Tags

Related Posts

Share This

– Mecanismul dihotomic-anatomic

CAPITOLUL 19
STILISTICA ANTROPOLOGICĂ.
O aplicaţie: MECANISMUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC AL GÂNDIRII

1 Ce este dihotomia-antonimică – Cercetările pe care le efectuăm ne-au îndreptat, treptat, spre convingerea că multe dintre figurile de stil citate ca antonime reprezintă, de fapt, altceva. Să luăm două exemple: În mine vezi şi grindeni şi seninuri [William Shakespeare, Totu-i bine când se sfârşeşte bine, vol. VIII, în rom. de Ion Frunzetti, V, 3, Regele, p.159] şi Pentru mine / Război e pacea [W. Shakespeare, Viaţa şi moartea Regelui Ioan, vol. I, în rom de Dan Botta, III, 1, Constance, p.103]. Este limpede că în cel dintâi caz avem de-a face cu două obiecte distincte opuse (ceea ce corespunde definiţiei elementare a antonimelor), iar în al doilea, cu un singur obiect cu două aspecte simultan opuse, figură pe care am numit-o: dihotomie-antonimică . Simultaneitatea poate însoţi antonimele (fie specificată, precum în exemplul următor, fie subînţeleasă, ca în zonele universalelor): Vrei să-mi pui în spinare în acelaşi timp treaba lui Dumnezeu şi treaba dracului? [Vezi mai sus, 1, V, 2, Lafeu, p.156]. În schimb, ea este implicită dihotomiei-antonimice: Tabloul ăsta are două feţe, / Pe una e Gorgona, pe cealaltă / Îl văd pe Marte [W. Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, vol. IX, în rom. de Tudor Vianu, II, 5, Cleopatra, p.232]. Circumstanţierea temporală nu îmbogăţeşte simultaneitatea latentă: Otrava e-acum leac [W. Shakespeare, Henric al IV-lea, în rom. de Dan Duţescu (partea I) şi Leon Leviţchi (partea a II), pt. II, I, 1, Northumberland, p.329]. Antonimele pot fi determinate modal astfel încât să sugereze o unitate: Urzeala vieţii noastre e umplută cu fire-amestecate: laolaltă-s şi binele şi răul [Vezi mai sus, I, IV, 3, Întâiul  nobil, p.128]. E o impresie falsă; ne aflăm în faţa a ceea ce matematica numeşte ‘o mulţime’. La fel dihotomia-antonimică poate părea, câteodată, antonimie: Dar cântecul prin harul său / Preschimbă rău-n bine şi binele în rău [W. Shakespeare, După faptă şi răsplată, vol. IX, în rom. de N. Argintescu-Amza, IV, 1, Ducele, p.104]. Ideea aceasta nu poate fi enunţată decât aşa. Eliminarea sau înlocuirea predicatului ar duce la schimbarea ideii. Dar preschimbarea necesită o câtime de timp când răul este simultan binelui. Dealtfel, binele este presupus în rău, ca alt aspect potenţial al lui şi vice versa, altfel preschimbarea nefiind cu putinţă. Vom vedea, totuşi, mai departe, că simultaneitatea este deseori ascunsă, dezvăluindu-se numai unei meditaţii privind situaţia în care dihotomia-antonimică respectivă este emisă.

Pentru a scoate şi mai mult în evidenţă deosebirea dintre cele două figuri de stil vom prezenta o serie de antonimii extrase din ESEURILE lui Montaigne (DESPRE DEŞARTE ISTEŢIMI, I, LIV) şi reformularea lor ca dihotomii antonimice.

Frica dusă la culme şi focul îndrăznelii tulbură neapărat în acelaşi fel pântecul şi-l sloboade. ‘Slobozindu-i-se pântecul de frică şi prea înfocată îndrăzneală’.

Slăbiciunea care ne cuprinde ca urmare a răcelii şi silei în slujba lui Venus vine şi din prea aprigă poftă şi din potopitoarea dogorâre. ‘Ne pomenim pofticioşi de-atâta silă înfierbântat doritoare’.

Dorinţa şi săturarea umplu de durere stările mai presus şi mai prejos ale desfătării. ‘Dorul sătul, dar nu mai puţin dor, dă o plăcere plină de dureri’.

Zgârcenia şi risipa se întâlnesc în aceeaşi dorinţă de a cuprinde şi a dobândi. ‘Mai voieşte, tot mai voieşte, ca un risipitor apucător ce este’.

În ce constă deosebirea dintre formulările marcate cu litere osebite? Cele în italice, scrise de Montaigne, ne comunică faptul că trăiri antonimice, deci distincte şi opuse, conduc la acelaşi rezultat. Celelalte ne comunică faptul că o anumită stare, reacţie, comportare, are la origine o trăire cu două aspecte simultan opuse.

