. Asta se întâmpla până la ora două, când îmi făceam toaleta şi mergeam la masă, la o pensiune. Statul dezbrăcat, aproape gol, când era cald rămâneam numai în şort, sub soare, sub vânt, sub ploaie, sub zăpadă mi-a dat o culoare sănătoasă. Umblatul desculţ dă mersului o anumită ingeniozitate, armonie şi artă. E o întreagă filosofie a mersului desculţ. (…) Eu am practicat-o până acum, dar având chelie şi părul alb nu mai cadrează. Când aveam părul frumos şi ondulat, castaniu uşor alb (…),  adevărat, îmi puteam permite libertatea asta, eram şi foarte frumos. (…)  Eram atât de încântat de frumuseţea mea fizică şi de faptul că natura mă favoriza şi mă dezmierda (p.150-151). Narcisimul îl face să repete în mai multe rânduri cele declarate, cu o insistenţă melancolică dar şi exultantă.

Aceeaşi frumuseţe trupească nu-l va mai frapa la nimeni altul. Probabil că, pentru completarea imaginii ce ni se propune despre autor, este util să-i dăm iarăşi cuvântul: Anul 58-59, am trăit formidabil, întâi sub raportul licenţios. Viaţa mea, în perioada aia a fost o priapee nemaipomenită. Ce se petrecea la uşa mea, când încurcam intrările şi ieşirile! Ce libertăţi îmi permiteam şi înainte, dar totuşi cu mai multă prudenţă şi cu oarecare disimulare – acuma mi le permiteam pe faţă (p.105-106). Ba este necesar să-l urmăm şi la cătănie. Cavaleria avea o anumită tradiţie, un anumit stil, care mie îmi plăcea, îmi satisfăcea snobismul. Snobismul a fost una din maladiile mele de tinereţe şi care s-a menţinut până destul de târziu. (…) Am făcut, deci, şcoala militară în nişte condiţii de vis. Eram cu încă patru descazarmaţi şi-am găsit un apartament foarte plăcut în Aleea Carmen Sylva, într-un cartier rezidenţial, o vilă foarte plăcută, printre pomi, aşa, printre brazi; aveam două automobile; un coleg al meu îl adusese, de-acasă, pe bătrânul lui bucătar Grigore, un grec, care ne gătea formidabil, aveam şi valet… Era foarte confortabil, şase luni a durat şcoala militară. Mi s-a părut ceva insuportabil deşi, instrucţia, în sine, nu era prea grea. Era o chestie pe care un băiat de 21 de ani o putea suporta cu uşurinţă. Instrucţia călare era chiar agreabilă, era un sport. Mie mi-a plăcut sportul ăsta. Era singurul sport care mi-a plăcut în viaţa mea, şuetele erau nemaipomenite, beam şi chefuiam întruna, că erau şi ofiţerii, comandanţii noştri, care, fiindcă noi eram băieţi cu parale ne preferau pe noi – aveam acasă whisky, şampanie… Nu prea dormeam, e adevărat (p.90-92).

Memorialistul nu se place, în ipostaza sa din tinereţe, numai pentru înfăţişarea sa şi pentru cheful lui e viaţă; el nu se poate opri de a-şi admira şi inteligenţa şi curajul. Angajat referent la Comisia de Armistiţiu – deşi va începe să semneze cu titlul, ce nu-i aparţinea, de “consilier tehnic”(mi-am arogat, din proprie iniţiativă, această calitate, (…) dar această arogare, sau aroganţă, nimeni nu mi-a negat-o; p.117), consemnează: Am constituit în perioada asta o tânără echipă care a avut atunci o putere extraordinară. De noi depindeau o serie de dispoziţii care se dădeau ministerelor pentru aplicarea armistiţiului. Am jucat un foarte mare rol. (…) Eu, Trancu şi cu Danielopol, am avut roluri foarte importante. (…) Noi eram cei care dădeam indicaţiile şi dispoziţiile. Veneau la mine în birou sau la Trancu ditamai directorii generali de la ministere, colonei care ascultau ce spuneam noi şi aia făceau. (…) Am constituit o elită tânără. Chiar ne-a mers vestea. Acei tineri strălucitori şi deştepţi şi curajoşi, plini de iniţiativă de la Comisia de Armistiţiu. Patru, cinci, câţi eram (p.111-113).

Tonusul vital debordant, cu care se laudă aici, nu l-a părăsit nici în cursul detenţiei. Cu purtarea sa l-a uimit pe  medicul O.R.L. indianist numit mai departe. Acuma vreau să vorbim de Sergiu Al. George. Mai bine zis despre un mod de a fi  (tot personal, de fapt, al autorului, de aceea îşi şi găseşte locul aci). Faptul că eu am luat închisoarea în “râs”iar Sergiu a luat-o “în plâns”, să zic aşa, în orice caz a luat-o în tragic, la dimensiunea dramatică. Închisoarea este o sursă de râs, de râs mare, rabelaisian, mai ales dacă ajungi cum am ajuns, în coloniile de muncă unde e lume multă, unde condiţiile de muncă sunt reduse la o formă utopică, altminteri, nu poţi să-ţi imaginezi că realul poate să-ti ofere asemenea încarnări. Dar le oferă. Într-un infern necunoscut şi nebănuit, dar care, odată ce ai intrat în el, ţi se relevă ca unica realitate, dar sub specia grotescului. Adică acelaşi fenomen poate oferi grotescul de tipul cel mai rabelaisian şi aristofanesc, poate să ofere imaginea cea mai sinistră de oroare şi cruzime şi destituire a umanului. Totul, în adevăr, la extrem. Şi fenomenul interesant este – cel puţin ăsta a fost sentimentul meu – modul de a intra în asta (p.170).

Atitudinea lui nu-i împingea pe toţi ceilalţi să-i împăr- tăşească veselia, ba multora li se părea jignitoare, ori inconştientă, ori neobrăzată. Am ajuns la Malmaison. (…) Mi-au luat fiecare obiect să-l examineze, m-au dezbrăcat în pielea goală, au început să mă măsoare. Sigur, era jenant să stai gol în faţa unor oameni în uniformă şi cu stilouri, care scriau ceva pe hârtie. Totuşi îmi apărea sub un aspect atât de derizoriu, lucrul ăsta, că zâmbeam şi ăia se uitau la mine cam miraţi că râd, îşi spuneau, probabil, ori că sunt idiot, ori că sunt în aşa hal de cinic şi-mi bat joc în aşa hal de socialism şi de revoluţie şi de clasa muncitoare, încât râd şi acum. Expresia “Râzi şi acum!”am auzit-o tot timpul. De pildă, mai târziu în colonia de muncă Salcia, erau două tabere: unii care mă preţuiau pentru râsul meu. Aveam un râs plin, cred că n-am râs niciodată cu atâta poftă ca în închisoare, deşi în general râd cu o poftă nebună, la mine în familie – şi tata, şi bunicu-meu şi străbunicu-meu şi băiatul meu – avem darul ăsta al râsului, al unui râs homeric, amplu de tot. Spuneau: “Dom’le, dar ce bine ne face râsul ăsta al dumitale, ce binefăcător e, ce reconfortant”. Dar alţii mă priveau cu dispreţ şi ură: “Îţi mai dă mâna să mai şi râzi. Mai şi râde, domnule! Neruşinarea de a râde aşa”. Ăstia erau pesimiştii, erau agelaştii (= nerâzători).

De la aceste reacţii la filosofare a doar pasul unui zâmbet: Şi am zis că lumea se împarte peste tot în râzători şi nerâzători. Asta explică de ce atât la creştini cât şi la musulmani, legionari, comunişti, la puritani există această malformaţie sufletească exprimată prin încruntare şi posăceală. Există un nobil stil auster, dar există şi austeritatea din răutate. Încă de la primii creştini au apărut duşmanii râsului şi ai vieţii, au creat nişte tradiţii de intoleranţă, de suspiciune, de pedepsire, de otrăvire a vieţii, de condamnare. Toţi fundamentaliştii, toţi fanaticii, toţi puritanii, toţi principialii, toţi sunt aceeaşi categorie; un blestem străvechi, plurimilenar al omenirii, de care nu vom scăpa. Vom scăpa de comunism, vom scăpa de multe, dar de agelaşti n-o să scăpăm. Toate doctrinele şi toate credinţele, care or să mai existe pe planetă, o (sic!) să fie infectate de aceşti nerâzători (p.172-173). Această bună dispoziţie explozivă Al. Paleologu o împarte cu tenorul Loredan; desigur că-i despart multe altele.

În cele din urmă mă voi opri la o declaraţie directă asupra a ce este autorul:

Sunt hedonist, individualist şi consider că plăcerea e principala valoare din lume şi că din plăcere decurge şi sacrificiul şi iubirea şi tot ce vrei. Din respectul pentru plăcere. Lucrul ăsta îl afirm şi nu demordez pe chestia asta, admiţând că sunt şi alte puncte de vedere. Ţin foarte mult să adaog aici că această filosofie a plăcerii nu are nimic a face cu egoismul libertin. Cine fuge de suferinţă nu poate avea acces la alchimia bucuriei şi nu poate cunoaşte fericirea (care nu poate fi niciodată doar personală). (…) Durerea, umilinţa, “coborârea în infern”sunt probe fără de care fericirea nu există. Am ştiut încă foarte de timpuriu că trebuie să plătesc, şi nu cu preţ mic, fericirea de care aveam parte. Închisoarea, cu toate asprimile ei, o aşteptam în mod obscur demult, iar când i-a venit vremea nici nu m-am gândit să scap (ascunzătoarea, vreme de 5 ani, nu era decât un preludiu, aşa am înţeles-o şi aşa a fost) (p.89-90).

Această îndelungată căutare a fragmentelor ce, cusute cap la capăt, ne dau iluzia unui autoportret a fost stârnită de două-trei portrete întâlnite la începutul lecturii făcută împreună. Voi reveni la forţa scriitorului de a aduce în faţa cititorului chipuri, mentalităţi, atitudini, formaţie, gestică, intonaţie, ticuri şi toate celelalte folosite de el pentru a recrea persoane sau pentru a crea, aproape ca şi în planul senzorial, inexistenţe imaginate, mişcătoare, locvace, suferitoare şi pretinzând scânteia vieţii.

Prostia îl inspiră lui Al. Paleologu caricatura duioasă, aflată nu departe de schiţele lui Brăescu.

Începuse războiul. Eram la Regimentul de Gardă călare. (…) Comandam un pluton de soldaţi vechi, ţărani şi băieţi de prin oraşe, concentraţi pentru reinstruire. Între cei primiţi de mine era un ţăran din Bolintin, unul Barbu Tănase. Fiind luna iulie, Barbu Tănase a venit la regiment aşa cum se purta în iulie: în izmene, desculţ, cu o cămaşă şi cu o căciulă. Avea şi un cojoc la el şi nu ştia nimic. Escadronul nostru se numea: Escadronul de Puşti Mi- traliere. El trebuia să înveţe mai multe chestii: cum îl cheamă pe comandantul regimentului, cum mă cheamă pe mine, comandantul lui, şi cum se numesc cele 4 feluri de cartuşe folosite la puşca mitralieră. El nu putea învăţa lucrurile astea. Îi explicam: “Barbu Tănase, pe domnul colonel, comandantul regimentului, îl cheamă Eftimiu Ştefan, şi pe mine, care sunt comandantul tău mă cheamă domnul elev plutonier Paleologu Alexandru. Cum îl cheamă, Barbu Tănase, pe domnul colonel, comandantul regimentului?””Să trăiţi, MIhăilescu”. “De ce Mihăilescu, Barbule? De unde MIhăilescu? îl cheamă: domnul colonel Eftimiu Ştefan. Da, pe mine, Paleologu, cum mă cheamă?””Să trăiţi, domnu’ ilev Magogu!”Iar cu cartuşele – care erau: S uşoare, SS grele, trasoare şi de manevră – a putut să spună: “Cartuşe de soare, că dă lumină”- alea trasoare. Era imposibil. Imposibil! Ce să insişti cu el? Nu se putea. Trebuia lăsat în pace. În fine. vine toamna, noiembrie. Urma să li se dea drumul acasă, în fine trebuia să predea îmbrăcămintea şi să-şi ia hainele civile: izmenele, cămaşa, cojocul şi căciula. Între timp, i se furaseră: carabina, lopata Linneman, casca, masca, tot, şi i se imputau vreo 4.000 de lei, o suma fabuloasă pentru el; dar eu nu ştiam asta. Eu îl vedeam pe Barbu Tănase că nu pleacă acasă şi-l întreb pe plutonierul major: “Ce e cu Barbu Tănase că nu mai pleacă?””Păi să vedeţi, domnule elev, nu pleacă pentru că i s-a furat tot ce avea şi i se impută vreo 4.000 şi ceva de lei!”O sumă pe care el n-o văzuse niciodată, aşa bani laolaltă. Solda mea era atunci de nu mai ţin minte cât era, 8.000-7.000 de lei, nu mai ştiu ce sumă aveam pe lună. Voiam s-o cheltuiesc într-o singură seară, la Capşa, cu prietenii, nu reuşeam niciodată să trec de 3.000, aşa, cu icre negre, cu şampanie franţuzească, cu bacşişuri nu treceam de 5.000. Mergeam cu 5, 6 băieţi, mai mult nu, că n-avea haz. Bani aveam berechet atunci, zic: “Bine dom’le. Cât trebuie să plătească? Uite bani. Daţi-i drumul bietului om acas”. Şi tot nu pleca, îl vedeam stând într-un grajd, cu un caporal, tot şuşotind cu el. Într-o seară, când eram de serviciu, aud bătând la uşă, poc, poc. “Intră!”Iar poc-poc. “Intră!”Nimic. “Intră! Care eşti acolo?”Mă duc şi deschid uşa şi-apare Barbu Tănase şi-mi spune aşa: “Să trăiţi, domnule elev plutonier. Pe domnul colonel, comandantul regimentului, îl cheamă domnul colonel Eftimiu Ştefan. Pe dumneavoastră vă cheamă domnul elev plutonier Paleologu Alexandru şi puşca mitralieră trage 4 feluri de cartuşe: S uşoare, SS grele, trasoare şi de manevră”. …M-au înecat lacrimile… Şi-acum mă mai îneacă. L-am îmbrăţişat… (p.96-97) Caricatura înduioşează, umanizând neputinţele soldatului şi înnobilându-i recunoştinţa şi bunul simţ.

