– Limuzina cotidiana

19. LIMUZINA COTIDIANĂ

S-a petrecut ceva complet neaşteptat şi cât de grăitor pentru portretul Catolicosului Vasken I!

A doua zi dimineaţa, pe la ceasurile opt şi jumătate, telefonul din camera mea de hotel sună.

Era Capul Bisericii însuşi, Sanctitatea Sa! Nu vreun secretar, măcar pentru a face legătura cu recepţia, nu vreun şef de cabinet, nu vreun episcop, ca acela cu problemele externe pe care apucasem a-l cunoaşte, nu elevul seminarist provenind din Brăila, cu care m-aş fi putut înţelege în limba maternă. Nu. Catolicosul voia să fie sigur că se făceau lucrurile cum trebuia, de aceea se interesa personal.

– Bună dimineaţa. Aţi dormit bine? Sunteţi mulţumit de condiţiile existente?

La confirmarea mea:

– Vă rog să rămâneţi în cameră în jurul orei 10. O să vină un diacon să vă ia; el o să vă însoţească astăzi.

Au trecut treizeci de ani de atunci. Cât de puţini au fost oamenii de oarece importanţă socială care s-au deranjat să mă caute personal la telefon, deşi nu rareori interesul le ardea buzele. Dar s-o facă în interesul meu?! Poate că ştiri despre cele ce povestesc cu privire la acest om cu adevărat mare vor ajunge şi la actualii conducători ai obştii româneşti, să le fie de învăţătură cum se manifestă nobila dimensiune a modestiei unei căpetenii.

Scurta, dar profund politicoasa lui înştiinţare avu un efect miraculos, nescontat de nimeni: brusc am devenit omul potrivit pentru asimilarea veacurilor, ba miilor de ani de cultură şi civilizaţie armeană cu care urma să mă confrunt.

Ce vreau să spun? Până la acea convorbire eram un oarecare, un trepăduş nimerit din întâmplare în acea ţară , un nimeni care nu avea să-şi schimbe statutul anonim prin nici unul dintre contactele ce i se pregăteau. Iar dacă nu mă vedeam chiar astfel, ci mă folosesc de o hiperbolizare de inferioritate, mânat de un capriciu scriitoricesc, nici prea deosebit de aceasta nu mă văd.

După acel telefon, impresia mea era că devenisem cineva care merita atenţia Sanctităţii Sale, cineva în care Catolicosul citise ceva ce eu nu cunoşteam, dar care-l… impresionase. Să fi fost scurta prezentare a autobiografiei, atât de săracă de evenimente şi realizări – dar din care nu lipseau anii de puşcărie de la sfârşitul adolescenţei? Să fi fost preţuirea Prea Sfinţiei Sale Episcopul Dirayr Mardichian, a înţelepciunii lui Hrandt Avachian? Să fi fost aspiraţia mea de a învăţa grabar , cu asumarea jertfelor necesare? Să fi fost faptul că urma să-mi continui cariera universitară – începută la absolvirea facultăţii şi exercitată simultan cu aceea de profesor de liceu, la Institutul Teologic din Bucureşti, cum se numea pe atunci Facultatea de Teologie de astăzi?

Nu cunosc, repet, ce-l determinase pe Întâistătător să se poarte cu mine aşa cum o faci cu o fiinţă de oarecare merit. Însă, timpul trecând, am început s-o bănuiesc: pentru Sanctitatea Sa, oamenii se cuveneau preţuiţi – nu purtau ei chipul lui Dumnezeu? Nu poruncise Hristos să-L vedem pe El în fiecare dintre semenii noştri?

Un atare merit mă învoiam şi eu să recunosc a fi avut. Da, eram superior mie însumi, în calitate de purtător al Chipului; din păcate, numai în calitate de… purtător.