Iată două versuri, în care primele propoziţii par, iniţial, antonimice, restul frazei luminându-le simultaneitatea de trăire unică, prin aceea că aci dihotomia-antonimică este foarte limpede: Şi cred, şi stau în cumpănă, ca cei / Ce, ne’ndrăznind să spere, trag nădejde [W. Shakespeare, Cum vă place, vol. VII, în rom. de Virgil Teodorescu, V, 4, Orlando, p.495]. Acelaşi proces de clarificare a simultaneiităţii celor două aspecte ale unei singure trăiri apare în CORIOLAN Îmi vine / Să plâng, să râd; uşor mă simt şi greu [W. Shakespeare, Coriolan, vol. X, în rom. de Tudor Vianu, II, I, Menenius, p.245]. Isteaţa Cresida îl ispiteşte pe Patrocle cu o antonimie al cărei înţeles îl ştie mincinos: Când te săruţi, primeşti sau dăruieşti . Răspunsul lui este lucid dihotomic-antonimic: Primesc şi dau [W. Shakespeare, Troilus şi Cressida, vol. VIII, în rom. de Leon Leviţchi, IV, 5, p.514]. Căci dragostea nu e dragoste când primeşte numai şi depăşeşte condiţia umană când numai dăruieşte. Personajul lui Thomas Dekker, Firk, dinPRAZNICULCIUBOTARULUI , ne înlesneşte înţelegerea dezvăluirii noului aspect al unui obiect, exclamând: O gheată veche care-i nouă [Thomas Dekker, Praznicul ciubotarului, trad. de Leon Leviţchi, Teatrul Renaşterii Engleze, 2 vol., Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1964, vol.2, p.5 (IV, 3)]. Personajul, datorită războiului, pierduse urma soţiei sale. Văzând un pantof vechi al ei o regăseşte. Ciudată-mperechere de cuvinte!Preluăm uimirea lui Theseu, după ce ascultase prezentarea ‘piesei în piesă’ din VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ. Într-adevăr te minunezi de astfel de potriveli! “O scenă scurtă şi plictisitoare / A lui Pyram şi-a prea frumoasei Thisbea. / Prea tristă comedie”… trist şi comic? / Scurt şi plictisitor? E, cum s-ar zice, / O gheaţă caldă şi-un omăt fierbinte    [W. Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, vol. III, în rom. de Şt. O. Iosif, traducere revizuită de Florin Tornea, V, 1, Theseu, p.393].

2. Tipuri de dihotomii-antonimice (din punct de vedere al conţinutului) – Într-unul dintre capitolele de început încercam o diferenţiere între dihotomia-antonimică negativă şi pozitivă , deosebire din punct de vedere al calităţii. Socoteam dihotomia-antonimică negativă ca fiind concretizarea unei atitudini de dubiu, ca fiind generată de o stare de spirit cinică sau sceptică şi ca provocând o reacţie pesimistă în cititor ori ascultător. Drept pildă: Regele : …a iubit-o sau nu pe această femeie? Parolles : Pe legea mea, da, a iubit-o, Sire! Dar cum? Regele : Cum, rogu-te?Parolles: A iubit-o, Sire, aşa cum iubesc nobilii o femeie. Regele : şi cum e asta? Parolles: A iubit-o, Sire, şi n-a iubit-o. Regele : Aşa cum eşti şi nu eşti un derbedeu. Ce talger cu două feţe! 13 Sau şi mai limpede: Troilus: Dar când voi spune cum au uneltit, / Nu voi minţi, vestind un adevăr? / […] Cresida să fi fost? Ulise : Eu nu chem duhuri. Troilu: Tăgăduind, nu-nseamnă că-s nebun. Ulise : Nici eu. A fost Cresida adineaori. Troilus : De dragul cinstei femeieşti, nu crede! / Gândeşte-te că am avut o mamă; / Bârfelii ce-o urzesc gurile rele / Nu-i da prilej prin ea să osândească / Tot neamul ei, şi spune: “N-a fost ea!” Ulise : Dar ce-a făcut ca să-ţi păteze mama? Troilus : Nimic, nimic – de n-a fost ea aceasta […] Troilus : Cresida – ea? Nu – e Cresida lui. / Nu-i ea, de are suflet frumuseţea! / De-i sufletul dreptarul jurăminţii / şi-s sfinte jurămintele, şi zeii / Se-mbată ce-al sfinţeniei nectar, / şi-n unitate însăşi e o lege. / Nu-i ea, nu-i aşa? Sminteală-a judecăţii / Ce stărui pentru şi-mpotriva ta! / Chezaş de două ori! Prin tine mintea / Se poate răzvrăti far’ să se piardă; / Iar nebunia. E … şi nu-i Cresida. / Ciudată-i lupta ce se dă în mine: / Ceva ce nu se poate împărţi / E mai furcat ca cerul şi pământul: / şi, totuşi, hăul despărţirii lor / Nu are-o crăpătură ca să lase, / Să treacă firul fin al Ariadnei [Vezi mai sus, V, 2, p. 545-547]. De la cuvintele “sminteală a judecăţii” şi până la finele replicii, găsim o explicaţie completă a ce anume înseamnă o dihotomie-antonimică. O la fel de limpede definire a trăirii dihotomice-antonimice pune Marele Will pe buzele lui Proteus, personaj din CEI DOI TINERI DIN VERONA De-o părăsesc pe Iulia, sunt sperjur. / Dac-o-ndrăgesc pe Silvia, de asemeni! / Înşel un prieten, sunt cu-atât mai rău; / Şi-aceeaşi forţă care m-a-mboldit / La jurământ mă-mpinge şi mi-l calc: / Iubirea m-a-ndemnat, tot ea mă-ndeamnă, / O amăgire dulce, tu, Iubire, / Pe mine, amăgitul, mă învaţă / Cum să-mi îndreptăţesc acest păcat. / […] N-ar trebui să uit; dar asta fac; / Uitând ce mi-a fost drag, eu tot iubesc! / O pierd pe Julia şi pe Valentin; / dar dacă-i ţin pe ei, mă pierd pe mine, / şi dacă-i pierd, prin ei mă regăsesc, / Pe mine-n locul luat de Valentin / şi-n locul Iuliei, pe Silvia [vol.III, în rom. de Mihnea Gheorghiu, II, 6, p.66]. Comentariul ni se pare inutil. Rămâne ca cititorii să descifreze singuri labirintul dihotomic-antonimic din care tocmai ieşim .