La fel, Al. Paleologu se sensibilizează în faţa nebuniei. Ca şi în cazul prostiei, şi boala psihică îl antrenează prin aspectul ei neaşteptat şi prin aceasta amuzant. În căutarea unei ascunzători de urmărirea Securităţii, izbuteşte să se facă internat la spitalul nr.9, sub numele: Petrescu. Cum stăteam aşa, pe bancă, vine un tip scund, cu mustăcioară, chel, cu o figură inteligentă, vede cartea lui Russel, o recunoaşte şi începem o discuţie. Îl chema Demostene Constantinescu, fusese concesionarul restaurantului gării Războieni, avea patru clase primare, dar o cultură fină, o conversaţie agreabilă, ce mai, un om deosebit. Mi-a spus că era internat de 14 ani şi singurul semn mai ciudat era că avea un limbaj de o enormă obscenitate. Dar ăsta nu e caz de balamuc. I-am spus doctorului care mă ţinea acolo despre Demostene şi l-am întrebat de ce îl ţin de 14 ani, că pare om întreg! “Lasă că o să vezi tu”, mi-a răspuns. Şi am văzut. După câteva zile stăteam amândoi pe o bancă şi, la un moment dat, trece pe lângă noi un om în halat alb. Fostul concesionar de restaurant îmi spune: “Îl vezi pe ăla?!  E moş Bodrângă. E contele de Saint-Germain. De fapt pe el îl cheamă Moangă, e dintr-o familie înrudită cu Basarabii. Dar el e contele de Saint-Germain şi face parte din Pentarhie, cei cinci nemuritori care conduc lumea. Eu am nişte proiecte interesante pentru binele omenirii, le-am înaintat Pentarhiei, ca să fiu admis ca supleant, că membru plin nu se poate fiindcă sunt muritor. Şi, îl vezi?! El a fost delegat ca scrutător şi de 14 ani mă ţine în loc şi nu depune raportul!”

Apoi fac cunoştinţă cu Moangă. Şi ăsta o figură.

Moş Bodrângă, “Contele de Saint-Germain”, era un oltean dintr-o veche familie boierească, care făcuse studii de economie politică şi psihologie în Germania. Cu Wundt. Avea două doctorate: în filosofie psihologie şi în economie politică. Intrase în societatea germană, se însurase cu o nemţoaică, devenise cetăţean german şi ofiţer în rezervă. Aici venise, în 1916, ca ofiţer german în armata lui Falkenhayn.

După război nu şi-a mai găsit rostul în Germania învinsă, nevasta lui murise între timp, aşa că a venit în ţară unde avea multe rude: Argetoianu, Tătărăscu şi mulţi alţii. I s-au cam închis porţile cluburilor şi societăţii din cauza faptului că fusese ofiţer german. Faptul că era doctor în economie politică i-a folosit pentru că a fost unul dintre fondatorii Institutului de conjunctură economică, unde un timp a fost director. Era însă dromoman.

Dispărea câte două-trei săptămâni, se întorcea prăpădit, rupt, mototolit, bătut şi fără să-şi aducă aminte unde fusese. Repetându-se fenomenul ăsta, nu a mai putut rămâne în funcţia de director şi a ajuns vagabond. Finalmente, fiindcă suferea de această boală mentală şi neavând pe nimeni apropiat, a fost internat în Spitalul Central, unde s-a şi vindecat de boala aceasta. Mai avea şi altele: o boală foarte gravă de inimă, ulcer. Era ţinut în spital deoarece fiind poliglot făcea traduceri bune, necesare lor. Acest moş Bodrângă şi Demostene Constantinescu locuiau în acelaşi pavilion, având camerele vis-a-vis. Demostene îl îngrijea grozav pe celălalt, îi făcea masaje, tot felul de mici servicii, iar la treizeci şi trei de zile îi lăsa câte o scrisoare de treizeci şi trei de pagini din care am văzut şi eu câteva mostre. Fix treizeci şi trei de pagini. Scrisori extraordinare, cu toate ipotezele astea cu Contele de Saint-Germain, pentarhia si conducerea lumii. Avea istoria utopiilor astea şi pe filosoful necunoscut, pe Saint-Martin, fel de fel de referinţe din astea în cele treizeci şi trei de pagini, cu foarte bine plasate locuţiuni latineşti, cu consideraţiuni despre lichidele olteneşti, despre locul de unde se trage acest Moş Bodrângă. Avea un stil polemic extraordinar, strălucit.

Asta m-a amuzat în prima perioadă cât am stat în clinica de neuro-chirurgie.

După oarecari pribegii, memorialistul reveni la acelaşi  spital de boli nervoase. Am întrebat “Ce-i cu Demostene?””A plecat”. “Cum a plecat?””S-a vindecat””Cum s-a vindecat domnule că spuneaţi că asta nu se mai vindecă. Era de 14 ani aici”. “S-a vindecat pentru că a murit Moangă. A murit Contele de Saint-Germain şi s-a ruinat tot eşafodajul. Dar nu avea grijă, tot aici o să vină, o să-şi găsească pe altul şi o să se întâmple aceeaşi poveste.”

Fapt e că am văzut acest caz grozav: un tip aflat de 14 ani în balamuc, vindecat de boala lui pentru că i se infirmase teoria lui printr-un fapt empiric (p.62-64).

Uneori, portretul, în loc să fie prezentat într-o schiţă – ca gen, cum este cazul cu cele două anterioare – permează din caracterizarea insului; astfel stau lucrurile cu următoarea listă de comportamente ale lui Nicu Steinhardt, atât de fidelă persoanei mereu grăbite, entuziaste, cu o vitejie naivă de ucenic, cum a fost viitorul monah: Nicu, în special, era cuprins de un zel teribil, avea un zel al neofitului puşcăriaş (acelaşi zel de neofit l-a cuprins şi după botez). Voia să facă tot ce un puşcăriaş trebuia să facă: un amnar dintr-un nasture, pentru aprins ţigaretele, el care nu era fumător fuma ca să aprindă amnarul şi să le dea şi altora, de la alţii, să înveţe morse ca să bată în perete, să înveţe poezii de Radu Gyr. Când venea unul nou, din prima zi, cu o pripeală teribilă, îl punea să înveţe astea trei lucruri: poezii de Radu Gyr, morse şi utilizarea amnarului (p.163).

Dar exact atunci când nevoia noastră de transpunere în prezenţa unui personaj ieşit din comun, referitor la care numai legenda ne-a parvenit, gândesc la Monseniorul Ghica, iar experienţa de cunoaştere a lui Al. Paleologu – a fost practicant catolic vreo doi ani, sub binecuvântarea respectivului înalt prelat -, i-ar putea sări în ajutor ca să lase pagini vibrante pentru istorie, exact atunci arta portretistului îl trădează, el reia povestiri despre viaţa clericului, însăilează întâmplări, face remarci privitoare la acelaşi ‘snobism’ – în acest caz chiar iritant, nu amuzant ca mai înainte – şi remarcă abia o grimasă: prea puţin pentru a atare personalitate şi pentru un astfel de martir a cărui veste a cutremurat Roma: L-am supărat odată cu o mărturisire şocantă pentru el. Mi-a dat absoluţiounea cu penitenţele cuvenite, foarte grele, dar mărturisirea l-a crispat  (p.58).

Preferă să-i surprindă eşecurile. Avea (…) vanităţile lui. Una mi-a mărturisit-o, anume nu putea să uite că era prinţ. (…) La Vladimir Ghica era chiar o vanitate, o vanitate “naivă”, ca să zic aşa, de care nu putea scăpa. (…) Vreau să spun că ideea princiară îl stăpânea aşa cum îl stăpânea pe Tolstoi. Era singurul stil de viaţă pe care îl putea duce, şi chiar şi coborârile lui în lumea neheraldică erau de tip princiar, aristocratic, exact ca şi la Tolstoi. (…)

Al doilea orgoliu pe care îl avea monseniorul, mai supărător, pentru că mai puţin naiv, mai puţin inocent, era orgoliul omului care deţine adevărul absolut. E o trăsătură catolică  (p.57).

Ceea ce miră (sau explică autorul, prin opţiunea pentru uitare) este absenţa totală a portretului din detenţie (înlocuit cu invectiva).

Ironia lui Al. Paleologu este deseori colorată de un cinism al mulţumirii de sine ori de împrejurările sale, că această mulţumire se reîntoarce împotriva lui însuşi sau împotriva altora. După cum l-am văzut delectându-se la aducerea aminte a fenomenalului mod de a-ţi face armata de care a avut parte, iată-l amuzându-se încântat de a se şti apărat de societate datorită îndârjirii cu care îngrijorarea maternă l-a ţinut departe de orice pericol. Mama a aruncat complet peste bord aceste idei onorabile şi s-a dat peste cap să mă scutească de război. Cu relaţii, cu generali, cu prieteni, am fost ambuscat şi nu pot să spun că în forme foarte avuabile. Fiindcă a găsit o soluţie ce l-a pus la grea încercare pe bietul meu tată vitreg, care era secretar general la Ministerul Comunicaţiilor şi era un foarte vechi şi important personaj în Căile Ferate Româneşti, dat afară de acolo de legionari. Omul ăsta era un incoruptibil. Un tip de o probitate şi de un scrupul care era dus până la manie. Ei bine, şi-a călcat pe inimă, la stăruinţele mamei şi m-a plasat într-o şcoală de impiegaţi de mişcare, care, e drept că nu era la nivelul pregătirii, aspiraţiilor şi ambiţiilor mele, dar momentan îmi permitea o viaţă comodă la Bucureşti. Apoi când au început bombardamentele, marea problemă a fost că şcoala asta a fost mutată la Sibiu, oraş în care eu petrecusem mulţi ani, pe care îl cunoşteam şi îmi plăcea. Dar mama: “Nu, e oraş. Poate fi bombardat”. Cum Ministerul Comunicaţiilor se mutase pe la Sinaia iar mama şi tatăl meu vitreg au luat o vilă în Buşteni, s-a dat peste cap şi a mutat şcoala de impiegaţi de mişcare în Buşteni. Acolo m-a prins 23 August, în Buşteni, ca elev la şcoala de impiegaţi de mişcare. Cum să spun, nu e prea şic, nu suna foarte bine chestia asta (p.107-108).

Acest cinism a fost încurajat şi de exemplul unei doamne eliberate din puşcărie, o femeie extraordinară, Lizi Florescu, soţia unui colonel care fusese căutat de Securitate, arestată în lipsa lui, pentru a spune unde este. Ea ştia unde e el. A fost supusă unor torturi îngrozitoare timp de un an, dar nu a spus nimic, iar după aceea a ieşit. Nevasta mea care presupunea că poate fi şi ea arestată a întrebat-o cum se poate rezista. Ea i-a spus aşa: “Întâi şi întâi trebuie să-ţi dai seama dacă e vorba să fii implicată şi tu sau nu. Pentru că dacă urmează să-ţi dea drumul nu vor împinge cruzimea peste o anumită limită; te vor chinui dar nu te vor distruge. Pentru că va trebui ca atunci când ieşi din închisoare să nu se vadă nici o urmă. Al doilea lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că pe noi, care suntem femei frumoase şi tinere şi aparţinem unei lumi bune, vor fi fericiţi să ne aibă la îndemână, ca să ne umilească, iar sadismul lor să fie pe deplin satisfăcut. De aceea nu au să împingă tortura prea departe, ca să nu cedăm prea repede. Vor vrea să profite cât mai îndelung. Primele câteva minute sunt îngrozitoare. Dacă rezişti câteva minute şi se poate rezista, restul nu mai e aşa de greu. Devine înnebunitor de dureros, dar o nebunie, o beţie, o zăpăceală în care poţi să suporţi indefinit, orice. Prin urmare, suportă primele minute. Primele minute par imens de lungi dar se poate suporta cinci minute (sic!) şi după aceea nu-ţi mai pasă”. Zicea: “Singurul lucru de care trebuie să te fereşti, fiindcă ăştia sunt şi porci şi or să vrea să te violeze. Dacă te opui e groaznic, dar dacă eşti fecundată de ei e şi mai groaznic. Dar noi femeile avem mijloace de a evita lucrul ăsta”.