Se pare că dădusem peste un ierarh care lua în serios astfel de învăţături, atitudine cu care nu mă obişnuise nimeni până atunci. Şi cât o caut şi astăzi la cei privilegiaţi de soartă cu o poziţie socială de râvnit, dar încă netrecuţi prin şcoala bunei purtări faţă de semenii lor vitregiţi…

Mai este posibil ca atitudinea Sa să fi derivat din politeţea generaţiei, tocită odată cu îmbătrânirea celor din leatul Lui, generaţie din care Hrandt fusese cel dintâi cunoscut de mine – ba nu: cel dintâi apreciat, pentru că, acum o recunosc, m-a izbit şi la alţi inşi de o anumită vârstă o reţinere în imediata revărsare a veninului pregătit pentru a fi împroşcat asupra întregii omeniri numai deoarece aceasta exista indiferent de ei. Asemenea ură nemotivată regăseam, în shimb, la membrii generaţiilor următoare, celei implicate în directa clădire a lumii roşii. Să se fi datorat ea directivelor luptei de clasă propovăduite întregului popor printr-un sistem pedagogic ce nu îngăduia să scape propagandei nici măcar un singur individ sau apariţia teoriei luptei de clasă constituia rezultatul unui quantum prea ridicat de sânge stricat într-o generaţie, cum s-ar datora răspândirii sifilisului în cursul primului război mondial, la nivel european şi în proporţii de masă? (Iată o teorie medicală explicând inexplicabilul în materie de politică a epocii, o teorie ilustrată prea bine de exemplul lui Lenin, teorie asupra căreia cu dragă inimă aş ceda drepturile de autor cui s-ar strădui să o documenteze ştiinţific.)

Cert este că apelul telefonic al Sanctităţii Sale deveni pentru mine pur şi simplu o chemare. O chemare ce o întărea pe aceea venită prin poştă: eram important pentru ceva; mă aştepta o misiune; mi se deschidea înaintea paşilor o cale prescrisă în domeniul slujirii culturii universale. Astfel gândeam în taină, pe fragmente, neîndrăznind niciodată să dau drumul închipuirii până la capăt, fiindcă mă ştiam un amărât de pion în lumea mizelor mari, un pion căruia i se opuneau forţele cele mai crude de pe eşichierul politic din ţara mea. Totuşi, Hrandt, îmi ziceam, izbutise imposibilul: mă smulgea încetul cu încetul influenţelor nefaste ale haitelor urii şi-mi pregătea rol de studios – al unui scholar , cum suna smerit termenul englezesc desemnând cărturarul: pentru urechea românului, doar un ‘şcolar’…

Vedeţi, dragi cititori, cât de uşor este să tulburi mintea omenească, fie ea şi încercată cu fierul de foc al suferinţei necruţătoare: atât de mult îmi lipsise dreptul la învăţătură, încât nu eram în stare să iau călătoria în Armenia ca pe o simplă călătorie, o preumblare turistică, o batere a apei în piuă, cum săvârşeau cei mai mulţi dintre concetăţenii mei avizi de a trece graniţele ca să facă mici ciubuce ducând şi aducând felurite mărfuri în şi din ţările învecinate în care aveau acces. Ea devenea pentru mine o călătorie mitică, era încărcată de simboluri, era revelatorie, formativă în absolut.

.. N u este de mirare că cea dintâi scriere de ficţiune a mea, care a izbutit să iasă la lumină îndată după isprăvire, redactată câţiva ani mai târziu, trata despre o călătorie a desprinderii de viaţă, o călătorie a jertfei de sine pentru schimbarea vieţii, o călătorie pe loc, o emigrare internă (cum m-a şi acuzat – între patru ochi – redactorul-şef al revistei “Teatru”, răposatul Theodor Mănescu, atunci când i-am cerut să-mi publice tragedia contemporană care se juca aproape în fiecare seară a săptămânii la Teatrul Foarte Mic, mă refer la “Şoareci de apă” , povestea unui fost deţinut politic şi a iubitei sale, ucişi cu pietre în sala teatrului de lângă Piaţa Rosetti, de către toţi cei de faţă, deoarece cuplul solicita dreptul de a munci pentru “cei de sus”, să dobândească şi ei o pâine…).