Dihotomia-antonimică pozitivă ni se pare concretizare a unei atitudini de euforie; ea este generată de o stare de bucurie, fericire etc., iar în receptor provoacă o reacţie optimistă. În TOTUL ESTE BINE CÂND SE SFÂRŞEŞTE BINE , Regele prezintă Dianei inelul întrebând-o: Îl cunoşti? A fost al lui cândva. Diana : Eu i l-am dat, fiind cu el în pat [vezi mai sus, V,3, p.169]; Regele : […] Inelul, spui, al tău era? Diana : Da, sire. Regele : De unde cumpărat, sau dat de cine? Diana : Nu mi-a fost dat şi nu l-am cumpărat. Regele : Luat cu-mprumut era? Diana : Nici cu-mprumut! Regele : Atunci l-ai găsit? Diana : Nu l-am găsit! Regele : De nu era al tău pe nici o cale, / Cum de i-l daşi? Diana : Nu i l-am dat nicicând [idem, p.172-173]. Posesorul inelului e de faţă, în judecată, şi Diana, vorbind despre el, continuă să dihotomizeze-antonimic pozitiv, exultând: Fiindcă-i vinovat şi totuşi nu e. / El ar putea jura că m-am culcat. / Eu jur că sunt fecioară şi n-o ştie [idem, p.174]. Iar pe domnul, / ce m-a nedreptăţit, cum bine ştie, / Deşi nu mi-a făcut vrun rău vreodată, / Îl slobozesc pe loc. Nici nu visează / Că, pângărindu-mi patul de fecioară / Atunci, soţia şi-a lăsat-o grea. / Şi moartă cum e, simte-n pântec plod. / Ghici ghicitoarea mea: ce-i mort, dă rod! [idem, p.174-175]. Există o caldă răceală şi o reţinută bucurie în cuvintele adresate de Coriolan soaţei sale: De-aş fi venit pe targă ai fi râs, / Fiindcă plângi când vezi izbânda mea? [W. Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic, vol.III, în rom. de Leon Leviţchi, I, 1, p.418].

Socotim că este cazul să introducem o nouă categorie, aceea a dihotomei-antonimice neutre Solul : I-am şi înmânat nişte scrisori şi s-a bucurat nespus: atât de mult încât, pentru ca să nu-şi dea pe faţă bucuria, a izbucnit în lacrimi. Leoneta : A izbucnit în lacrimi? Solul : Îi curgeau şiroaie [ibidem].Dihotomia-antonimică neutră este o construcţe a scriitorului, care nu urmăreşte comunicarea unei stări de spirit a vreunui personaj. Ea face parte din vasta grupare a jocurilor de cuvinte, e întrucâtva gratuită: Apemantus : …Hei, poete! Poetul : Ce face filosoful? Apemantus : Minţi! Poetul : Adică nu eşti filosof? Apemantus : Sunt. Poetul : Atunci nu mint. Apemantus : Nu eşti poet? Poetul : Ba da. Apemantus : Atunci, minţi [W. Shakespeare, Timon din Atena, vol.X, în rom. de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, I, 1, p.518-519]. E util să se compare acest text cu următorul, în care dihotomia-antonimică iniţială (din primele două propoziţii) se preschimbă într-un joc de cuvinte: Eu sunt câinele, ba nu, câinele e el, eu sunt alt câine. Nu, câinele e el şi eu sunt eu [vezi mai sus, Launce, II, 3, p.47]. Ea, e utilizată ca mijloc de caracterizare a prostului.

Din punct de vedere al conştiinţei, dihotomia-antonimică poate fi: a) inconştientă Rosalinda (către Duce): Ia-mă, tată,  căci a ta sunt. (Către Orlando): Ia-mă, Orlando, căci sunt a ta [vezi mai sus, V, 4, p.50]. Rosalinda vorbeşte dihotomic-antonimic, conform impulsurilor inimii, neştiind că prin aceasta ea semnifică o trăire cu două aspecte simultan opuse; b) conştientizată Mi-s rude amândoi: stăpân mi-e unul. / Jurata datorie mă îndeamnă / Să-l apăr; celălalt îmi e nepotul, / De rege oropsit, iar cugetu-mi / Şi înrudirea noastră-i dă dreptate, / Ei încotro s-o luăm… [W. Shakespeare, vol. II, în rom. de Mihnea Gheorghiu, III, 2, York, p.53]. Ne aflăm în faţa a exact aceeaşi situaţie, trecută, însă, prin proba minţii; conştientizarea ei nu o înlesneşte; dimpotrivă, trăitorul percepe în sine angoasa; c) voluntară; Olivia : Te rog să-mi spui doar: ce crezi despre mine? Viola : Că crezi a fi ce-ntr-adevăr nu eşti. Olivia : Aceleşi lucru cred şi eu de tine. Viola : Şi ai dreptate: nu-s ce par a fi. Olivia : Aş vrea să fii ce-aş fi dorit să fii [W. Shakespeare, A douăsprezecea noapte, în rom. de Mihnea Gheorghiu, III, 1, p.286]. Replica la care ne referim (deşi a doua şi a treia demonstrează perceperea comportamentului dihotomic-antonimic din exterior) este cea de a patra. Măscăriciul din TOTU-I BINE CÂND SE SFÂRŞEŞTE BINEfoloseşte un limbaj dihotomic-antonimic voluntar pentru a sugera altceva decât spune: Nu se simte bine: e sănătoasă, totuşi! E veselă şi bucuroasă nevoie mare! Însă nu se simte bine; dar mulţumim de întrebare, e sănătoasă, slavă Domnului şi nu duce lipsă de nimic; cu toate astea, nu se simte bine[II, 4, p.74]. Parolles, din aceeaşi piesă, foloseşte dihotomia-antonimică pentru convingere: Prin faptul că ţi-o pierzi o dată, fecioria poate fi reînnoită în alte zece exemplare, dar dacă ţi-o pierzi pe vecie, ţi-o pierzi pe vecie ; sau, puţin mai departe: n-ai decât de pierdut dacă n-o pierzi [I, 1, p.18]. Dintre aceste categorii, doar ultima e comunicată unui conlocutor; cele două dintâi pot fi comunicate şi ele, dar întâmplător; logic, însă, ele apar în domeniul vorbirii cu sine. Trecerea de la dihotomia-antonimică inconştientă la cea conştientizată a fost amănunţit analizată tocmai de cercetarea TRAGEDIEI LUI OTHELLO , tot astfel cum rolul nefast al dihotomiei-antonimice voite poate fi descifrat în întreaga strategie a lui Iago, descrisă în acelaşi loc.