Eu găsesc cinismul ăsta superb şi într-adevăr eroic. Şi mai spunea ceva, era să uit un lucru foarte important, spunea: “Când într-o zi o să vezi că sunt mai cruzi decât de obicei şi că te bat mai groaznic şi mai mult, rabdă pentru că e ultima zi! Ei încearcă atunci să scoată ceva şi după aceea se închide dosarul. Apoi te mai ţin până trec toate urmele. Când ai să vezi că e groaznic, rabdă că scapi!”Şi-a mai adăugat ceva: “Et surtout pense a ton mari! Si ton amour est profond, ton courage sera sans limites”.

(…) Exemplul acestei Lizi este extraordinar. (…) Ea a mai spus o vorbă extraordinară nevestei mele: “Adu-ţi aminte. Nu există decât o singură umilinţă – aceea de a spune ceea ce vor ei să spui. Restul nu e umilinţă, e doar un cumplit inconvenient fizic”(p.166-169).

Rareori găseşti într-o carte a detenţiei o figură feminină atât de marcantă. Este cu adevărat vorba despre o stăpână pe destinul său. O demnitate amestecată, vorba autorului, cu mult cinism – un cinism impus de situaţie, mai exact de acceptarea realistă a situaţiei, ca de neschimbat, dar nu pierdută, o situaţie ce poate fi dominată de om, primită de el fără revoltă, dacă îşi dă seama că multe îl pot încovoia, dar – când îşi este fidel – nimica nu-l poate frânge. Această pagină antologică a lui Al. Paleologu, s-ar cuveni să fie inserată într-o carte despre căsnicie, pentru uzul tinerelor ce se avântă nu rareori în această instituţie fără a cântări în nici un fel riscurile şi îndatoririle asumate pe parcursul acelei secunde de taină când rostesc: “Da”.

Şi totuşi, destinul nu este la nesfârşit la îndemâna puterilor omului. Lizi Florescu s-a stins datorită cancerului, survenit mult mai târziu. Iar soţul ei, după respectivul deces, şi-a trăit viaţa mai departe, cum li se întâmplă multor bărbaţi, dacă nu tuturor, cum sunt ei slabi în faţa singurătăţii. Acest final vădeşte cât de neînsemnată este voinţa umană în faţa puterilor ce diriguiesc existenţa omului dincolo de cunoaşterea lui.

Cam aceasta era pregătirea morală a memorialistului înainte ca valul istoriei să-l înece pe neaşteptate. Arestarea îi aduce nu prea târziu o veste ce ar fi trebuit să genereze întrebări în acest domeniu. Dispariţia violonistului şi excelentului muzicolog Mihai Rădulescu (coincidenţă de nume cu al autorului ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE), fost coleg de studii şi în diplomaţie cu memorialistul, prieten şi acum împărtăşindu-i soarta în acelaşi lot, prilejuia şocul moral ce să-l cutremure. Vom remarca ciudata asociaţie ce-i aminteşte de moartea cumplită a celui numit: un duş şi un closet! Explicând neajunsurile şi comoditatea acestora pentru deţinut, trece fără altă pregătire la …o folosire specială a duşului: să te spânzuri de el!

Din păcate repetarea verbului “a vedea”în fragmentul următor face textul penibil.

În momentul când am intrat în celula betonată de la Malmaison, unde erau două paturi, adică două blocuri de beton, pe care se puneau saltele de paie şi era foarte bine că puteai să faci duş în fiecare dimineaţă, duş cald, asta am apreciat foarte mult. Duşul şi W.C.-ul erau în acelaşi punct, W.C.-ul era în spaţiul în care se făcea duşul. Mai incomodă era chestia că trebuia să foloseşti W.C-ul împreună cu tovarăşul de cameră şi faptul că trebuia să baţi în uşă ca să-ţi dea gardianul hârtie – care era prea puţină. Dar curgea apa la duş.

În perioada asta, s-a spânzurat, în celulă, prietenul meu, fost coleg la externe şi la facultate, Mihai Rădulescu, muzicolog în perioada aceea. Fusese arestat pe chestiuni de moravuri – cu o anchetă oribilă asupra vieţii intime – şi apoi transferat la Malmaison fiindcă era prieten cu noi, făcea şi el parte din grupul nostru. M-a surprins că nu l-am văzut în boxă la proces. Înainte de proces, când a fost gata ancheta, mi s-a dat şi mie să văd dosarul, un dosar care avea patru volume mari. N-am putut să văd nimic din ce mă privea pe mine dar am văzut alte interogatorii, între care l-am văzut şi pe al lui MIhai Rădulescu, şi am văzut că, la un moment dat, în timpul interogatoriilor, ajunsese în starea în care nu mai putea să ascundă numele altora. Ancheta ducea, fatal, la divulgarea a două nume de oameni, încă în libertate. N-am văzut restul şi apoi am văzut că nu era prezent în boxa acuzaţilor. Iar, când am fost chemaţi să ni se comunice sentinţa, după proces, am întrebat ce e cu Mihai Rădulescu şi mi s-a spus: “Cum nu ştii? A decedat”. Nu ştiam, nu avusesem cum să aflu. Da, eu aveam 40, el vreo 39… Am aflat, mai târziu, că s-a spânzurat cu indispensabilii, legaţi la duş. (…) Deci el a prins un moment când s-a putut spânzura repede. Spânzurarea a trebuit să fie destul de bruscă pentru a-şi produce efectul foarte rapid (p.175-176). Nici un alt comentariu cu privire la ultimile gânduri ale sinucigaşului, ori la cele resimţite de el, nici o implicare personală în raport cu fostul coleg şi prietenul său.
Trecerea la degustarea singurătăţii celulare, se face la fel de pe neaşteptatelea (cum a fost şi introducerea la cele de mai sus), imediat după comunicarea acestei morţi eroice a unui om care nu a vrut să aibă prieteni sau semeni pe conştiinţă, care a refuzat să cedeze.

Deci asta era: viaţa mea era ceva care a fost iar de acum începea altceva. Acest “altceva”a început destul de monoton, într-o perioadă în care am avut parte să fiu singur în celulă. Memorialistul a descoperit că i se oferea şansa să se obişnuiască a se cunoaşte. Mulţi găsesc că este un lucru redutabil şi îngrozitor să fii singur. Poate că a fi multă vreme singur – cum a fost de pildă fostul meu coleg Harry Brauner – pentru ani de zile, sau Corneliu Coposu, poate să fie insuportabil. Dar faimoasa formulă cu cele patruzeci de zile de singurătate, fără hârtie, fără creion şi fără cărţi este extraordinar de fecundă şi extraordinar de utilă în ordinea interioară. Întâi că îţi generează o disciplină de lucru mental extraordinară şi o mare luciditate. Eu pot să spun că tot ce am scris din ’64 – când m-am liberat – şi până nu demult, au fost lucruri gândite în închisoare. Nu numai cele patruzeci de zile cât am avut parte de singurătate în celula de la Malmaison, e drept tot timpul închisorii am gândit – şi am scris mai târziu. Dar extraordinar a fost atunci, pentru că îţi organizezi memoria, îţi faci o punere în ordine a amintirilor tale şi ţi-o verifici. Cu diferite calcule calendaristice îţi reconstitui existenţa, printr-o disciplinare a memoriei care e un lucru de o extraordinară utilitate şi de o mare putere de igienă mentală. Memoria ta proprie, amintirea vieţii tale şi organizarea ei, prin verificarea care ţi se impune, în special, în perioadele incerte, în care ai nevoie de anumite repere calendaristice şi istorice (evenimentul cutare). Pe urmă îţi vin în amintire fantastic de multe versuri. Nu ştiam că ştiu pe dinafară atât de multe versuri.

Este curioasă aceasta revelare pe care o are asupră-şi un mare intelectual care, pe deasupra, trecuse şi prin şcoala oferită de contactul zilnic cu Noica. Eu însumi – într-o izolare de şase luni – am trudit cu febrilitate la a descoperi cine eram, care-mi erau împrejurările, pierderile şi câştigurile dobândite în existenţa de până la arestare, însă eu aveam 20 de ani şi puţina şi nesigura mea intelectualitate fusese cucerită prin lectura secretă a unora dintre cărţile cuprinse în Lista publicaţiilor interzise, pe care izbuteam să le găsesc în biblioteca tatălui meu, ale cunoştinţelor sau aiurea. Un amic refugiat în Elveţia – şi el fost deţinut politic, mi-a istorisit cum a recreat geometriile câte există, în aceeaşi perioadă de autocontrol al sănătăţii mentale (cum trebuia să luăm noi izolarea ce ne era impusă pentru a se obţine rezultate contrare, anume pierderea stăpânirii asupra minţii). O pedagogie posibilă, îndreptată către formarea unor tineri cu cele mai ascuţite simţuri şi inteligenţe, nu s-ar cuveni să treacă pe lângă numeroasele mărturii ale foştilor deţinuţi politici din perioada comunistă, neglijiându-le, ci ea s-ar cădea să le aplice în practica educării, prilejuind elevilor ritmice retrageri în solitudine totală, în lipsa oricăror distracţii sau şanse de lectură, pentru curăţarea minţii de balastul depozitelor de inutilităţi şi pentru o autoreevaluare a cunoştinţelor, precum şi pentru întărirea sistemului nervos şi a voinţei. Să urmărim mai departe povestirea fascinantă (în pofida repetării atât de insistente a acelui “extraordinar”) a modului în care s-a îndrăgostit Al. Paleologu de o tăcere – echivalentul singurătăţii absolute – necunoscute anterior, nici una, nici cealaltă.

Asta a fost începutul, această disciplinare pe care mi-a dat-o celula şi singurătatea. Apoi am reuşit să obţin de la ceilalţi tovarăşi de celulă, care mi-au venit între timp, un anumit respect al tăcerii. Sigur, nu puteam să le impun regimul tăcerii pentru că erau încântaţi să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă, dar am reuşit cel puţin un număr de ore de tăcere pe zi pentru meditaţie. Mă plimbam pe diagonala de un metru şi ceva a celulei, plimbare în care reconstituiam în mai multe sensuri rememorările mele. Nu elaboram sisteme de gândire, filosofii, mai ştiu eu ce. Îmi reconstituiam existenţa, memoria şi făceam planuri absolut utopice. De pildă, câteva luni nu am făcut decât să-mi imaginez cum aş aranja casa noastră din str. Paleologu care nu mai exista din 1932. A fost demolată atunci iar pe terenul acela sunt blocuri acum. Eu îmi imaginam această casă, care era o splendoare, şi-mi închipuiam cum aş aranja-o acum. Dar felul cum îmi imaginam aranjamentul ăsta: camera cutare, camera cutare, grădina, era, în aparenţă o chestie utopică (nu văd ce ar fi fost rău într-o visare, ori chiar într-o plănuire fără şanse de punere în practică – de ce practicul să fie esenţial în judecare, atunci când este vorba despre un exerciţiu mental?). În realitate era extraordinar deoarece mi-am reconstituit în minte casa, adică sediul, originea, locul primordial – de care mă ocup acum în memoriile mele – nu ştiam atunci că pentru asta lucrez. Nu am făcut şi nu voi face o descriere a acestei case, în memoriile mele, dar imaginea ei ca tip de casă din prima jumătate a secolului XIX, felul cum se trăia în anii ’20-’30, din care multe elemente de susţinere dispăruseră – moşia, veniturile, servitorimea numeroasă, pădurea din care se aduceau lemne – această memorie, această idee de a aranja casa, care părea o stupiditate, a fost o operaţie de arheologie morală extraordinară. În afară de asta erau şi alte utopii, îmi imaginam cum va fi viitorul meu dacă printr-un miracol voi scăpa şi dacă, printr-un miracol, vor apărea posibile condiţii de existenţă, pentru mine, într-un stil sau altul, în socialism sau într-un regim liberal. Mă imaginam, aşa, în fel de fel de posturi. De pildă, îmi închipuiam că aş putea fi directorul Teatrului Naţional şi ce-aş face în postura asta, ce-aş face concret. Sau îmi închipuiam că aş fi gazetar, după liberare. Sau îmi imaginam că aş fi magistrat şi aşa mai departe. Astea erau nişte copilării de genul “Când am să fiu mare am să mă fac”dar erau şi nişte ipostaze imaginare (176-178).

