– La nudism

– Vă îndoiţi că omul se trage din maimuţă? mă întrebă domnul gol cu care mă plimbam prin ţarc.
În nici un caz n-aveam chef de argumente fie în favoarea, fie împotriva teoriei darwiniste. Piciorul stâng mă durea cumplit. O inflamare a nervului sciatic în urma unei răceli din miez de vară.
– Vă îndoiţi, domnule, domnule… Cred că ar fi momentul să facem cunoştinţă…
Eram de altă părere. M-am îndoit, pe rând, de numele cu care s-au prezentat diferite persoane în pielea goală.
– Nudul nu poate avea individualitate, m-am pomenit dând glas fără de voie unui gând ce nu ar fi trebuit mărturisit cu nici un chip în clipa când cineva îşi întinde solemn dreapta, gata să-şi decline numele şi calităţile.
– Horcea, Emilian Horcea, contabil principal.
Domnul Emilian Horcea se folosi de mâna slobodă pentru a-şi scărpina o parte laterală a trupului; dacă ar fi fost îmbrăcat, n-ar fi îndrăznit s-o atingă cu astfel de scopuri nici aflându-se de unul singur în cameră.
În aceeaşi clipă descopăr un alt cunoscut şi, cum bine s-a văzut, în condiţiile date cenzurarea propriilor acţiuni fiind redusă la zero, iar frânele conştiinţei lepădate odată cu hainele, mă pomenesc întrebându-l pe domnul Horcea:
– Îl vedeţi pe domnul acela ciung? Mai există probabil cineva pe aici care seamănă foarte mult cu dumnealui. Ieri iese îmbrăcat din vestiar, şi, îndreptându-se către ieşire, mă salută. Când mi-arunc privirile spre el, ce credeţi, dom’ le: avea ambele mâini! Şi eu care-l confundasem cu domnul acesta!
– Tot el e, dom’ le! L-am văzut când îşi montează un braţ de lemn, ca un fel de calapod. Când se dezbracă şi-l atârnă de cuier.
Pe loc am avut răspunsul la îndoielile ce nutream în legătură cu identitatea nudiştilor. Numele cu care te recomanzi aci poate fi la fel de adevărat ca şi braţul pomenit.
– Domnule Horcea, obsesia mea este că ne învârtim într-o lume factice, neverosimilă, neplauzibilă.
Trebuie să mărturisesc că atunci când eşti victima unor dureri atroce, zi de zi şi noapte de noapte, mai mult timp decât o săptămână, poţi fi bântuit de astfel de gânduri negre.
– Întocmai, aprobă domnul Horcea. Continuă: Şi vă mai îndoiţi că omul se trage din maimuţă?
Plimbarea cuplului nostru se desfăşura de la un capăt la celălalt al ţarcului, adică de la fâşia acoperită cu iarbă şi buruieni de la nord, înveselită de prezenţa a doi corcoduşi şi a unui tufiş din nu ştiu ce neam vegetal, şi până în dreptul clădirii scunde ghemuind într-o încăpere duşurile şi în cealaltă W.C.-urile. La est se ridica un zid înalt din plăci de beton văruite în alb: despărţea bărbaţii de femei. În zona verde menţionată se aflau două deschizături nu prea mari şi cu contur neregulat, sparte la nivelul pământului în paravanul pietros. În cursul zilei, vecinele noastre, femeile, le astupau cu hărnicie, îndesând frunze, smocuri de bălării şi ghemotoace de hârtie; noaptea acestea dispăreau, misterios şi constant, ca şi când natura, în ciuda tuturor tratatelor de morală, ar fi socotit că era demn să se înlăture măcar un colţişor, oricât de mic, din cortina de oţel a blestemului rigid despărţind cele două sexe.
– Dacă nu cumva e opera măturătorului, comentă domnul Horcea.
Partea de vest era strajuită parţial de un perete aidoma; se continua cu ferestrele camerei de odihnă şi cu odaia vestiarului. Ambele aripi de răsărit şi de apus erau umanizate datorită câtorva fotolii de metal şi fibre plastice colorate şi unor scuipători elegante, cu suport şi picior nichelate, cele din urmă împestriţând laturile ca nişte schelete de panseluţe gigantice. În zilele cu adevărat calde, banda destul de lată de nisip călcată de noi devenea un labirint practicabil numai prin meandrele desfăşurate între o sumă de parasoluri (imagini cu adevărat realiste ale curcubeului), înfipte în nişte teci cilindrice de fier coclit, ce urcau de la suprafaţa solului.
Solitudinea visătorilor porniţi în aventura preumblării nu este respectată îndelung. Şi atunci când, în cursul unei conversaţii meditative, se infiltrează un al treilea şi al patrulea peripatetician, nimeni nu are inima împietrită până la a alunga cu o vorbă tăioasă intruşii.