În continuare, referindu-ne la zona intelectuală, dihotomia-antonimică poate fi indusă sau dedusă . Spunem că este indusă atunci când este provocată de o gândire dihotomică-antonimică străină: Pandarus : […] Elena însăşi se jura mai zilele trecute că Troilus, cu toată faţa lui oacheşă – trebuie să recunosc că aşa e – la o adică, nu e oacheşă. Cresida : Ba da, e oacheşă. Pandarus : Pe legea mea, că spun adevărul, este şi nu este oacheşă.Cresida : Ca să spun adevărul, e adevărat şi nu e adevărat [vezi mai sus, vol 10, I, 2, p.397]. Ultima replică a Cresidei este indusă de ezitările dihotomice-antonimice ale lui Pandarus; ea emite această dihotomie-antonimică pentru a evidenţia absurdul celor auzite, imitativ. Dedusă este o dihotomie-antonimică ce exprimă rezultatul unei analize a împrejurărilor sau trăirilor: Sfârşitul, marea alinare! / Vai moartea, moartea:  Moartea-mbătătoare, / O tu hoit sfânt, balsamică duhoare [vezi mai sus, III, 4, Constance, p.119]. Ori, tot din aceeaşi piesă: Cine / In sânge îşi pune mântuirea, / În sânge o găseşte mincinoasă [III, 4, Pandulph, p.123]. Orice dihotomie-antonimică, că este indusă sau dedusă, poate fi acceptată sau respinsă .

Dihotomia-antonimică acceptată produce în trena ei alte dihotomii-antonimice în lanţ. Oare ideile enunţate în următorul text nu puteau fi comunicate şi cu alte mijloace stilistice? Totuşi, Shakespeare a preferat repetiţia dihotomiei-antonimice de început pentru a o face mai pregnantă (gândind ca stilist) şi pentru că aceasta e caracteristica dihotomiei-antonimice acceptate (gândind ca psiholog: acest punct de vedere se va clarifica ulterior):Faci din credinţă-un duşman al credinţei, / şi cu zavera-ncaieri legământul, / Cu legământul, limba cu ea însăşi, / […] Tot ce-ai jurat e împotriva ta / Şi nici nu poate fi ţinut de tine; / Căci ceea ce-ai jurat a face rău / Nu-i rău când e făcut cum se cuvine / Şi, neîndeplinit, când e spre rău, / E-ndeplinit mai bine neţinându-l. / Când ţi-ai luat un scop greşit, mai bine / E să-l greşeşti. Deşi nu dă de-a dreptul, / Poteca ocolită e cea dreaptă; / Cum focul stinge focu-n rana arsă […] / De-un adevăr de care nu eşti sigur / Nu poţi jura: decât să nu juri strâmb; / Batjocură-ar fi altfel jurământul! / Tu, însă, ai jurat să juri doar strâmb, / Cu atât mai strâmb, cu cât ţii jurământul [idem, III, 1, p.110]. Punctele de suspensie înlocuiesc versuri în care se subliniază că regele Filip a făcut două jurăminte opuse unul celuilalt. Am vrut să evităm această împletire a cascadei de dihotomii-antonimice cu antonimii răbufnind când şi când. Interesant este însă că şi această antonimie a jurămintelor se rezolvă, în final, tot într-o dihotomie-antonimică pentru că, odată acceptată, această gândire, ea tulbură procesul logic, după cum se va vedea mai departe: De-aceea juruinţa ta din urmă, / Rostită împotriva celeilalte, / E răzvratirea împotriva ta [ibidem]. În privinţa dihotomiei-antonimice acceptate de conştiinţă (atât în cazul celei acceptate şi a celei respinse, hotărârea e luată în zona afectivă a personalităţii), că este indusă sau dedusă, ea poate fi malignă sau benignă , împărţire privind intensitatea dihotomiei-antonimice. De această intensitate depinde proliferarea dihotomiei-antonimice discutată imediat mai sus. Deci dacă este benignă nu generează alte dihotomii-antonimice şi nu descumpăneşte gândirea logică; dacă este malignă duce la ambele rezultate (vezi înnebunirea temporară a lui Othello).

Aceste subdiviziuni au fost elaborate ţinându-se seama de conţinutul dihotomiei-antonimice.