S-ar spune că autorul nu a surprins relaţia, deloc întâmplătoare, între tipul său de imaginare şi dorinţa de a deveni …Directorul Naţionalului. Când îşi mobila casa el nu făcea alta decât să-şi folosească abilităţi formate la facultatea de teatru, exerciţii ce intră obligatoriu în pregătirea de scenograf a regizorului (dacă nu era simpla visare a ‘viitorului fericit’ ce, într-adevăr, înlocuieşte în mod pueril planurile concrete de a-ţi crea acel viitor). Prin asociaţie, se gândea, ca o posibilitate nu neapărat utopică, să fie numit directorul celui mai important teatru din ţară. Iar vizualizarea sa ca ziarist era şi ea derivată din setea de a protesta vehement împotriva stingerii lumii părinţilor şi bunicilor lui, ceea ce, tot în temeiul asociaţiilor psihologice, era materie de jurnalistică. Mulţi din cei închişi găseau în astfel de ‘visări’ o compensare a irosirii energiilor lor şi a anilor irecuperabili – decât dacă un salt social le-ar fi dat prilejul afirmării într-o direcţie sau alta. Să nu uităm că, la drept vorbind, Al. Paleologu încă n-avea meserie, iar pâinea şi-o câştigase prea, o mult prea puţin timp şi multe elemente de susţinere dispăruseră – moşia, veniturile, servitorimea numeroasă, pădurea din care se aduceau lemne… Este de presupus că de subsintenţa sa continua să se ocupe mama, deoarece alt indiciu în această privinţă nu ne pune la dispoziţie.

Introspecţia şi analiza detenţiei ca mod de formare nu se opresc aici şi mă bucur, împreună cu cititorii mei, că avem la dispoziţie o minte exactă şi un fin spirit de discernământ pentru a ne fi mentori în căutarea unei mai exacte înţelegeri a fenomenului penitenciar – sub comunism.

În adevăr, acest gen de programe interne ale memoriei şi imaginaţiei erau (…) scenarii de supravieţuire şi aveau o funcţie terapeutică antimelancolică, demelancolizantă. În tot timpul detenţiei, eu nu am căzut în melancolie, m-am putut feri, nu deliberat, ci printr-un instinct, prin aceeaşi funcţie inconştientă care-mi furniza acea abundenţă a rememorărilor şi a reprezentărilor imaginare. Melancolia e un lux impropiru unui regim de închisoare.

(…) Închisoarea e un mediu experimental extraordinar, un cadru cognitiv în stare pură, in vitro, excepţional pentru autoscrutare şi pentru radiografierea morală a semenilor. Dacă un intelectual, un artist, ajunge la închisoare, cum s-a întâmplat în vremurile noastre, pe scară aşa de largă, e absurd, inadmisibil să nu-i folosească. Am întâlnit acolo intelectuali de vază care se văicăreau de timpul astfel pierdut pentru “creaţie”şi “carieră”. E clar că, dacă erau apţi de “carieră”, pe aptitudinea lor de creaţie nu era cazul să dăm doi bani. Sigur, experienţa asta nu e de căutat cu lumânarea, ca o bursă de studii la Oxford, dar dacă tot ai ajuns acolo, încalte să profiţi de asta în ordinea cunoaşterii. Acolo am cunoscut formele extreme de mizerie dar şi de glorie interioară, de libertate şi forţă.

Celula de închisoare declanşează, pe lângă toate formele de impostură morală şi demisie morală, de primitivism, grosolănie, laşitate, imbecilitate şi pe cele de boierie, eleganţă, gentileţe, demnitate, omenie, în stare simplă, în elementele lor simple, separate din amalgamul pe care îl alcătuiesc în viaţa normală; pe lângă aceasta, declanşează, tot în stare simplă, toate formele politicului, demagogia, dictatura, democraţia, parlamentarismul. După componenţa ei, o celulă de închisoare poate fi o Academie, un salon ou l’on cause, o ţigănie sau un infern. Salvatoare pentru ins sunt aici cultura, imaginaţia, umorul şi, dacă ai “dimensiunea”aceasta, o purtare creştinească neostentativă şi tolerantă. Tot salvatoare e curtenia cu codeţinuţii (oricât ar fi de mojici unii dintre ei) şi atitudinea nu sfidătoare, nu arogantă, dar distantă şi necomunicativă faţă de “administraţie”.

Umorul e necesar, nu numai ca teraputică defensivă, ca factor imunizant, dar şi pentru a nu pierde şansa extraordinară de a contempla grotescul uman în formele lui primare, pure, zguduitoare. Desigur că stupefiază într-o oarecare măsură aceasta ultimă afirmaţie: ai nevoie de foarte multă stăpânire a situaţiei în care te afli pentru a izbuti să rămâi în planul estetic atunci când brutele de dincolo de uşă zdrobesc o celulă în care sunt adunaţi bătrâni cumsecade, gospodari nevinovaţi, politicieni, inşi care şi-au apărat libertatea cu arma în mână, ţărani ce s-au opus puterii pentru mâncarea copiilor, profesori universitari care vegheau cultura neamului, copii, bolnavi. Atunci când moartea cercetează pat după pat şi aleargă după tine pe câmp, la ridicarea digurilor sau în galeriile minelor, ce fel de umor propune Al. Paleologu? E comicul grotesc de farsă populară, rabelaisian sau grand-guignolesc, clownesc, infantil şi uriaş. E un carnaval formidabil, lumea cu susul în jos. Sub unghiul acesta am perceput, în primul rând, experienţa închisorii. (…) Evident, nu numai acestea, mai e şi experienţa extremă a lucidităţii în dezastru, a solitudinii în mijlocul promiscuităţii şi mizeriei şi umilinţei colective. Dar aspectul acesta, al umilinţei şi vexaţiunilor, făcând şi el parte din lumea “cu susul în jos”, e în fond, în ordinea valorilor, de un efect nul, raportul de valori e inversat şi, deci, constant, neschimbat în esenţă. Eu reţin din această experienţă penitenciară în principal două aspecte, cel al cadrului privilegiat în planul cunoaşterii (…) şi cel al grotescului (…) Tema mea e una de cunoaştere, coroborată cu fantastica deriziune, cu catharsisul râsului (p.180-182). Ceea ce nu înţeleg este cum de, puţin mai târziu, când începe a relata modificările sale de conştiinţă, transformarea sa în comunist şi colaboraţionist, Al. Paleologu nu se recomandă tocmai ca personaj de farsă, aşa cum îi vede doar pe ceilalţi, dar cum ‘imensul’ său simţ al umorului trebuia să-l ajute a se descoperi, în loc de a renunţa la râsul său titanic, în favoarea sublinierii mustrărilor de cuget şi a autoincriminărilor.

Voi relua un scurt citat ce a apărut şi mai sus, pentru a  face legătura dintre precedenta atitudine de netă superioritate faţă de împingerile în prăpastie la care a fost supus memorialistul, ca orice deţinut politic sub comunism, şi căderea sa în prăpastia însăşi.

Trebuie să spun că există şi riscul unei pierderi grave a demnităţii (p.185).

Aceasta face introducerea la tema pentru care SFIDAREA MEMORIEI îşi găseşte locul în acest volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, intitulat: MĂRTURISIREA COLABORĂRII.

Un lucru interesant însă este şi asumarea unei umilinţe pentru a putea răscumpăra o nedemnitate. Eu vreau acum să săvârşesc un act de umilinţă, liber şi într-adevăr umilitor, pentru a divulga nişte nedemnităţi ale mele, pe care numai eu le ştiu. Una este minoră, dar toate, în ordinea formală, sunt pe acelaşi palier (p.185).

Este pentru prima oară în lectura cărţilor luate în evidenţă că autorul trece la mărturisirea unor “nedemnităţi”, făcând o introducere în care delimitează limpede locul ocupat de anumite fapte ale sale în planul moral, menţionând că această dare în vileag îl umileşte. Prin însăşi afirmarea acestei stări neobişnuit a fi provocată cu bună ştiinţa de tine însuţi – în cunoştinţă de riscurile sociale ce implică aceasta -, însă, el izbuteşte să-şi depăşească umilirea şi să dobândească o nouă demnitate, pe care, dealtfel, toţi autorii luaţi în discuţie o câştigă, deşi nu pun punctul pe i, ca Al. Paleologu, cât priveşte sentimentul ce li-l impune revelarea micimii de altădată. Prin această mărturisire tardivă dar neambiguă ei cuceresc un loc unic în literatură şi dau dovadă de un curaj splendid ce contrabalansează lipsa de curaj de altcândva.

Încep cu cea mai mică şi care a fost prima, în ordine cronologică (p.185). Încă în anchetă aflându-se, colegul său de celulă era un evreu, al cărui portret ne este comunicat. Un băiat foarte curajos şi interesant, acest Alexandru David sau Iosif Tossele. Era un evreu habotnic, care nu mânca porc (deci îmi reveneau mie bucăţile de carne când se găseau în gamelă) – ţine să specifice naratorul, pentru a scoate în evidenţă nedreptatea ce a săvârşit-o; se ruga de mai multe ori pe zi. Vorbea o românească frumoasă şi pură, deşi era ungur antiromân. Foarte imbecil sub multe raporturi, dar şi de o inteligenţă, de o ascuţime a minţii, extraordinară, în alte domenii, lucru care venea din educaţia rabinică şi din creşterea în mediul hasidic din nord-vestul Transilvaniei. Mă îndemna mereu “Domnu’ Paleologu, să nu cedaţi, să nu vă fie frică, sunt nişte bandiţi, criminali şi tâmpiţi”. Asta spunea mereu, “sunt nişte tâmpiţi, domnule”. În acele momente riscam să cedez la anumite presiuni, care mi se făceau în legătură cu procesul lui Negoiţescu, unde am fost martor. Dacă am reuşit să nu cedez, să iasă pură mărturia mea, atât de pură că i-a plăcut şi lui Negoiţescu şi a citat-o de mai multe ori, e şi din cauza tonusului pe care mi l-a dat acest evreu. Un băiat curajos, demn şi deseori foarte inteligent. Alteori tâmpit. Indiferent de motivele ce urmează a fi înşirate, mi-e greu să pricep opoziţia dintre calităţile colegului de celulă, de care Al. Paleologu pare convins (inteligenţă, curaj, demnitate) şi mai ales dintre rolul salvării demnităţii domniei sale prin încurajare, prin  susţinere morală – cum recunoaşte a se fi aflat pe punctul de a ceda şi a-şi incrimina prietenul, probabil, contrastul dintre acestea şi atitudinea de astăzi, când orice datorie de suflet ar fi contractat, autorul recurge la a-l numi: “imbecil”şi “tâmpit”, ceea ce nu este deloc nobil, nici ‘boieresc’, termen atât de iubit de autor, nici elegant, nici galant, nici măcar ‘literar’, nici moral – mai ales dacă tânărul de atunci, încurajatorul său, mai trăieşte sau măcar vrun nepot de-al lui e în viaţă…

Şi de ce era “tâmpit”? Pentru o pricină care îi distinge pe mai toţi evreii din Ardeal: deşi hortyiştii sunt aceia care i-au cărat în lagărele de exterminare, ei rămân ‘patrioţi’ maghiari. Bravo lor! Mai mult, e acuzat că era prozelit al mozaismului.

Însă nu el, “tâmpitul”, este cel care a avut o purtare necamaraderească, ci colegul său, azi istoric al acelui moment.

Ni se dădeau în fiecare zi turtoaiele de mămăligă presată, le luam în primire cu rândul, când el, când eu. Într-o zi, când eu eram la primire, turtoaiele erau flagrant inegale. Dacă îi dădeam lui să aleagă, era o perfidie din partea mea pentru că ar fi ales-o pe cea mai mică. Ei bine, în loc să-l împart echitabil, am luat turtoiul cel mai mare. Am simţit că l-am dezamăgit. (…) Gestul a rămas (…). Adică ruşinea  (p.186).

Ce s-a petrecut după eliberare? Întotdeauna ni se întâmplă să-l urâm şi să-l dispreţuim pe acela căruia îi facem rău. Evreul l-a căutat la telefon, cu dorinţa de a-l revedea pe prietenul încurajat odinioară. I-am răspuns destul de evaziv, nu i-am fixat o întâlnire şi nu a revenit. Cred că l-am dezamăgit (idem). Din păcate atari ‘încălcări’ ale conştiinţei săvârşim toţi, în numeroase rânduri, şi lipsa de recunoştinţă caracterizează majoritatea destinelor umane, deşi e regretabil; începem prin a ne lipsi părinţii de recunoştinţa datorată şi nu o confesăm, totuşi, la tot pasul.

Iată, însă, că lucrurile nu se opresc aici.