“Şoareci de apă” era şi în alt sens debitoare preocupărilor de armenolog: la perşii din a căror religie s-au adăpat în vremurile străvechi şi armenii, exista obiceiul ca, dacă îţi ieşea în cale un şoarece de apă, să-l zdrobeşti cu piatra: aceasta te purifica. Nu acelaşi obicei triumfa şi în ţările comuniste? Dacă întâlneai fratele etichetat drept duşmanul de clasă, fie şi în acelaşi pat conjugal, ori sub pielea propiilor copii, erai dator să-l denunţi. Mulţi “duşmani” s-au purificat vânzându-şi fraţii, aruncând cu piatra în ei…

Revenind la călătoria mea ce de-abia începea, cu acea invitaţie a Sanctităţii Sale de a rămâne în aşteptarea automobilul trimis după mine, aşa cum i se cuvenea oricărei călătorii mitice desăvârşite, se vestea a fi una nu “în jurul odăii mele”, precum aceea întreprinsă de Xavier de Maistre, ci în jurul meu însumi, plecând din mine şi isprăvindu-se tot în mine, confruntarea cu istoria şi artele vechi armene nefiind decât o coborâre în propriu-mi suflet.

Ce vrea să spună aceasta? Începusem de doi ani doctorantura. Prilejul ei, mai ales, al tezei pe care urma s-o concep şi s-o susţin, constituia treapta fără de care, gândeam, nu mi-ar fi fost cu putinţă să devin un literat onest şi conştient de riscurile chemării lui. Anume adâncirea operelor complete ale unui scriitor de valoare universală, în cazul meu: William Shakespeare.

Când am ales să mă preocup de cultura şi civilizaţia armeană, deoarece punctul final al tezei îl pusesem, îmi rămânea să urc o a doua treaptă a cunoaşterii omului: cercetarea civilizaţiei şi culturii unui neam, pe toată desfăşurarea ei, de la începuturi şi până în timpurile prezente.

Dacă aş fi izbutit această performanţă, îmi rămânea o a treia încercare de învins (piedici pe care mi le puneam singur, pentru oţelire): stăpânirea unui întreg domeniu de creaţie al omenirii.

Pentru că, în cursul cărţii de faţă nu voi mai reveni asupra astei chestiuni, sunt dator să luminez până la capăt acest aspect al pregătirii scriitorului, aşa cum o vedeam eu. Rezultatul celor trei trepte de studiu s-a concretizat în următoarele trei cărţi: “Shakespeare, un psiholog modern”, “Civilizaţia armenilor” şi “Stilistica spectacolului. Eseu de stilistică antropologică”.

Va să zică, împlineam cea de a doua iniţiere, din grupul celor trei obligatorii, în opinia mea, pentru formarea scriitorului.

Acum mi se pare limpede afirmaţia de mai adineaori – că mă aflam la începutul unei călătorii în jurul meu însumi. Voi avertiza cititorul că până şi această căutare a lui Hrandt reprezintă tot o căutare a mea, de fapt.

Continuând investigarea de faţă în acelaşi spirit ca şi până acum, îmi rămâne să înfăţişez în ce mod cele de mai sus constituie un rezultat al învăţăturilor lui Hrandt. Oare aşa să fie?

Deşi lucrurile nu sunt la fel de limpezi ca cele decriptate până acum, totuşi aş spune că tot ‘de la Hrandt citire’ este şi această aspiraţie pedagogică. Adică pilda dată de el era una globală conţinând, împletite între ele, cele trei etape clar înşiruite în mintea mea.

De nenumărate ori, pictorul mi-a afirmat că viziunea sa artistică a fost schimbată de contactul cu marii artişti ai lumii, realizat cu prilejul restaurărilor. Şi nu numai viziunea i s-a lărgit pe baze noi, ci personalitatea creatoare însăşi. De la o culoarea ternă, tinzând spre monocromie, lipsită de strălucire şi nehrănind varietatea, neurmărind diferenţierea după materialul pictat, după reflectarea luminii, după existenţa transparenţelor şi opacului în natură, treptat a ajuns a pricepe că fără toate acestea încă nu era pictor. Pe şevaletul său avu loc o revoluţie. Pe la jumătatea vârstei deveni altul, se descătuşă de temeri, de timidităţi, de sine însuşi; îşi mută pe carton voluptăţile secrete şi aduse în lumina solară comuniunea cu existentul pe care învăţase să o trăiască.