De altfel, toate câte se petrec la nudism sunt atât de ciudate şi de anapoda încât nimic nu te mai miră. Fascinaţia exercitată pe de o parte, de atotputernicia soarelui şi pe de alta de calitatăţile tămăduitoare fără nici o restricţie ale nămolului preschimbă nişte oameni, altfel raţionali şi de înţeles, într-un fel de, iertaţi-mă, nebuni. Năclăiţi în zoi şi noroi cum sunt, fiecare expune centrului sistemului din care facem parte, îndeosebi, acel teritoriu al trupului sau mădularului dureros. Astfel perspectiva de ansamblu aduce cu panorama unei Curţi a Miracolelor, unde tot schilodul a împietrit într-o anumită postură dintr-un dans cvasimagic. Aşadar, vezi bărbaţi în toată firea, ba chiar hodorogi de ani, cu braţele înălţate, predându-se fără condiţii ca în faţa unor mitraliere ale Nevăzutului ameninţător, pregătite să le secere piepturile costelive ori slăninoase; vezi haidamaci întinşi pe spate şi ţinând câte un picior ridicat în defensivă, să gonească vreun câine zburător gata să le muşte pântecul revărsat sau şoldul zbanghiu; vezi prea cucernici prosternaţi, cu torsul sprijinit înainte, pe coate, cu capul smerindu-se în pulbere, sumeţindu-şi părţile cele de taină ale spatelui într-o implorare adresată blândeţii fără de margine şi fierbinte a razelor ce nu-şi aleg cu mândrie locul descălecării din văzduhuri. Colcăie atâta sete de sănătate şi atâta spaimă de durerea ce nu va mai putea fi suportată, atâta groază  de bătrâneţe şi atâtea remuşcări pentru anii risipiţi departe de privirea grijulie a medicului, încât orice ar face aceşti adoratori mutilaţi ai Geei tot şi-ar găsi o explicaţie şi o pricină de iertare. Iar când, pe deasupra, la venire, la plecare, la momentele de caldă intimitate ale unsului reciproc cu clisă pe spate, la ceasul ajutării de sub duşuri întru rânitul pieilor de bivol purtate preţ de jumătate de ceas, când, zic, îi auzi rostind cu glas vibrant de slujitori de templu: “Să vă fie de bine” sau “Sănătate, taică”, ori “Să-ţi treacă durerile şi necazurile”, ţi se topeşte sufletul şi-ţi vine să-i îmbrăţişezi unul după celălalt cu sărutul samarineanului, oricât de mozoliţi ar fi.
– Vă îndoiţi că omul se trage din maimuţă? repetă încăpăţânat ca o muscă domnul Horcea.
Plumbul topit, scurs de-a dreptul în creştet de când măsuram curtea, mi-a paralizat orice urmă de rezistenţă. Cedez:
– Nu, nu mă îndoiesc.
– Şi bine faceţi. Căci cea mai de seamă caracteristică a omului este imitaţia, imitaţia cu orice risc. Tăceţi? De ce tăceţi? Pentru că nu mă puteţi contrazice. N-am să pomenesc modele, fie vestimentare sau intelectuale, nici “aerul de familie”, nici “spiritul de gaşcă”, nici stilul tezelor de doctorat. Vreau să vă povestesc cea mai nenorocită întâmplare ce i-a fost dat să o trăiască lui Emilian Horcea, contabil principal.
Se zvonea că avea să înceapă iar războiul. Tensiunea aceasta creştea de câţiva ani când, împlinindu-se sorocul aniversării unei generaţii de foşti liceeni, subsemnatul n-a avut de lucru şi acum vreo douăzeci de ani organiza un banchet. Treabă grea. Cei care altădată împărţisem spaţiul aceleiaşi bănci şi copiasem lucrările unul de la celălalt, eram astăzi risipiţi pe tot întinsul ţării, cu sau fără diplome universitare, cu sau fără amestec în politica atât de zbuciumată a acelei perioade. Izbutisem să iau legătura cu toţi, excepţie făcând unul singur. După ce l-am căutat şi l-am căutat în cea mai neagră provincie, mi s-a dat de ştire că locuia în plin centru al Bucureştilor. Mata ştii unde este strada Merişorului?
Am dat din cap în semn că nu ştiam.
– Nu ştii unde-i strada Merişorului?! se miră domnul Horcea. Apoi, mă iartă: Nu-i nimic. Îţi spun eu altădată. Să isprăvim cu chestia asta, cu descendenţa din maimuţă.
Reluă:
– M-am bucurat enorm că-l găsisem şi pe el. Am împărtăşit vestea bună tuturora. Ba le-am scris despre ea şi celor din toate târgurile ţării. De îndată ce am avut o clipă liberă, m-am dus să-l vizitez. Câtorva dintre invitaţi apucasem să le comunic chiar şi când hotărâsem să merg la el. Bineînţeles, mă lăsau să alerg singur peste tot.  Ştii mata cum se-ntâmplă la ocazii dintr-astea: unul bate drumurile, o sută chefuiesc.