Ajung în faza finală (a detenţiei) la închisoarea Botoşani, unde erau deţinuţi oameni care aparţinuseră unor partide politice, liberali, ţărănişti, social-democraţi. Eu, deşi social-democrat, prin înscriere, eram trecut la liberali, pentru că la tineretul liberal am avut o anumită activitate. La un moment dat, sunt chemat la ofiţerul politic şi, într-o încăpere unde erau doi domni, unul mai în vârstă, care era adjunctul şi unul mai tânăr care era şeful. Adjunctul era mai distins, păr roşu, ochelari cu ramă de aur, părea ungur sau ceh. Şi cei doi mă pun la curent cu broşura privind “Declaraţia din aprilie 1964”, cu problemele CAER, conflictul sovieto-chinez, poziţia noastră de independenţă şi deschidere. Dacă până acum n-am vrut să scot în evidenţă egolatria respirând în această carte, până ce-l înnăbuşă pe cititor, nu mai pot evita aceasta. Din cele citate, desprindem imaginea falsă, umflată, plină de morgă ascunsă îndărătul unei formulări modeste, a unui deţinut ce se crede superior, ca poziţie morală, ofiţerilor în civil: ‘l-au pus la curent’!!! Ca şi când în afară de cooptarea sa între colaboraţionişti şi turnători, s-ar mai fi petrecut ceva notabil. Şi mi-au cerut să comunic astea printre deţinuţii mai serioşi în care aveam mai multă încredere. Sunt foarte curios să ştiu ce însemna, în limbajul acelei întrevederi: “deţinuţii mai serioşi şi în care aveam mai multă încredere”. Deobicei, “deţinuţii mai serioşi’ – cum au fost imensa majoritate a celor închişi – erau aceia care pentru nimic în lume nu de- miteau de la atitudinea intransigent anticomunistă. Oare la asta se refereau şi cei doi politruci – şi domni  şi distinşi! – Iar chestia cu încrederea… În cine poţi avea încredere într-o puşcărie de politici, sub comunişti? Numai în aceia care, sigur nu te-ar turna orice ai face şi care sigur nu s-ar degrada, pierzând încrederea tuturora! Mi-e teamă, totuşi, că “serioşi”şi de “încredere”pentru cei doi securişti nu putea însemna decât: gata să colaboreze şi ei. Mi-au cerut de asemenea să scriu pentru “Glasul Patriei”două articole demascatoare, hotărâte. Puţin mai departe se va vedea ce era cu acele articole “demascatoare”, comandate pentru revista M.A.I.-ului destinată străinătăţii. Mi-au propus de asemenea să fiu preşedintele Clubului penitenciarului, unde se dădeau filme, conferinţe, chestii de astea. Am acceptat. Am fost preşedintele Clubului, am scris articole. Însemnătatea sufletească a noii sale poziţii se poate descifra din aceea că, în 1989, când încheia discuţiile imprimate pe bandă, la revederea textului transcris, a consemnat cuvântul “club”cu iniţială majusculă, deşi ‘clubul’ constituia o găinărie spurcată, înfiinţată pentru umilirea definitivă şi fără cale de întoarcere a deţinuţilor ce deveneau – credea Securitatea -, pe veci, turnătorii ei…!

Urmează etapa a doua a narării: explicaţia psihologică a gestului. Perioada era de deschidere – citeam “Contemporanul”(ce mândri trebuie să fie foştii redactori ai oficiosului cultural al C.C.-ului, constatând că activitatea lor ideologică era folosită la reeducarea condamnaţilor politici din penitenciare, nu?), vedeam numele lui Barbu, Blaga, Valéry, Beckett, era o deschidere în sensul dorit de mine. Mi-am spus că nu mai e cazul să păstrăm poziţiile vechi  (care erau acelea, în cazul său, personal? Doar nu intrase în închisoare pentru că s-ar fi opus regimului în vreun fel; nu ne vorbeşte despre nici un gest politic ce să-l fi făcut până la arestare: doar ascunderi prin spitale de urologie şi de boli nervoase!) şi, dacă ni se întinde o mână, trebuie să o luăm. Ce conta că de pe “mână”mai şiroia sângele nostru chiar? Se vorbea mereu că ne dă (sic!) drumul, deci mi  s-a părut că e bine să accept. Am ţinut la Club şi o conferinţă, un fel de autobiografie în care mi-am povestit formaţia intelectuală, ideologică, politică, până în momentul în care trebuie să aderăm la realitate, nu se poate ieşi din impasul istoric printr-o dare înapoi, să mergem înainte… (Regret că, începând cu constatarea aplicării improprii a verbului “a povesti”cu un complement direct imposibil de legat de el şi încheind cu structura haotică a întregii fraze, nu mă mai pot descurca în noul aspect dobândit de stilul istorisirii, sub influenţa acestor amintiri ce-l tulbură pe narator.)

Am ales să scriu un articol împotriva lui Mihai Fărcăşanu, cu care fusesem prieten şi altul împotriva lui Cioran. Cele două articole le-am scris cu o plăcere enormă, cu senzaţia că-mi reiau meseria. Erau foarte violente şi brutale. (Remarc aceeaşi nesiguranţă pe cuvinte: despre care meserie vorbeşte memorialistul? Încă nu apucase să practice vreuna, iar cele pe lângă care trecuse – ceva pe nişte şantiere şi postul de la Comisia de Armistiţiu pe care-l dispreţuia, pretinzând că ocupa alt post, superior, nu semănau cu atacul făcut prin scris, din puşcărie, împotriva celor doi, atac “violent şi brutal”. Atunci, la ce veche meserie ‘parcă reluată’ se referă?) Puţin apoi mi s-a dat şi drumul. Aşteptam să apară în “Glasul Patriei”. Dumnezeu m-a iubit şi m-a protejat şi a făcut ca articolele să nu apară.

(…) Nu ştiu de ce nu au apărut. Dar nu au apărut. Dum- nezeu a ascultat-o pe mama, care se rugă disperată să nu apară. (Urmează o mărturisire stupefiantă. Va să zică autorul fusese pus în libertate, nu mai depindea de frica ce-l stăpânise anterior. Totuşi…) Întâi am fost jignit că nu le-au publicat. Pentru că am ieşit din închisoare foarte procomunist. (Această cădere nervoasă o explică după cum urmează:) Procomunismul meu venise din colonia de muncă unde simţisem pe pielea mea cum se muncea la muncile agricole, din care, eu şi generaţiile care m-au precedat am tras foloase. De unde îmi veneau mie Mallarmé, Proust, franceza? Din munca unor oameni care cam aşa munceau şi cam cu aceleaşi mijloace erau impulsionaţi. (Folosind o expresie populară – altele nemaiputând exprima nimic: îţi stă mintea în loc când auzi despre socotinţa că ţăranul român a trăit în România Mare aidoma deţinuţilor politici în lagărele comuniste! Sărmanul autor, în faţa cinstei căruia rămânem naufragiaţi pe coasta uluirii, se vădeşte a fi căzut victimă părerilor de rău că a fost cândva arestat, până la a-şi falsifica total optica, simţul realităţii şi raţiunea, în favoarea propagandei inepte şi mincinoase cunoscută înainte de arestare) Şi mi-am zis că am de plătit o veche poliţă, de mai multe generaţii. Dacă nu comunismul, în tot cazul revoluţia e justificată şi întemeiată. Expresia “bestii moşiereşti”nu mi se aplica mie ca persoană, dar clasei în ansamblu, da. Coroborând cu o mai veche înclinaţie a mea social-democrată, mi-am spus că aşa trebuie să fac. (Va să zică pe atari modificări ale conştiinţei s-a grefat propunerea Securităţii ca Al. Paleologu să devină colaboraţionist pe când încă era închis. Înnodarea căilor de acces la realitate începe să explice marea sa prăbuşire.)

Impactul puterii Securităţii asupra conştiinţei autorului determină ieşirea la suprafaţă a fricii latente dar vii: Nu cred că articolele mai pot apărea – suntem în 1989! – de acum înainte. Dar dacă ar fi apărut n-aş mai fi avut obraz. Ele însă există, sunt, le-am scris, cu mâna mea, le-am gândit cu capul meu. Şi culmea participării cu tot sufletul la colaborare: Şi le-am scris cu plăcere.

Memorialistul revine asupra conferinţei sale de tip învăţământ politic.

Conferinţa pe care am ţinut-o ca preşedinte al Clubului s-a terminat cu cuvintele “nu ţin la stima celor inteligenţi şi mă lepăd de a celorlalţi cu un sentiment de uşurare”- adică de stima celor care mă vedeau ca un reacţionar. Lepădarea avu loc cu pompă şi dispreţ – în adorarea unui sine condamnabil; era jignitoare faţă de suferinţa tuturor deţinuţilor politici din ţară, de pe parcursul celor aproape douăzeci de ani şi a tuturor morţilor noştri; era o sfidare a tuturor prizonierilor români din Siberia, a tuturor invalizilor reveniţi de pe câmpul de luptă, a tuturor ostaşilor ce combătuseră bolşevismului, a tuturor eroilor căzuţi pentru patrie şi neam. Era un fel de insultă – reduce el amploarea rănii ce o provoca – adusă celor care nu aderau la noile mele idei. Deci altă dezonoare. Deşi totul era foarte sincer – şi maladiv – sincer, dar idiot – ba aspru condamnabil! Poţi să ai o asemenea atitudine ca o adeziune sinceră şi liberă, chiar dacă e tâmpită, dar nu când porţi haine vărgate – foloseşte el mintea cea de pe urmă a românului, sprijinindu-se pe o judecată de valoare de salon: cum eşti învestmântat? aşa ‘cum se face’ sau nu? Pentru fiecare gest este un costum adecvat. Nu te duci la schi în costum de gală şi nici la nuntă în costum de schi. Nu faci lucruri de asta când eşti în haine vărgate. Din însuşi acest comentariu se vede cât de penibil fiasco are gândirea ce se sprijină numai pe regulile salonarde ale purtării ‘cum se cuvine’ în societate, dacă nu sunt întemeiate pe o conduită profund morală şi pe cei şapte ani de acasă ai dezvoltării bunului simţ şi omeniei, singurele ce pot conduce la adevărata demniţate. Adaug încă ceva care e mai puţin grav în conştiinţa mea fiindcă nu a avut nici un efect, dar care este foarte grav formal. Lucrul l-a mărturisit anterior lui Nicu Steinhardt, într-o spo- vedanie şi unei femei. La închisoarea de la Botoşani mi s-a reînnoit propunerea refuzată cu 5 ani în urmă. A revenit şi am acceptat-o. Am acceptat cu formele în regulă, cu  pseudonim, cu toate alelalte (p.187-189). “Cu pseudonim”(acest termen ‘nobil’ pentru că ţine de domeniul artelor, mai cu osebire al literaturii) înseamnă: cu nume conspirativ. Iar “cu toate alelalte”vom vedea că înseamnă înscrierea sa pe statele de plată pentru informatori, ale Securităţii.

Despre ce este vorba când cu propunerea refuzată?

Un mare triumf asupra mea a fost următorul. Imediat după proces am fost depuşi la Jilava. Câţiva am fost chemaţi la conversaţie cu un colonel. Cafele, ţigări, literatură, filosofie, Arghezi, Blaga… Ce mai: trai, neneacă, pe banii babachii!… Să tot stai în puşcărie. Mai frumos ca-n basme! Eu eram inflamat pe chestia lui Blaga, că asemenea valoare nu e recunoscută. În fine, de toate, agreabile. Nu a spus ce voia şi mă întorc în celulă, îi povestesc lui Sergiu Al. George şi facem tot felul de presupoziţii – absurde, bineînţeles. Că ar fi masonii. Autorul fusese mason şi, de bună seamă, se credea într-o intervenţie a lojii în favoarea sa. Mai ştiu eu ce, mă rog, aberaţii. A mai venit o dată. Iar nu mi-a spus nimic. Apoi ne-am mutat în altă celulă (…) Iar sunt chemat. De data asta altfel. Că ei au apreciat că sunt un om inteligent şi onest, că au nevoie de asemenea colaboratori, din păcate cei mai mulţi sunt laşi sau canalii, aş putea avea o ameliorare şi chiar o scurtare a pedepsei, dacă aş consimţi să dau informaţii corect şi aş servi nu numai cauza partidului, dar şi societatea românească şi valorile în care cred. Că nu e ce cred deţinuţii de obicei, ci un serviciu util şi necesar, mă rog, braşoave de-astea. Eu cer un timp de gândire, “nu vă pot răspunde imediat”. “Bineînţeles, vă gândiţi şi peste câteva zile mai stăm de vorbă”. M-am întors în celulă. Deşi eram ferm hotărât să refuz, chestiunea mi-a pus multe întrebări. Tot mă învârteam în jurul problemei. în primul rând (atenţie la cum poate deforma gândirea o împietrire în formalismului politeţii, niciodată revizuită de judecată) era ceva de ordinea politeţii – cum să-i răspund aşa, dom’le, te refuz?! Când mă roagă o revistă să colaborez şi n-am chef, amân, mai o sucesc, în fine scap. (Numai că, de data aceasta, ceea ce înlocuia “revista”era reprezentantul crimei, al deznaţionalizării, unealta puterii sovietice, un vândut, un torţionar, un călău!) Dar acum?! Apoi apar tot felul de întrebări. Enorme.