Şcoala restaurărilor întrunea cele trei trepte distincte intuite de mine: contactul cu opera completă a altui scriitor deriva din contactul cu pictura cât mai amănunţit investigată a maeştrilor de odinioară; cercetarea completă – pe cât cu putinţă – a unei culturi şi civilizaţii provenea din analiza lumii reflectată în viziunea artiştilor trecutului; pătrunderea din hotar în hotar într-un domeniu al realizărilor omeneşti decurgea din asimilarea întregii picturi a lumii.

A îmi da seama de aceasta mă linişti: mă aflam în continuare pe un drum bun, pe acela început de când mă plasasem ucenic la şcoala lui Hrandt Avachian…

Va să zică, în marea mea nevoie de confirmare (se vede că efortul lui Toni Zaharian de a-i răspunde fusese insuficient, deoarece pe parcursul celor patru ani pierduţi la o vârstă încă a formării şi a finisărilor se crease un gol prea adânc în această privinţă), mă agăţam de orice fleac, imposibil de legat de tema calităţilor mele altfel decât în alambicata mea sete de a citi în jur adeziuni la una sau alta dintre trăsăturile mele, cum ar fi fost acel sensibil şi cald telefon ce, desigur, nu avea nici în clin, nici în mânecă, nimic comun cu meritele mele şi nu revela nici un fel de apreciere deosebită a Sanctităţii Sale. Noroc că rămâneam un ins modest şi că n-am început a mă purta cu familiaritatea permisă unuia ‘preţuit’ pentru anumite merite, în nici un fel reale, să mă fi făcut de râs, după cum îi făceam de râs şi pe Episcopul din Bucureşti, ca şi pe naşul meu.

De altfel, în timp, aveam să constat că acest soi de convorbire telefonică era ceva curent şi practic, ce-l scutea pe Catolicos de dezagrementele lucrurilor prost făcute de alţii. La telefon am fost chemat în mai multe rânduri: atunci când o vizită neaşteptată din străinătate determină mutarea mea în alt hotel, pentru o zi sau două, apoi în vederea readucerii mele acolo de unde fusesem luat, atunci când eram invitat la o masă de prânz în atât de extinsa bucătărie a reşedinţei Catolicosului, împreună cu mama Sanctităţii Sale sau cu episcopul cunoscut şi o presviteră ce pregătise o salată libaneză, delicatesă rară şi necunoscută în Armenia, ca să fiu întrebat ce daruri mi-aş fi dorit pentru cei dragi de acasă sau să mi se comunice rezultatul reunirii celor câţiva cărturari ce urmau să-mi găsească o cale potrivită de învăţare a grabar -ului.

Aceasta se petrecu cam într-a treia sau a patra zi de la sosire.

Când am aflat pentru care pricină automobilul mă conducea mai întâi la Ecimiadzin, solemnitatea scopului îmi dădu fiori. Era cu adevărat emoţionant ca cineva atât de însemnat să se preocupe de viitorul meu. Era o premieră ce n-a fost repetată. Toate bucuriile recente rămaseră în afara câmpului conştiinţei mele, restrâns acum la un simplu nod în gât. Aveam să mă pomenesc implicat într-un destin cvasistrăin la care, aşa cum am specificat-o, nu gândisem eu însumi mai deloc. Deveneam tributar unei vorbe aruncată cam într-o doară şi obligat să-mi târăsc restul vieţii după directivele ei. Parcă mă amuşina frica.

Revederea chipului indulgent al Catolicosului mă întări în aşteptarea verdictului. În sfârşit, după frazele introductive ce rezumau eforturile depuse de cei câţiva oameni deranjaţi pentru mine, Personajul mitic dinainte-mi îmi confie că nu exista mai potrivită şcoală unde să pun în practică frumoasele vise ce nutream decât aceea de la San Lazzaro. Undeva, departe, izbucni un tril victorios al unei păsări necunocute.