3. Tipuri de dihotomii-antonimice (din punct de vedere al formei). Referindu-ne la aspectul formal vom avea următoarele noi categorii:dihotomii-antonimice simple, dezvoltate şi artificiale . Termenii sunt suficient de clari (cu excepţia celui din urmă) ca să mai fie nevoie de altceva decât de exemplificare. a) Dihotomia-antonimică simplă Da, o iubesc şi o urăsc [W. Shakespeare, Cymbeline, vol. XI, în rom. de N. Argintescu-Amza, III, 5, Cloteu, p.100]. Sunt astăzi singur la părinţi. şi fiică / şi fiu li-s numai eu [vezi mai sus, 26, III, 4, Viola, p. 265]. Bolingbroke : Deci tot nu te-nvoieşti să laşi coroana? Richard : Ba da şi nu; da – nu [26, IV, 1, p.96]; b) Dihotomia-antonimică dezvoltată: Al treilea cetăţean : Aţi slujit patria nobil şi n-aţi slujit-o nobil. Coriolan : Cum să-ţi înţeleg ghicitoarea? Al treilea cetăţean : Aţi fost flagelul duşmanilor şi biciul prietenilor [vezi mai sus, II, 3, p.262] Talbot : Râd, doamnă, căci te-nşeli / Crezând c-ai prins mai mult decât o umbră… Contesa : Cum, Talbot, nu eşti tu? Talbot : Ba da, sunt eu.Contesa : Deci ţin făptura ta, nu umbra? Talbot : Nu, / Căci sunt doar umbră-a ceea ce sunt eu. / Fiinţa mea întreagă nu-i aici, / Căci ce vezi tu e doar o mică parte / şi cea mai mică-a omului din mine. / De-ar fi aicea Talbot în fiinţă, / Înfăţişarea lui măreaţă, vastă, / Nu i-ar putea-o prinde-acoperişul.Contesa : Vorbeşte în enigme-acest flecar… / Tu vrei să fii aici şi totuşi nu eşti! / Cum vrei să-mpaci aceste două feţe? Talbot : Am să vă dau de-ndată dezlegarea. (Sună din corn. Vuiet de tobe. Bubuit de tun. Porţile castelului sunt zdrobite. Pătrund soldaţi.) Ce spuneţi, doamnă? Oare-acum credeţi / Că umbra doar din Talbot aţi văzut-o? / Priviţi-i bratele şi muşchii, vlaga, / Fiinţa care gâturile-njugă, / Vă spulberă oraşe, fortăreţe / Şi vi le nimiceşte într-o clipă [W. Shakespeare, Henric al VI-lea, vol. VI, în rom. de Barbu Solacolu, p.I, II, 3, p.51-52] ; c) Dihotomia-antonimică artificială se cuvine definită; ea este o construcţie lingvistică artificială ce conţine în acelaşi cuvânt noţiunea simbolizată şi negarea ei: ‘nuncle’, i se adresează Nebunul Regelui Lear de 17 ori, din clipa când fiicele sale dovedesc că împărţirea averii făcută de bătrânul rigă, din cursul vieţii sale, fusese anapoda chibzuită (I, 4, 5, II, 4, III, 2, 4, 6); or, uncle (unchiule) era, pe timpul bardului englez, termen de reverenţă (cum s-au păstrat în română: moşule, nene, tuşă etc.), iar defineşte negarea, după un model consacrat al limbii engleze, ca în ever – ever (vreodată – niciodată), or – or (sau – nici),either – either  etc.

Francesco Patrizzi (1529 – 1597), ale cărui opere sunt cunoscute lui Francis Bacon ( Novatores quos nominas, Telesium, Patricium, etiam alios, quos prştermittis, legi : Am citit pe înnoitorii pe care îi numeşti, pe Telesios, pe Patrizzi, chiar şi pe alţii, pe care îi pui lângă ei) [P.P.Negulescu, op.cit. vol.II, p.336, nota 1], numea cauza primă Unomnia , o altă dihotomie-antonimică artificială; numele acesta presupune a sugera dublul aspect al unicităţii şi infinităţii aflate simultan în ea.

4. Tipuri de dihotomii-antonimice (din punct de vedere al manifestării) Structurile dihotomice-antonimice nu se manifestă numai în limbaj, ca figuri de stil, ci şi în comportament, aşa după cum s-a putut deduce lesne din multe exemple anterioare. Mai mult, ele pot fi detectate în relaţiile sociale dintre personaje. Aşadar, se pot analiza structurile dihotomice-antonimice de limbaj, comportamentale şi situaţionale . Asupra celei dintâi categorii nu vom reveni. Iată însă câteva exemple pentru structura comportamentală: şi Iud-a sărutat / Pe Domnul şi, urându-i fericire, / În sinea lui gândea să-i facă răul [W. Shakespeare, idem, p.III, V, 7, Gloucester]. Gloucester : Aşa cum drept e că n-ascund nimic, / Ajută, Doamne!Winchester : Ajută, Doamne, -aşa / Cum altul mi-este gândul decât vorba [idem, III, 1, p.72]. Măştile şi travestiurile care bântuie literatura Renaşterii sunt dovezile unor comportamente dihotomice-antonimice traductibile prin celebra replică a lui Iago: Nu sunt cel ce sunt [Othello, op. cit. I, 1]. O gândire dihotomică-antonimică duce (că este sau nu reflectată în limbaj) la un comportament dihotomic-antonimic. Un comportament dihotomic-antonimic crează o situaţie dihotomică-antonimică. În ZADARNICELE CHINURI ALE DRAGOSTEI curtezanii Prinţesei şi însoţitoarelor ei sosesc mascaţi. Prinţesa hotărăşte ca şi toate fetele curtate să se mascheze la rândul lor, schimbându-şi şi hainele între dânsele (travestirea, mijloc grosolan de dihotomizare-antonimică concretă a realităţii). Katharina : Dar care-i ţelul schimbului, prinţesă? Prinţesa : Am chef să fac obrazul să le crape. / Ei caută să-şi bată joc de noi, / Să-mi bat de-a lor batjocură joc, voi! / Crezându-se cu-aleasa, or să-şi spună / Simţirile, şi-i vom avea la mână. / La cel dintâi prilej, când i-om zări / Fără de măşti, îi vom hiritisi [W. Shakespeare, Zadarnicele chinuri ale dragostei, op. cit. V, 2, p.250].