După câteva zile sunt chemat din nou. De data asta nu mai era colonelul, ci un tânăr îmbrăcat cu o haină albă de vară, cu o cravată frumoasă. Politicos, amabil, m-a întrebat dacă m-am gândit la întrebarea pusă. Da, m-am gândit, dar uitaţi, răspunsul meu e negativ, nu reţin ce se întâmplă în jurul meu, nu-mi place să fiu atent la conversaţii care nu mă privesc, nu pot face munca asta. “Câţi ani ai de făcut?””Paisprezece”. “Ai să-i faci pe toţi şi încă în lanţuri. Tot un bandit ai rămas, f. în c. pe mă-ta!”, mi-a urlat tânărul şi mi-a cârpit două palme năucitoare. Ei bine, palmele acelea le ţin minte şi le simt şi acum ca unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele. M-am întors în celulă şi i-am spus colegului meu “Monsieur Nicolau, je suis un homme libre, j’ai decouvert la liberté parfaite!”, fără să-i explic de ce. Realmente s-a luminat ceva în capul meu după palmele acelea (p186-187).

Numai că după şocul din lagărul mojar unde Al. Paleologu a devenit comunist, mecanismul libertăţii interioare conferite de demnitatea redobândită prin refuzul autorităţii n-a mai funcţionat. Ba înnecareaîn murdărie a fost dintre cele mai spectaculoase, deşi orizontul carceral se lumina pe zi ce trecea.

Stelian Tănase, simţind oroarea pactizării, pune o întrebare ţâşnită din normala uimire: Ştiaţi că veţi fi eliberat? Răspunsul accentuează spaima înscrisă în inima celuilalt: Era previzibil. şi era clar că lucrul acesta va continua să funcţioneze nu atât acolo, cât afară. Şi mai adaug încă ceva. Ăştia au un sistem teribil de meschin, teribil de abject, pe care nu ştiu de ce starea de spirit din acel moment te împiedică să le respigi oferta (iarăşi una dintre acele celebre fraze fără structură!). Atitudinea lor e stupidă, abjectă, cusută cu aţă albă. Îţi dau 300 de lei şi te pun să semnezi o chitanţă. “Subsemnatul cutare am primit suma de lei 300 pentru informaţii|”. ŞI banii îi iei, nu-i refuzi. Nu-ţi vine să refuzi (în afara cazului că ai o educaţie creştină şi, de mic copil, ai dobândit scârbă de Iuda şi de cei asemenea lui). Şi asta a fost o dată, atunci, şi încă o dată acum vreo zece ani. Deşi din cele mărturisite peste o pagină, reiese că au fost mai numeroase cazurile. După ce se compară cu Soljeniţin – ca scuză -, declară: Cu mine s-a întâmplat că am reuşit tot timpul să mă strecor în mod inteligent şi abil, să nu fac nici un rău, ba chiar să fac servicii unora avertizându-i. Parcă am mai auzit placa aceasta şi în alte confesiuni, nu?

Constatând că paralela cu Soljeniţin este prea lizibil metodă de lărgire a sferei colaboraţioniştilor, revine: Când am văzut că şi Soljeniţin a cedat – asta nu mi-a dat o scuză, un alibi, un motiv de jubilaţie, căci nu aşa se rezolvă problema, dar mi-am dat seama că m-am comportat prost dar omeneşte, în sensul că sunt şi eu un ins failibil, să nu mă semeţesc (pericol permanent în cazul său!). E o chestiune blamabilă, oricum, moralmente am fost umilit. Dar, vorba lui Soljeniţin, am făcut cum m-a luminat Dumnezeu (!!!).

Urmează minimalizarea vinei.

Trebuie să spun că povestea asta niciodată nu m-a oprimat prea tare, nu mi-a alterat fericirea (e evidentă atracţia memorialistului spre impudoare). Perioada cea mai fericită a vieţii mele a fost din ’64 încoace, desfăşurată sub regimul pe care îl ştim. Dar fericirea mea personală a fost completă. (…) Am fost fericit în ciuda faptului că am avut un mare motiv de oprimare interioară, care de fapt nu m-a apăsat fiindcă de fapt le-am tras chiulul.

Din nou intervine Stelian Tănase: Nu v-au sâcâit după ieşirea din penitenciar? I se răspunde: Nu, deloc. Din când în când (se contrazice naratorul pe dată, doar dacă nu considerăm că cele menţionate, pentru el, nu erau sâcâieli, ci plăceri) câte un telefon, o întâlnire, şi o poveste când de obicei scăpam cu o chestie anodină. E adevărat că ei asta vor. Ei pot foarte bine speria pe alţii cu ceva anodin  (Este deci conştient de rolul său în oprimarea psihologică a prietenilor). Dacă împricinatul vede că ei ştiu şi cine ştie ce mărunţiş, atunci se sperie şi crede că ei ştiu tot. Dar nu ştiu decât un mărunţiş, furnizat de unul ca mine şi plătit cu 300 de lei, o dată la 10 ani.

Se insistă, în continuare, asupra motivărilor – pentru a folosi acelaşi termen caragialesc aplicat de el celor turnaţi – împricinatului. În momentul când am fost arestat eu, începusem deja să am nişte revizuiri ale mele în raport cu comuniştii, care mergeau până aproape de adeziune. Îmi spuneam aşa -, proletari din toate ţările uniţi-vă, e o formulă pe care, dacă am înţelege-o bine, ar trebui să ne-o asumăm. Nu mai suntem ce am fost. Ni s-a luat tot şi nu mai avem decât ceea ce putem produce cu braţele şi capul. Deci suntem proletari. Dacă proletarii s-ar uni, într-adevăr, ar putea învinge teroarea. Mai spuneam că, atâta timp cât există două lagăre, Cortina de fier se va menţine, nu vom scăpa. Deci comunismul trebuie să se mondializeze pentru a elimina teroarea! (…) Am fost deci de două ori recidivist, în culpa de imbecilitate. M-am dovedit failibil intelectualmente, failibil şi în plan moral (p.190-192).

Cum povesteşte Al. Paleologu despre slăbiciunea sa, am văzut. Ce îl face să istorisească despre ea, urmează să constatăm.

Acea mărturisire gravă, pe care am făcut-o şi la care ţin foarte mult, nu numai ca o veche nevoie de defulare pe care o aveam fiindcă, oricum, un lucru îl poţi păstra în secretul cel mai riguros al fiinţei tale, dar el e de natură toxică. Deşi, la mine, a avut un caracter destul de circumscris şi nu mi-a infectat conştiinţa. Nu mi-a inhibat funcţiunile fireşti ale existenţei mele şi ale creditului moral pe care mi l-am acordat. Dar creditul moral pe care ţi-l acorzi ţie însuţi şi care e, totuşi, cel mai important, în or- dinea strictă a conştiintei tale şi a raporturilor tale cu divi- nitatea, nu e suficient, când eşti scriitor şi când te adresezi semenilor tăi. Nici problema nu se pune aşa de simplu…

Stelian Tănase: Rolul pe care, cel puţin în secolul ăsta, scriitorii şi-l asumă, este să mărturisească până la capăt. Să mărturisească în primul rând împotriva lor înşişi, ca să fie curaţi.

Al. Paleologu: A mărturisi împotriva ta însuţi, dar nu ca un parti pris. Problema este că ai nevoie de credibilitate; şi de autoritate. Lucruri care se pot pierde, se pot recupera sau pot rămâne – partea cea mai proastă – într-o  formă în care nu au un caracter foarte manifest şi foarte acut. Trebuie să meargă până la capăt nu neapărat împotriva ta însuţi, dar pentru a-ţi păstra sau valorifica sau spori eventual, restul onorabil pe care ţi-l mai recunoşti. De-aia, eu insist foarte mult pe sentimentul pe care l-am avut tot timpul – o anumită dezonoare sau o anumită pierdere de obraz pe care o ştiam eu, n-o ştia nimeni altul şi o mai mare autoritate decât ştiam eu că merit. Dar că totuşi o meritam – continuam să cred.

Nicăieri, în cărţile de detenţie trecute în revistă până acum, nu am găsit o atât de fină analiză a ceea ce resimte acela care şi-a pierdut onoarea, a capacităţii conştiinţei de a remarca faptul că persoana pe care o conduce nu şi-a pierdut onoarea integral şi nici în toate domeniile comportamentului, că primeşte o încredere nemeritată pe deplin şi resimte aceasta cu durere tocmai deoarece astfel i se mai răpeşte o câtime din onoare. Vorbim despre lucruri la care nimeni nu s-a gândit că ar putea fi împărţite, cuantificate, măsurate şi, totuşi, intuim, până la a ne cerceta propriul eu, până a trece la autoanaliză – că cine ne-ar putea răspunde mai cinstit decât am face-o noi stând de vorbă cu noi înşine? -, intuim că Al. Paleologu are dreptate: există gradaţii ale autodezonorării, există gradaţii ale încrederii în morala personală, există gradaţii ale mulţumirii de sine atunci când receptăm onorarea noastră de către alţii. Atrag atenţia în mod deosebit că dacă multe din cele citite împreună din SFIDAREA MEMORIEI mi-au insuflat exclamări ale dezacordului, ale mirării, ale negării, de data aceasta sunt convins că mă aflu în faţa unei splendide despicări a personalităţii şi aduceri la lumină ale unor mişcări dintr-un adânc al ei rămas necunoscut, mai ales nouă, urmaşii dramaturgilor care au creat clasicismul francez, ai lui, care ne-a modelat cugetarea şi experienţa onoarei, trăită doar pe hotarul extremelor, opoziţiilor.

Stelian Tănase contribuie cu un comentariu de certă valoare, conducând limpede discuţia către subsolul conştiinţei: Nu credeţi că şi această coborâre în infern este o experienţă esenţială, şi care trebuie mărturisită? Cred că acest secol – dar cu rădăcini adânci în secolul al XIX-la, să zicem, a instituit acest “drept”al autorităţii de a-l suspecta, de a-l carceriza pe scriitor, pe cel care gândeşte. de a-l supraveghea şi de a-l folosi. Atunci, acest tip de experienţă mi se pare exact limita la care poate să ajungă un intelectual în secolul XX, şi, de-acolo, ca lovit de un perete, poate ricoşa înapoi în societatea civilă şi că acest înapoi-înainte este esenţial. Iar experienţa pe care dumneavoastră aţi comunicat-o, mi se pare, din acest punct de vedere, decisivă, nu numai în ordinea morală a generaţiei dumneavoastră şi a ceea ce s-a întâmplat cu atât de mulţi intelectuali de mare valoare. Mi se pare decisivă sub raportul experienţei dumneavoastră personale, în ordinea lucrurilor în această lume complet răsturnată. Trăim în această tăietură istorică, pe care o constatăm astăzi din ce în ce mai clar şi o constată şi alte civilizaţii est-europene. Această tăietură, această falie există. Am impresia că demersul pe care noi îl facem este nu atât spre schimbare, spre progres, cât ţine de nevoia esenţială de a recupera propriile noastre vechi cuceriri pierdute.

După confirmarea dată de Al. Paleologu, acelaşi interviewer declară: Experienţa dumneavoastră, pactul cu diavolul, mi se pare absolut decisivă. V-aţi plasat pe partea cealaltă a lumii. Este o coborâre în infern în care tocmai mărturia este esenţială…

Regret că răspunsul nu foloseşte nada pentru o mai aspră adâncire în iad, ci pentru deducerea unei mângâieri (al cărei teritoriu rămâne farsa mult laudată!), anume că teribila cădere a fost voită de Sus pentru înălţarea celui decăzut!

Toate probele iniţiatice sunt o moarte simbolică. Această moarte simbolică a avut totdeauna în adevăratele scenarii iniţiatice o anumită realitate fizică, era împinsă până la punctul limită al riscului, adică până la momentul cvasiletal, în ordine fizică. La mine a fost cvasiletal în ordine morală. Eu puteam să fiu mort moralmente, dacă acest pact ar fi funcţionat din partea mea sau, dacă lucrul ăsta rămânea măcar formal ceva impu- tabil, cum a şi fost până în clipa de faţă. Pentru că este moralmente imputabil câtă vreme nu îşi capătă realizarea sensului lui misterios. Adică omului trebuie să i se dea o probă, gravă, în care să i se spulbere ideea către care e înclinat să creadă şi să constate că judecata lui, sau poziţia lui, sau atitudinea lui este mai mult sau mai puţin infailibilă. Trebuie să aflăm, prin nişte împrejurări care ne sunt date de destin, că suntem failibili. Asta nu ca să ne liniştim, şi să spunem: “Dom’le, oameni suntem, ce să facem, aşa e omul, este supus greşelii”ş.a.m.d. Astea sunt banalităţi. Or, problema asta nu e o banalitate şi nu este acelaşi lucru cu a fi supus greşelii, în ordinea curentă.