– San Lazzaro? repetai sonurile melodioase, dar rămase la fel de incomprehensibile pentru mine chiar şi după repetare.

– Lângă Veneţia , îmi spuse cu un ton rutinier.

Chipul meu striga că nu înţelegea. Sanctitatea Sa îmi veni în ajutor:

– Nu ţine de Catolicosatul nostru. E o mănăstire a mekhitariştilor. Aceştia constituie un ordin armeno-catolic. Deosebit de culţi. Întreţin flacăra publicaţiilor, cercetării, şcolii; beneficiază de o bibliotecă excelentă. Au fost vizitaţi de Lordul Byron şi de N. Iorga. Franz Werfel a locuit la ei mai multe luni. Acolo se pare că s-a documentat pentru “Musa Dagh”. E mai recomandabilă, pentru scopul propus, decât mănăstirea mekhitariştilor de la Viena.

Dacă a rostit titlul acelei cărţi a lui Werfel, m-a convins asupra potrivirii locului la cerinţa mea, neîngăduind apariţia unor noi îndoieli: socoteam că“Musa Dagh” reprezenta cel mai bun roman al secolului XX.

– Comisia întrunită a conchis să vă dăm o bursă pentru Mekhitariştii din San Lazzaro. Aceeaşi pasăre îşi reluă trâmbiţarea în soprano.

Dacă eram convins că insula putea să-mi devină şcoala desăvârşită, nu am vrut să insistăm în continuare asupra chestiunii, pentru ca visul să nu fi devenit prea dureros.

Mi-am permis chiar o ironie, ca faţă de un armean de origine română, deci care cunoştea prea bine situaţia din ţară.

– Dacă îmi acordaţi bursa, puteţi influenţa şi situaţia mea la serviciul de paşapoarte al M.A.I.-ului? Cum să mi se îngăduie să părăsesc România pentru o ţară din Occident?! Cine m-ar susţine în dorinţa mea de a învăţa? Vă pierdeţi bursa în mod inutil. S-a găsit o soluţie fără ieşire, din păcate.

Ori fusesem prea obraznic, trântind adevărul pe birou, fără menajamente, ori Sanctitatea Sa cocea acelaşi gând cât timp comisia de profesori gândea la altele, care mai de care mai dificil de pus în practică. Îmi spuse:

– În acest caz, dacă bănuiţi că nu vi se va da drumul în afara graniţelor, nu rămâne decât să vă folosiţi de existenţa în Bucureşti a celui mai mare cărturar armean, care poate că ştie mai multă carte decât toţi mekhitariştii la un loc.

Probabil că arătam cam încurcat. Veni în întâmpinarea eventualei mele întrebări:

– Mă refer la Siruni. O să vă interesaţi unde locuieşte. Vă vor da adresa cei de la Episcopie sau Hrandt. Mergeţi la el şi-i vorbiţi în numele meu. Îi împărtăşiţi soluţia găsită pentru dumneavoastră; şi cum ea este inoperantă, nu rămâne decât să vă sprijine el. O să vă sară în ajutor. E un entuziast şi, deşi este bătrân, vârsta nu i se cunoaşte când e vorba de realizări culturale. Aveţi multe de învăţat de la el, nu numai grabar. Este istoric. A fost prieten cu N. Iorga. Acesta îl îndemna să noteze fiece informaţie, oricât de măruntă, privitoare la trecutul armenilor. Dorea să fie un Iorga al neamului nostru.

Pierderea bursei parcă mi-a luat o piatră de pe inimă. Dacă insista să mi-o acorde, n-aveam altceva de făcut decât să lupt pentru a o transforma într-o realitate. Iar lupta ar fi fost peste puterile mele. Nu puteam ieşi decât învins din ea.

Deoarece am pomenit marea atracţie a adolescenţei mele pentru India, merită cunoscut în contextul acestei propuneri catolicosale că, mult mai târziu, cu prilejul aniversării centenarului Patriarhiei Române, am cunoscut, prin calitatea mea de însoţitor-tălmaci, un economist indian, consultant ştiinţific al papalităţii. Ne-am simţit bine împreună, pentru că izbutisem a-l interesa în meşteşugăritul rural românesc, în care se entuziasma să regăsească elemente ale folclorului propriului său neam. Plăcându-i conversaţia mea, ne-am plimbat chiar şi cu barca pe lacul Herăstrău.