Jean Rousset, în LITERATURA BAROCULUI ÎN FRANŢA. CIRCE ŞI PĂUNUL [în rom. de Constatin Taşcă, Bucureşti, Editura Univers, 1976], urmăreşte printre alte teme şi pe aceea a travestiului şi a tuturor celorlalte manifestări ale gândirii dihotomice-antonimice, dându-le o explicaţie estetică. Analizele sale sunt deosebit de variate şi de sigure. El descrie o lume în care personajele se-nveşmântă în pene, în oglinzi, se-n-văluie în vânt, clopote, planisfere, flăcări şi aripi de păsări (p. 18). Din prima pagină citează printre alte titluri de balet ale epocii: FEMEILE AU DOUĂ FEŢE(idem) şi caracterizează respectivul spectacol ca pe un talmeş-balmeş de măşti delirante (p. 19). Tema fundamentală o socoteşte a fi metamorfoza, ceea ce pentru noi nu se opreşte la schimbarea în sine a fiinţelor şi lucrurilor în neaşteptate alte existenţe, ci ridică întrebări legate de capacitatea existenţei de a se metamorfoza, cu sau fără intervenţii circeene. Teoretizarea o face iezuitul Balde: Nicicând noi înşine, mereu tot noi (p. 28). Defilează prin faţă noastră hermafrodiţi, androgini, liote de făpturi duble. E pomenit abatele de Marolles, încântat de a fi fost spectatorul baletuluiFEMEILE DUBLE , în 1626, în care toate rolurile sunt interpretate de dansatori cu un chip în spate şi opusul său în faţă. Ce rol au aceste fiinţe duble sau dedublate, aceste personaje care se preschimbă în umbra lor sau care dau naştere contrariului lor? (p. 30). In Baletul lui Landy e vorba despre un copil mai bătrân ca mama sa şi despre un maur alb. Rousset citeşte undeva: Sunt nebun şi-s înţelept , ceea ce continuă cu ideea că doar cel nebun de-a binelea poate împrumuta cu succes rolul înţeleptului (p. 31). El remarcă faptul că contrariile se întâlnesc, bătrâneţea se shimbă în tinereţe, femeia se travesteşte în bărbat (idem). Titlul altui balet este deosebit de semnificativ: LUMEA RĂSTURNATĂ . În legătură cu acesta ni se spune: Lumea este pe dos sau “şovăitoare”, în stare oscilantă, pe punctul de a se răsturna; realitatea este instabilă sau iluzorie ca un decor de teatru. Iar despre om, că econvins că nu este niciodată întrutotul ceea ce este sau pare a fi, ascunzându-şi faţa sub o mască de care se serveşte atât de bine încât nu se mai poate şti care este masca şi care faţa cea adevărată (p. 33). Nu are rost să continuăm a conspecta. Este limpede că în teatrul, literatura, viaţa Renaşterii mişună emanaţiile gândirii dihotomice-antonimice.

E utilă o cercetare a romanului Don Quijote, în sensul metodelor quijoteşti de intrare în criza dihotomică-antonimică a gândirii (prin aceasta înţelegem momentul în care un om, alias personaj, începe să vorbească sau să se comporte dihotomic-antonimic). a) Intrarea în criză ca rezultat al euforiei personajului. Despre han ni se spune: Îşi făcu singur nălucă, închipuindu-şi-l castel (vol. I, p. 42). Un jugănar cântă din trişcă, lucru care sfârşi prin a-l încredinţa pe Don Quijote […] că-i aduseseră la cină şi muzicanţi (I, p. 47). Avem de-a face cu o substituire a realităţii care îi înlesneşte cavalerului o invertire personală: Castelanul cără fără zăbavă un cărţoi […], veni cu cele două pomenite domniţe la locul unde străjuia Don Quijote, căruia i se porunci să îngenuncheze (I, p. 55). b) Intrarea în criză datorită deprimării personajului. Bătut măr, se refugiază în declamarea unei balade eroice, ajungând să-l confunde pe consăteanul ce l-a ajutat cu unul din personajele cântului; la fel şi pe sine însuşi (I. p. 68). E o dublă dihotomizare-antonimică a realităţii: personajului literar i se descoperă identitatea cu personajul închipuit, tot astfel cum acestuia i se descoperă identitatea cu persoana. Care este puntea de legătură dintre realitate şi plăsmuire? Personajul literar e caracterizat prin fapte de arme ficţiuni. La fel, Don Quijote. Aşadar, am putea afirma (fără a sări prea multe etape) că relaţia dintre eul real şi eul virtual e una dihotomică-antonimică, adică o unitate cu două aspecte coexistând simultan şi tinzând să se anuleze unul pe celălalt, într-o unitate neîmpărţibilă. c) Intrarea în criză datorită unui impuls către mai-mult-ca-posibilul (termenul ne-a fost dictat de caracterul fatic al comentariului cervantesc): Primele zvâcniri ale inimii nu stau în puterea omului (I, p. 257) sau: Toate câte le vedea înaintea ochilor lesne şi le croia pe măsura trăsnelilor lui cavalereşti şi rătăcitorului său cuget (I, p. 262). d) Intrarea în criză prin situaţionarea comparativă în funcţie de crize din trecut Domnilor […], atâtea lucruri ciudate mi s-au întâmplat în castelul acesta […] că nu m-aş încumeta să spun […] nimic sigur cu privire la ceea ce sa află întrânsul (II, p. 294). e) Intrarea în criză prin influenţă . În munţii Sierra Morena ascultă povestea unui nebun din dragoste. Hotărăşte să-l imite. În optarea către nebunia programată oscilează între a imita furiile lui Orlando sau melancolia lui Amadis. Va imita firescul celui din urmă, dar în chip nefiresc (I, p. 333-351 ş. u.). f) Intrarea în criză datorită bunei credinţe . Încrederea ce o are în Sancho îl face s-o ia pe falsa Dulcinee (îşi dă seama de vulgaritatea şi urâţenia ei) drept idealul visurilor sale.