Va să zică, nu are nici o importanţă răul săvârşit altora, ci important este că, după săvârşirea lui, trezindu-ne, izbutim că devenim conştienţi că nu suntem chiar atât de perfecţi pe cât ne socoteam. O concluzie la care nicidecum nu se poate adera.

Stelian Tănase pare şi el să suporte anevoie concluzia şi de aceea încearcă o metaforă ce s-ar putea preschimba în explicare a faptei de incriminat:

Din unele memorii care au circulat, în manuscris şi din confesiuni orale, am observat senzaţia pe care o ai, la sfârşitul detenţiei, de ruptură, de tăietură, de imposibilitate de a recunoaşte şi de a te insera în acest nou real. Nu credeţi că, fiind pus aşa, într-un fel de condiţii de laborator, în care aţi fost tratat ca un cobai, în sensul că vi  s-au dat numai anumite informaţii, vi s-a creat o falsă lume şi un fals tip de relaţii, manipulate şi acestea şi că această falsificare a perspectivei asupra vieţii a dus la o slăbire a conştiinţei dumneavoastră, a reperelor?

Şi domnia sa este nesatisfăcut de înţelegerea limitată la care are acces în ceea ce priveşte transformarea unei minţi în care crede, transformarea ei într-aşa măsură încât ea să conceapă posibilă colaborarea cu un comunism ‘schimbat’  – cum ar fi spus Ion Iliescu, “un comunism cu faţă umană”. Drept care întinde funia-salvare, reprezentată de ‘laboratorul’ unde este înfăţişată deţinutului-cobai doar o faţetă a lumii de afară, cea roză, pe când ororile rămân ascunse pentru el. Dar ipoteza este falsă, deoarece deţinuţii trăiau sufocaţi de oroare. Numai auto- înşelarea putea schimba chipul realităţii.

Reacţia aceluia care a înţeles că i se pregătea o ieşire din impas vine ceva mai târziu:

Lucrurile au fost ceva mai complexe şi de-aia vreau să mă culpabilizez mai mult. Răspundrea mea e mai mare. Eu cred, aş vrea să spun ştiu, dar, în orice caz, cred că am fost mult mai liber în acele condiţii, chiar decât am fost înainte şi poate chiar decât sunt acum – asta mi-e greu să afirm cu siguranţă, dar în orice caz e valabil cel puţin pentru atunci. Eu am trecut prin nişte fluctuaţii şi înainte de arestare şi după detenţie, nişte oscilaţii pe un evantai destul de mare, însă care nu ţineau de capriciu sau de aventură ci ţineau de nişte reale nevoi de punere la punct şi corectare progresivă a diagnozelor şi a mizelor. Aveam două forme de autoculpabilizare. Era o formă “romantică”, o formă, hai să-i zic rusească, narodnică, de intelectual care se întoarce către popor, care îşi simte datoriile uitate care trebuie plătite. Bine, asta este sigur că a existat, e un mod de a reacţiona, foarte banal, foarte vechi şi această percepţie nu poate fi eludată în ultimă instanţă. Asta e una. Afară de asta, era un alt tip de culpabilizare care a apărut în nişte etape ulterioare şi retrospective. E vorba de un fel de deformare intelectuală, un fel de deformare filosofică, schematizată, reductivă, formulatorie, a unor întrebări care mi se puneau mie, cum trebuia să li se fi pus tuturor. De pildă, înainte de arestarea mea, ajunsesem la o adoptare schematică, dialectică, a tezelor hegeliano-marxiste. Spuneam: mecanismul e acesta şi mă gândeam că nu se poate ieşi din teroare decât împingând până la capăt această utopie comunistă. (…) Pentru asta mi-a servit foarte mult închisoarea pentru că am putut să văd acolo cum cazul individual şi concret ţine loc oricăror teorii. Nu poate justifica nimic injustiţia, distrugerea, torturarea şi anihilarea individuală.

(…) Acolo, la puşcărie am putut să văd ce însemnează suferinţa, nu a mea – care mărturisesc că era, nu pot să contest şi, probabil că altul ar fi suportat-o mult mai greu decât mine sau mai prost, dar eu sunt sau am fost – în circumstanţele acelea – destul de apt să surmontez această suferinţă (deşi cuvântul mie îmi pare impropriu şi puţin cam ridicol).

Pentru că lui Stelian Tănase îi vine greu să îşi închipuie cum poţi să nu suferi în locul prin excelenţă închinat suferinţei (or, el ştie prea bine că nu se jucau comuniştii când era vorba să facă semenii să sufere), încearcă o explicaţie prin reducere la absurd: Nu cumva aici este o pudoare boierească? Este prea tentantă propunerea pentru a nu fi acceptată, măcar sub semnul nesiguranţei: S-ar putea să fie. Mică pauză de meditare. Da, s-ar putea să fie. Totuşi, sugestia este prea greu de susţinut, este prea greu de argumentat şi atunci: Nu vreau acum să mă ana- lizez pe mine. Deşi doar asta se întâmplă: încă n-a avut loc, deşi ne aflăm la sfârşitul volumului cu convorbiri, analiza altcuiva. Dar ceea ce m-a ajutat pe mine să anesteziez acest fenomen este, cum spuneam, prioritatea – nu numai în temperamentul meu, în felul cum spuneam, prioritatea în felul pe care eu îl ratific intelectual – prioritatea râsului. Având râsul ca o reacţie prioritară la orice fenomen şi preferinţa de a privi lucrurile sub aspectul lor comic şi rizibil, asta mi-a fost, sigur, un anesteziant care mi-a facilitat această ieşire, această surmontare, mai exact. Evident, nu e aşa de simplu, cum pare din formularea asta, lucrurile nu sunt chiar atât de simple  (p.194-199).

Toate aceste insistări nu fac decât să întărească opinii puse anterior la dispoziţia cititorului.

Oricât am căuta, încă nu dăm de lămurirea ce să explice curajul şi demisia de la statutul iniţial ale lui Al. Paleologu. Însă, pe neaşteptate ne izbeşte o frază ce se instituie cheie a întregii sale manifestări: Totdeauna am crezut că eticul şi politicul sunt nişte manifestări al erosului. În continuare, ideea e susţinută doar cu mărturia ‘simţirii’; dar care mărturie este mai puternică decât aceasta? Cine vrea să-mi demonstreze contrariul nu va izbuti, cu oricât de bune argumente mi-ar veni, pentru că ştiu că este cum spun. Orice argumentare, oricât de convingătoare, nu-mi schimbă punctul de vedere. (…) Această orientare a inteligenţei împreună cu toate simţurile, care este şi funciară, şi este şi dominantă, şi este şi raţională până la urmă, capătă girul raţiunii, acest lucru constituie pentru mine, azi, când mă uit îndărăt, o explicaţie aproape suficientă.

Pe urmă, memorialistul se corectează parţial: Nu este de natură să epuizeze etapele acestui parcurs, la care vreau să revin, pentru că vreau să ajung iarăşi la punerea la punct, în adâncime, a acelor grave demisii al mele în plan moral  (p.201).

Deosebit de interesantă este motivarea celor petrecute imediat înaintea acceptării pactului, această etapă, ca şi celelelalte, find reluată, cu incizii noi, cu insistenţe, dovedindu-se, prin numeroasele variaţiuni, că nici măcar această confesiune maximă, în faţa unui prieten, a magnetofonului şi, finalmente, a cititorilor, nu izbuteşte, nici ea, repet, să-l împace cu sine însuşi.

Ce s-a petrecut în perioada ultimă, când s-a produs căderea mea? Pe timpul detenţiei, până la momentul când Dumnezeu mi-a trimis această probă a failibilităţii, voiam să păstrez o faţă impecabilă moralmente şi o autoritate care să nu poată fi refuzată între altele (ATENŢIE la visările de unde a pornit căderea!), pentru ca să pot să apăr pe cei care căzuseră înainte. Îmi spuneam că este simplistă judecata asta: “A, cutare s-a dat cu ăştia, uite ce canalie”. Aici erau nişte lucruri ce trebuiau analizate de la caz la caz, după cantitatea de bine şi de rău pe care fiecare a săvârşit-o şi trebuia să fie unii în măsură să dea gir pentru cei ce meritau să-l capete. Doream foarte mult să-mi păstrez aceasta autoritate, această facultate de a gira pe care am  pierdut-o atunci în anul ’63-’64, finele lui ’63 spre ’64.

Iar pierderea acestei autorităţi s-a datoratapariţiei nemotivate a dezinteresului  pentru intransigenţă. Mi s-a părut ridiculă şi stupidă continuarea atitudinii de aşa-zişi oameni de caracter, intransigenţi, fiindcă intransigenţa nu e o calitate niciodată. (…) Intransigenţa, în situaţii relative, indecelabile, am condamnat-o totdeauna ca fiind o falsă virtute, o impostură sau un alibi, o substituire, în lipsa altor calităţi umane, în lipsa inteligenţei şi în lipsa perceperii, comprehensiunii realului şi validului. (…) Ziceam că nu trebuie să facem, în continuare, ceea ce făceam şi că trebuie să iau în derâdere sau chiar să blamez pe cei care continuă să fie intratabili pentru că momentul nu mai este acelaşi (în presa ce-i parvenea la club se putea descifra un fel de deschidere; ca să fiu clar, scriitori până atunci interzişi a li se pomeni numele deveniseră accesibili menţionării). Deci, Al. Paleologu a decis că autoritatea făcea un pas către deţinut; o greşeală mai mare de raţionament fu socoteala că puterea dădea deţinuţilor, progresiv, dreptate!!! Aşadar, pasului făcut de comunişti în direcţia condamnaţilor el se simţea dator să-i răspundă cu un pas în întâmpinarea comunismului.

Mie, drept să vă spun, pasul ăsta mi se pare inexplicabil, exclamă zăpăcit de lipsa de sens a judecăţii Stelian Tănase. Păi e cel mai inexplicabil, e cel mai puţin scuzabil din toate, răspunde franc naratorul, fără să se tulbure. Trecând la articolele scrise la comandă, adaugă, peste cele citate anterior: Am avut ideea, foarte confuză şi fără îndoială greşită şi, deci, vinovată (…) că Mişu Fărcăşanu dăduse, în fond, credit, gir unor porniri patriotarde, huliganice, unor tipi care refuzau orice fel de dialog cu poziţia contrară (adică poziţia comuniştilor stăpâni absoluţi pe ţară şi pe cetăţenii ei), care refuzau orice fel de cunoaştere doctrinară, sau teoretică, sau ideativă a poziţiilor celorlalţi, pe când Al. Paleologu, cerând conducerii penitenciarului CAPITALUL, să-l studieze, l-a găsit foarte convingător!

Recunoaşte că nu era numai o schimbare de optică individuală, dar chiar una singulară. De-asta şi tonul sau aerul puţin provocator şi arogant pe care îl luasem. I se răspundea cu o politicoasă sau mai puţin politicoasă reticenţă; dar şi cu ostilitate, latentă, nu declarată. Bănuieşte că şi-a atras antipatia majorităţii. (…) blamul nedeclarat al multora şi, ceea ce-l doare cel mai tare, ale rudelor cu care se afla închis. Îi era atribuită lipsa de caracter. Ceilalţi au crezut că fac asta ca să-mi ameliorez situaţia şi ca să ies mai repede sau ca să am o bună situaţie odată ieşit. În sfârşit, atinge adevărul: se întâmplă că te prinde într-un moment de minimă rezistenţă. Recunoaşte, finalmente, despre “pasul”făcut de comunişti către condamnaţii politic: De fapt se putea vedea că pilula era învelită în ciocolată dar înăuntru tot rahat era. Se putea vedea. Convorbitorul întreabă, fără drept de replică: Şi de ce n-aţi văzut? Năucitor cade peste noi constatarea: Ei, aici e chestia. De fapt am văzut. Ca un chirurg celălalt taie în carne vie: Aţi văzut. Şi? Carnea vie încă mai sângeră: Mi-am zis: “Lasă că mă descurc eu. Rahatul îl scuip”. Concluzia conlocutorului e rece: E adevărat, dar nu v-au obligat. Acceptarea celor petrecute e mohorâtă: Da, nu m-au obligat, într-un fel eu m-am obligat. Or, lucrul ăsta mi-a rămas de-atunci foarte opresiv, deşi în multe perioade nu mă gândeam la el, fiindcă nu mi-a afectat cu nimic poziţia intelectuală şi tot normalul conduitei şi existenţei mele. Ideea, însă, că e un punct care poate fi materie de şantaj, asta nu m-a părăsit nici acum  (p.202-208).