Cu acel prilej, l-am rugat să se străduiască a-mi găsi o modalitate de a ieşi pentru studii, vreo bursă în India sau altă soluţie, cum ar fi fost un schimb de experienţă, acum aflându-mă eu lector de limbi moderne la Institutul Teologic.

Peste o lună, cu aproximaţie, el trebuia să revină în Bucureşti, să participe la Congresul Mondial al Populaţiei.

Fidel făgăduinţei sale, m-am pomenit că mă sună la telefon pentru a-mi comunica faptul că-mi găsise un decan englez care voia să-mi acorde bursa şi că trebuia să ne întâlnim toţi trei urgent. De altfel şi britanicul se grăbea să-mi vorbească; aştepta lângă el.

– De unde telefonaţi? a fost prima mea grijă să aflu.

– De la recepţia din holul hotelului , mi se răspunse cu inocenţă.

Nu mai era nimic de făcut. Trecusem prin faţa acelui hotel şi băgasem de seamă că în dreptul portalului erau parcate cinci-şase taxiuri cu însemnele hotelului pictate pe caroserie, pentru eveniment. O minciună sfruntată: de când erau dotate hotelurile româneşti cu taximetre? Era evident că la volanul lor se aflau securişti, în intenţia de a se cunoaşte cu precizie unde se duceau participanţii când nu se aflau la şedinţele în grup. Să mai subliniez că telefoanele hotelului erau cu stricteţe supravegheate?

M-am şi văzut anchetat, să declar ce misiuni de spionaj mi se încredinţaseră de către cetăţeanul britanic şi de trimisul Papei, ori de către ambii, ce sume de bani primisem, ce angajamente îmi luasem, ce filiere alcătuisem. Cine să mă creadă că nu voiam alta decât să învăţ mai mult şi mai bine? Aş fi fost tocmai potrivit pentru o nouă aruncare în puşcărie, iar pricina nu merita o jertfă atât de mare.

Am răspuns că nu mă puteam deplasa la hotelul lor, suferind de o gripă rebelă, cu febră mare, ce mă reţinea la pat.

Timpul trecând, am istorisit întreaga tărăşenie unui colonel de stat major, soţul unei colege a soţiei mele, cu care familie puteam, cât de cât, păstra onestitatea în convorbiri. Mă certă pentru greşeala mea, povestindu-mi că un coleg al său, audiind un curs complet de English by Radio , expedie, la încheierea lui, la sediul B.B.C., un eseu în limba engleză, aşa cum se ceruse cursanţilor, şi câştigase o călătorie de şase luni prin Anglia. Statul major al armatei – ha! ha! e bună! – îi dăduse drumul fără probleme şi omul rămăsese acolo. (Probabil că armata trăsese în popor la Revoluţia din 1989 pentru că acesta refuzase să plece şi el în Marea Britanie!) Nu mi-am putut convinge conlocutorul că totul fusese o călătorie aranjată şi că respectivul avusese o misie grea şi nemărturisibilă…

Dealtfel, naivitatea acelui colonel, între timp dat afară din cadrele oştirii, prin pensionare forţată, sub acuzaţia de a fi tolerat circularea unei maşini în care se afla, la volanul ei găsindu-se un şofer, cadru militar, în stare de ebrietate, atunci când fosta sa soţie şi cu fiica lor plecaseră definitiv în Israel, ceea ce constituia adevăratul motiv al scoaterii lui la pensie, naivitatea sa, ziceam, era atât de mare încât, după evenimentele din Decembrie, apropo de participarea M.F.A.-ului la ele, mă întrebă vehement: – “Şi pe noi cine ne apără, dom’le, dacă armata întoarce armele împotriva noastră?!”

Aşa am pierdut şi a doua bursă a vieţii mele.

Astfel că limuzina neagră mi-aducea mereu surprize peste surprize.