5. Metodele de inducere a mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii sunt următoarele:

a) Inducere prin comparaţie. Atunci când pacifică lupta generală de la han, stârnită de descoperirea de către bărbier a ligheanului său, Don Quijote o compară cu încăierarea de pe câmpul lui Agramante , îi îndeamnă pe oidor şi pe preot să facă, unul pe regele Agramante şi celălalt, pe regele Sobrino . Comparaţia se preschimbă în metaforă situaţională, iar aceasta devine dihotomie-antonimică (II, p. 299-301). b) inducere prin contaminare.Sancho, deşi căsătorit, visează la o domniţă pe care stăpânul i-ar putea-o da pe loc drept soaţă legitimă (I, p. 275). Nebunia programată/imitativă a cavalerului ne introduce într-o civilizaţie dihotomică-antonimică a travestiului şi a măştii, descrisă în întreg volumul II. Dorotea, iubita lui Fernando, se travesteşte în cioban, în prinţesa Micomicona. Preotul şi bărbierul folosesc diverse travestiuri şi măşti. Cardenio se travesteşte şi el. Luscinda, logodnica sa, Don Fernando şi ceilalţi însoţitori ai săi poartă măşti. Dorotea asistă cu un văl pe faţă la o discuţie a celor din urmă. Don Pedro se deghizează în două rânduri.

6. Mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii. A crea o figură de stil sau a o percepe în realitate presupune o operaţie specifică a gândirii. Toate figurile care echivalează două elemente ale realitaţii în baza unui ce comun îşi datorează originea unui mecanism al gândirii posibil datorită unei deschideri a conştiintei către realitate ce presupune realitatea ca reductibilă, în ultimă instanţă, la unitate. Dihotomia-antonimică este rezultatul stilistic al unui mecanism al gândirii ce activează intuiţia că realitatea are două chipuri simultan opuse chiar şi în esenţa ei.

Am încercat să explicăm posibilitatea acestor trăiri ce se dezvăluie simultan în două feluri. Remarcăm faptul că Prezentul  este reflectat în conştiinţă în două chipuri ce presupun simultaneitatea. Un Prezent nelimitat (aspectul nedefinit): ‘noaptea, cerul este acoperit de stele, dacă nu e înnorat’ şi un Prezent al momentului vorbirii (aspectul progresiv): ‘tocmai citesc’, je suis en train de lire’, I’m reading’ etc. Cel dintâi aspect reprezintă o însumare nelimitată de Momente Progresive ale Trăirii. Trecutul devine astfel o însumare negativă de Momente Progresive ale Trăirii, iar Viitorul un non-Prezent aleatoriu. Simţul realitaţii ne situează în Momentul Trăirii, Memoria actualizează Trecutul, suprapunându-l peste Momentul Trăirii , Imaginaţia actualizează Viitorul, suprapunându-l peste Momentul Trăirii. Deci percepem fie: a) Momentul Trăirii + (-n Momente ale Trăirii), fie b) Momentul Trăirii + (n Momente ale Trăirii Posibile). Prin transfer , orice obiect al gândirii poate astfel dobândi dubla caracterizare este şi nu este (Prezent + (- Prezent) ori Prezent + Non-Prezent). Montaigne descrie cazul unui condamnat la moarte, ulterior graţiat. Odată dezlegat, se descoperă că a murit. Pentru el moartea (Viitorul) s-a actualizat, a fost unul dintre cele două aspecte dihotomice-antonimice ale Momentului Trăirii. Condamnatul a lunecat cu uşurinţă de pe o faţă a realităţii pe cealaltă, trăindu-şi viitorul azi  (I, XXI). Tot el, scrie în acelaşi capitol: Asudăm, tremurăm, pălim şi ne roşim de zbuciumul închipuirilor noastre şi trupul nostru, întins pe perne, frământat de îndemnul lor, uneori se înfioară până a trăi şi moartea . Exemplu de actualizare a Viitorului găsim tot în Eseurile lui Montaigne (II, VI). Autorul lor a fost grav accidentat. Fiind socotit aproape mort, este cărat spre casă când o zăreşte pe soţia sa alergându-i în întâmpinare, mai mult împleticindu-se decât în picioare: Ei spun că m-am apucat a porunci să se aducă un cal soţiei mele , povesteşte naratorul. Ar părea că această vedere ar fi trebuit să pornească dintr-un suflet treaz; cu toate acestea nu eram nicidecum treaz, erau gânduri fugare […] iscate de simţuri înseşi, ca din puterea unei obişnuinţe . E clară actualizarea trăirilor trecute (‘obişnuinţa’) şi conştientizarea lor ca alt chip al Momentului Progresiv al Trăirii. Dorim să subliniem că nu este vorba de asocierea a două timpuri verbale antonimice, deoarece Prezentul face parte din Prezentul nelimitat (nedefinit) care are şi un alt aspect: Prezentul Progresiv.