Nu are rost să continuăm investigarea. Precum am spus-o, “păcatul”lui Al. Paleologu este tratat ca o temă cu variaţiuni, în întreaga parte a doua a Convorbirilor. Mereu revine amintirea “sfidătoare”, mereu se repetă părerile de rău, autoacuzaţiile, şi se mai adaugă câte o acentuare a culpei sau câte o tentativă, şi ea repetată deci, de a o scuza printr-o răsucire pe loc când te aştepţi mai puţin la aceasta.

Esenţialul a fost spus de autor însuşi şi subscriu la el cu toată convingerea: e un punct care poate fi materie de şantaj, asta nu m-a părăsit nici acum.

Culegerea de eseuri POLITICE, iscălită de H.-R. Patapievici H, semnalează naşterea unei şcoli îndatorate personalităţii lui Al. Paleologu. Un mult mai tânăr amator de cuvântare cu aspiraţie morală, fizicianul numit, închină grupajul intitulat: Complexul consensului pângărit (sau efectul “29 ianuarie 1990”)  semnatarului SFIDĂRII. Părţile componente au fost expediate, ca epistole, la Paris, ambasadorului nostru, care le-a pierdut, apoi le-a regăsit. Mi-a vorbit de impresia vie şi neliniştitoare pe care lectura lor i-a produs-o atunci şi mi-a sugerat să le public, ca mărturie a unei epoci de grave sfâşieri naţionale (p.17; Notă). Impresia inversă, lăsată lui Patapievici de Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des Golans, este mai puţin entuziastă şi e transpusă în termeni edulcoraţi, zgârciţi, calzi cu prudenţă: Lectura cărţii Dumneavoastră (…) m-a lăsat visător. (…) Amintirile au un farmec în sine, care nu ţine de obiectul rememorat, de aceea cred că actul invocării amintirii e sacru. (…) Mi-ar fi plăcut să găsesc între amintirile Dvs. şi rememorarea unui supliciu adevărat. Vorbiţi mereu de o salvare, care nu aparţine, cred, niciodată condamnatului. (…) Or, performanţa Dvs. transcende termenul privitorului-martor: când spuneţi că personnellement, j’ai eu une existence assez heureuse [în ceea ce mă priveşte, existenţa mi-a fost destul de fericită; trad. n.]; înţeleg perfect ce înseamnă etre doué pour la joie [a fi înzestrat pentru bucurie; trad. n.]. În ciuda instinctului meu pentru fericire (nu mă refer la fericirea de midinetă), sunt foarte puţin apt pentru ea. [După ce-şi pune în paralel atitudinea personală faţă de această fericire ce-i este inaccesibilă, Patapievici care, în timpul celor 24 ceasuri de detenţie suferită, s-a simţit chemat de credinţă, îl întreabă): Ceea ce vreau să ştiu este dacă v-aţi simţit salvat acolo, în infernul [temniţei …]. Atunci eu, spre deosebire de Dvs., nu m-am simţit deloc salvat. (…) Atunci mă chinuiam să-mi amintesc Crezul (p.59-62). Trebuie să mărturisesc că atâta a fost părerea despre cartea maestrului său într-ale gândirii, asta deoarece junele corespondent de pe malul Dâmboviţei este prea plin de nevoia de a voma multe otrăvuri şi de-o dată, ce urmează a fi expuse spre cercetare cugetelor cititorilor. Există o a doua referire la acelaşi volum editat în franceză, din care îşi crează Patapievici armura opticii sale speciale faţă de poporul ce l-a format: Într-un loc spuneţi că, înainte de Decembrie ’89, nu aţi putut realiza le degré d’aplatissement face au pouvoir, la gravité de la mutilation morale de la Roumanie [gradul de zdrobire în faţa puterii, gravitatea mutilării morale a României; trad. n.]; şi asta datorită faptului că les gens que je frequentais étaient comme moi, ou s’ils ne l’étaint pas, ils ne m’apparaissaient qu’en tant qu’individus [oamenii pe care-i frecventam erau ca mine, iar dacă nu erau astfel, nu-i percepeam decât ca indivizi; trad. n.; p.65-66). O a treia referire (alta nu există) constituie şi ea un argument întru susţinerea poziţiei adoptate de eseist: Şi Dumneavoastră aţi simţit nevoia să vă deschideţi cartea pe sublinierea faptului că a fi român este ingrat şi chiar injust (se va repeta aiurea); că mai degrabă decât persan, este imposibil să fii român (p.64). În temeiul acestei idei paleologiene, autorul îşi explică aderarea la scârba de români: Odată ce te-ai dezgustat de el, poporul român nu îţi mai poate face nici măcar milă (p.65).
Pentru mai buna înţelegere a raţionării locutorului principal din SFIDAREA MEMORIEI este util să frunzărim paginile lui H.-R. Patapievici, puse sub semnul orientării culese de pe ogorul lui Al. Paleologu – atitudine regăsită şi în cartea numită imediat mai sus cu prilejul amintirii faimoasei cuvântări susţinute în faţa unei adunări de foşti politicieni români, în orice caz de deţinuţi politici (atunci), îndelung suferitori pentru ideile lor, din pricina regimului susţinut de vorbitor, în clubul reeducărilor. Conferinţa pe care am ţinut-o ca preşedinte al Clubului s-a terminat cu cuvintele “nu ţin la stima celor inteligenţi şi mă lepăd de a celorlalţi cu un sentiment de uşurare”(p.189).

Îmi cer scuze faţă de cititor, pentru republicarea celor ce urmează. H.R. Patapievici are tot dreptul să le gândească şi chiar să le includă în corespondenţa sa particulară; însă când caracterul privat al acesteia este ignorat cu bună ştiinţă şi ele sunt făcute publice, la îndemnul ‘maestrului’ spiritual, cum s-a văzut, monstruozităţile emise nu numai că jignesc cititorii, strâmbă, în mod rollerist, imaginea naţiei, dar se şi dovedesc mai murdare opinii decât tot ce şi-au îngăduit duşmanii României să afirme vreodată despre ea, fie şi când au voit s-o desfiinţeze de pe harta lumii moderne. Antichitatea ar fi răspuns acestei atitudini cu exilul definitiv din cetatea aborată, dacă ar fi existat un precedent al infamiilor degurgitate de tânărul care, după pilda profitabilă a comuniştilor precedenţi, îşi mai şi denunţă public tatăl de a fi cântat în struna partidului totalitar şi de a-şi fi cumpărat starea materială propice, prin cedări morale, după cum îşi denunţă familia întreagă pentru că n-a sărit să-l scoată urgent de la Jilava când a fost arestat!

VA SĂ ZICĂ:

Suntem un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente tonul general este dat de laşitate (vezi şi: o altă trăsătură a românului este laşitatea; p.40) şi ticăloşie, de vanitate şi egoism, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă. (…) Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfinţenie şi agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de vanităţi pe care, sclavi şi servili, nu le-am putut legitima decât prin atentat, ultragiu şi minciună  (p.34). Românul este caracterizat de voinţa de a se afilia şi setea nebunească de a fi flatat. (…) Dacă îl contrazici (…) se transformă într-un rudimentar bănuitor şi posomorât, complet lipsit de rafinamentele acelei inteligenţe verbale, prin care cât timp se simţea flatat, întreţinea dansul cuvintelor: devine agresiv, confuz şi elementar. Neamul acesta vrednic de mânia desăvârşitului filosof prooroc veterotestamentar (prin furiile sale) Patapievici, beneficiază de un enorm capital de prostie (p.36), confiscat, cum e, de propria sa mediocritate (p.38). Atacul desconsiderării aberante se răsfânge asupra masei de deţinuţi politici, din care, probabil, în afară de modelul Paleologu, pe altcineva furibundul n-a cunoscut. Şi nici măcar nu i-ar fi fost folositor să cunoască, de nu vieţuia în condiţiile ştiute, în penitenciare, câţiva ani buni, alături de aceia înjosiţi de el şi mai arareori de către conducerea închisorilor; cea din urmă provoca suferinţă şi moarte, fără să diminueze demnitatea deţinuţilor, care demnitate depindea exclusiv de ei înşişi; acum demnitatea le este rănită pentru că vorbele de ocară vin de pe buzele subţiri ale cuiva care se vrea purtătorul de cuvânt al indignării faţă de comunism, deci, unul de-al lor. Convieţuirea pe prici i-ar fi devenit şcoală, aşa cum am luat-o toţi tinerii, molecule anonime ale valurilor succesive de elevi şi studenţi aruncaţi în gherle, spre desfiinţare morală şi fizică. Iată acuza sa demonetizatoare: orice român autentic îşi practică cu talent vanităţile, jonglând histrionic cu darurile sale, indiferent că este în genunchi, la masă, sub masă sau întemniţat (p.35).

Ceea ce este mai consternant e a afirma că, fiind canalie, de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă  (p.43). Trebuie reînvăţaţi termenii. După ştiinţa mea, “disident”nu poate fi decât comunistul; românul, la care se referă autorul, românui sub cizma bolşevică, colorată naţionalist, românul a fost opozant, nu rareori cu arma în mână, a luptat redactând manifeste şi împrăştiindu-le, rătăcind prin munţi sau stuf, în codrii, prin hrube şi peşteri, a vorbit pe stradă, la cozi, la şedinţe, a vorbit străinilor m.k.v.d.-işti, care l-au vândut Securităţii, românul măcar a înjurat cu glas tare sau a redactat, când era octogenar, scrisori anonime de acuzare a regimului. Românul, de la doisprezece ani, a înfiinţat puzderie de organizaţii de luptă, a reînfiinţat partide istorice şi a înfiinţat altele noi. Românul nu putea fi un disident dorind o modificare îmblânzită a liniei partidului. El voia dispariţia comunismului din România, românul din acest popor cu substanţă tarată (p.43)! Aşa că, dacă n-ar privi doar pe străzile înţesate de foşti securişti ale momentului Pieţii Universităţii, ci şi-ar mai arunca ochi şi asupra românilor celor mulţi, nu a minoritarilor ce au slujit în mod criminal Puterii, domnul Patapievici n-ar avea de ce să strige sugrumat: Îmi e ruşine că sunt român (p.46).

Dealtfel, în multe alte părţi ar fi trebuit să privească domnia sa, pentru a se edifica, după cum i se cere unui intelectual onest. Dacă o făcea la timp, n-ajungea a fi taxat drept ridicol, ca pentru următoarele: Ce este aceea “românul”e o întrebare la care se răspunde prin violenţă, ură, sânge şi şuturi în cur. (…) Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida-de! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva, la “români”.  (…) Spirocheta românească îşi urmează calea până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos. Şi, H.-R. doreşte să ştie toată lumea de unde-i vin ideile minunate: Cum bine spuneţi – se adresează ambasadorului său (altceva se pare că nu mai găseşte notabil de citare) – , a fi român nu este numai ingrat, este şi injust. Este, în orice caz, aproape o ocară  (p.48-49).

Să nu ne speriem. Nu numai noi, concetăţenii săi, cădem sub securea lui mortală; la fel îi este victimă omenirea întreagă: Sentimentul de solidaritate cu semenii nu îl am  (p.51).

Spuneam mai sus că eseistul s-ar cuveni să-şi aţintească privirile atente şi în alte părţi. Dar, de fapt, unde priveşte el, permanent fascinat de minunea naturii? Într-un singur singurel loc: acela de ieşire la lumină şi aer curat a dejecţiilor, loc ce-l hipnotizează pe oricare copil (nu afirm că H.-R. s-ar comporta copilăreşte, ci doar că îi întârzie nepermis de mult curiozitatea acolo de unde maturizarea îl va emancipa, sper pentru el).  Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. (…) Ne-au luat la urină slavii(…). Apoi ne-au urinat la gard turcii. (…) Apoi ne-au luat la urină ruşii care (…) şi-au încrucişat jetul  cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (…), i-au dovedit. (…) Acum însă, inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români (…) Care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l pişa (p.63).

Să-l lăsăm pe fizician să-şi guste preferinţele în singurătatea la care l-a condamnat frecventarea elitistă şi rigoristă exclusiv a murdăriilor şi să ne despărţim de el, după ce ne explică şi ce caută cu ele în capitolul închinat domniei sale domnului Al. Paleologu, în această ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, unde nu prea ar avea de ce fi pomenit: Trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni, ne lămureşte, care este România: româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau, asemeni tatălui Dvs. – se adresează memorialistului oral Al. Paleologu -, să o folosim numai pentru înjurături (pagina 68, e trimiterea sa, iar pagina 69 e a acestui ultim citat). Cum domnul Al. Paleologu l-a îndemnat către tipar cu aceste mofturi scârbavnice balcano-isteroidale nu prea duse la şcoală şi cum nici mai târziu n-a luat vreo atitudine cărturărească în privinţa lor, le socotim putându-se prea bine înscrie în şcoala filosofică a domniei sale, deci, definind-o, să-şi găsească locul de istoric somn aici.