Aşa cum am mai spus-o, acceptarea gândirii dihotomice-antonimice poate conduce la tulburări ale logicii. Am făcut analiza câtorva fraze din ESEUL XXXI DESPRE BĂNUIALĂ ) unde surprindem o situaţie rarisimă: nu construirea unei dihotomii-antonimice de către un literat, ci apariţia ei în procesul unei meditaţii neorganizate şi influenţa ei (după reechilibrarea gândirii) întru scăderea calităţii de combativitate a argumentaţiei dusă până la dezertarea din faţa răului. În paralel cu o altă ilustrare din acelaşi material ( VI, DESPRE SIMULARE ŞI DISIMULARE ), dorim să prezentăm roadele negative ale gândirii dihotomice-antonimice atunci când este stăpânită şi manevrată după voie: Cel pentru care trădezi pe unul căruia tot pe atât de binevenit eşti, nu ştie el oare că vei face cu el de asemenea? Te socoteşte om netrebnic, cu toate că ascultă şi trage folos de la tine, făcându-şi trebile cu făţărnicia ta: căci oamenii cu două feţe sunt folositori în cele ce-ţi aduc, dar trebuie să ai grijă ca ei să ducă cu dânşii cât mai puţin III, I ). Astfel, comportarea dihotomică-antonimică a trădătorului impune o comportare dihotomică-antonimică a celui în favoarea căruia trădează ( sunt acesta – sunt altul ). Aceeaşi comportare dihotomică-antonimică impune aceluia în favoarea căruia se săvârşeşte trădarea o comportare similară faţă de trădare însăşi ( cred – nu cred ), ajungându-se, deci, la sistemul în lanţ al ‘spionului spionat’.

7. Figurile de stil ca mijloc de cunoaştere. O ştiinţă nouă: stilistica antropologică – În limbajul şi practica de zi de zi a psihologilor şi psihiatrilor, la semnalul dat de psihanaliză, au intrat termeni ca: simbol, alegorie, mit, asociaţie liberă, tic verbal, umor etc. Ei sunt folosiţi pentru marcarea unor semnalizări ale anumitor stări psihice ori maladive sau pentru determinarea unor boli. Dar ştiind că formularea şi manipularea unei figuri de stil presupune o capacitate specifică a gândirii, cu un mecanism propriu (exceptând cazul că un grup de figuri de stil alcătuieşte o largă familie pentru originarea căreia nu este necesară decât o singură capacitate intelectuală) cercetarea figurilor de stil în lumina analizei precedente poate duce la o îmbogăţire a cunoştinţelor umane asupra modului cum funcţionează (se desfăşoară) gândirea.

Desigur, datoria noastră ar fi să delimităm, pe rând, dihotomia-antonimică de toate figurile de stil ce pun faţă în faţă două elemente antitetice; dar, pe de o parte, spaţiul nu ne-o îngăduie, pe de alta, analizei aspre şi minuţioase, de tip monografic, căreia am supus figura de stil descoperită de noi s-ar cuveni o analiză la fel de riguroasă a figurilor termen de comparaţie, muncă ce nădăjduim s-o facem pe viitor. Căci, cititorul va fi de acord, definiţii cum sunt următoarele (despre folosirea aceluiaşi exemplu preferăm să nu pomenim) nu pot constitui baza unei cercetări multidimensionale ca aceea pe care o întreprindem. Deschizând ediţia a II-a a DICŢIONARULUI DE TERMINOLOGIE POETICĂ de Gh. Ghiţă şi C. Fierăscu [Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1974], citim la p. 62: Antonim (din greceşte anti , contra şi onuma , nume). Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ (frumos – urât; luminos – întunecat; bun – rău; înger – demon etc.. Antonimele se întâlnesc frecvent în antiteze, tocmai pentru a întări şi contrastul sugerat de antiteza respectivă. Ex.: “Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici”, Eminescu, Scrisoarea I Iar la p. 94: Oximoron (din greceşte oxys , muşcătură şi moros , nebun). Figură de stil constând din alăturarea a doi termeni contradictorii, alăturare din care rezultă o necruţătoare ironie sau un usturător adevăr. In poezie, oximoronul e folosit pentru exprimarea unor imagini puternice. Ex.: “Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici”, Eminescu, Scrisoarea I . “Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic… / Decât un vis searbăd, mai bine nimic”, Eminescu, Mortua est .

Bineînţeles, o cercetare ştiinţifică nu pleacă de la definiţiile unui dicţionar. Insă definiţiile unui dicţionar aproape contemporan oglindesc stadiul cercetărilor ştiinţifice folosite pentru documentare.

Dacă utilizarea unor termeni stilistici a fost făcută până acum de către psihologie etc. curativ, s-ar putea ajunge la o folosire preventivă utilizându-se datele propuse de o posibilă ştiinţă nouă, stilistica antropologică, ramură a antropologiei stilistice , a cărei metodă am încercat să o exemplificăm în mult prea sumara expunere făcută pe marginea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.