Mă atinse pe umăr, să îmi câştige acordul.
Vine şi duminica respectivă. La orele 4 sărut mâna soţiei şi la şi 20 urc în blocul lui. “O face lată”, îmi spun. Se auzea patefonul, dom’ le, ca la nuntă. Parcă de-o parte a uşii mă aflam eu şi de cealaltă taraful. Zâmbesc în sinea mea:  “Oi cinsti şi eu un păhărel, că doar nu mi-a interzis doctorul”. Sun. Aştept. Nimic. Mai sun o dată. Iar aştept. Iar nimic. Sun, acuma lung. Aştept ce aştept. Nimeni. Atunci, cu tupeu, nu mai deslipesc degetul de pe sonerie. Într-un târziu, un moşulică. Crapă uşa ca un zgârcit ce era şi:
– “Dumneavoastră?” – “Îl caut pe fostul meu coleg, domnul profesor Sandu Teodor”. – “Poftiţi”.
Traversăm un pricăjit de vestibul şi intrăm într-un birou-bibliotecă, unde se aflau trei fotolii. Auzi, domnule, toate trei cu faţa la perete! Mă-nţelegi?! Nici unul întors spre interiorul încăperii. ‘Ăştia s-au îmbătat bine de tot, îmi zic. Iau loc în cel cu spatele spre uşa de la intrare, nu că l-aş fi preferat, dar acolo m-a invitat tipul şi, cum eu eram musafirul, m-am supus. Trec câteva minute, cam multe, ca la ospăţ (deşi în afară de muzică nu mijea nici glas, nici zgomot de tacâmuri) şi, tam nesam, o voce: – “Mâinile sus şi nu te mişca!” ‘I-a plasat careva pontul că vin’, râd în sinea mea. Cum nu i-am recunoscut glasul, îmi spun c-a pus pe altul să mă sperie. – “Omoară-mă, frate Toadere!” zic şi mă-ntorc. – “Nu te apropia, banditule, că te-mpuşc ca pe un câine”. Unul din cei trei a vorbit exact în clipa în care, răsucindu-mă, am apucat să-i zăresc pe toţi. Nu era cu putinţă să fi fost prieteni cu profesorul Sandu Toader! Actori să fi fost şi nu şi-ar fi putut schimba trăsăturile în sensul ticăloşiei, aşa cum îi arătau feţele! Dac-ar fi fost machiaţi! Da’ de unde! Dom’ le, erau trei otrepe! – “Buletinul!” Probabil c-am făcut o mutră de nătărău care nu înţelege o iotă că, pe dată, i se crăpă gura ca să răcnească iarăşi: – “Buletinul de identitate! aruncă-l aici!” şi-mi face semn spre vârful pantofilor lui. Tustrei mă priveau ca turbaţi, cu pistoalele gata să scuipe foc.
La dreapta noastră se adunase un grup de nudişti în jurul unui bărbăţel de un stat de palmă, cu o tichie din ziar pe cap, dintre acelea în formă de chipiu ostăşesc, cum îşi fac copiii. Spectacolul mă delecta zilnic şi participam şi eu la el, ca actor, ţinând seama de calităţile sale curative. Exhibiţionistul nu numai că era cam  pitic, dar părea şi cam trecut. Totuşi, zilnic, la aceeaşi oră, se delecta strunindu-şi ucenicii de pripas să-şi tămăduiască neputinţele trupeşti cu gimnastica; înghesuiţi unii-ntr-alţii ca oile, aceştia îl admirau mişcându-se, apoi la comanda lui, preluau ridicările şi coborârile de braţe, zvârlirea înainte şi înapoi a picioarelor, legănarea trunchiului şi toate celelalte.
– Când am dus mâna spre buzunarul de la piept, urmă domnul Horcea, toţi au tresărit şi s-au încordat. – “Stai că ţi-l scoatem noi!” zbieră tot cel de vorbise până atunci. Probabil că mureau de frică să nu extrag vreun pistol făcându-mă c-aş căuta buletinul. Purtătorul lor de cuvânt făcu un semn unui acolit şi acesta se apropie cu băgare de seamă de mine. Cred că dacă aş fi strănutat mă ciuruiau pe loc. Dar cum să strănuţi?! Eu sunt contabil, om ordonat, am disciplina în sânge. Mi-a scos portvizitul şi m-a îmbrâncit: – “Dă-te mai departe”. După care s-a retras de-a-ndaratelea. A întins portvizitul şefului. Cel din urmă l-a desfăcut şi a citit cu glas tare: – “Emilian Horcea. Porecla!” mormăi. Eu tăceam chitic. Nu ştiam că vorbea cu mine. Întâi, deoarece se zgâia în act; al doilea, că ce poreclă să am eu, intelectual? – “Porecla, n-auzi?!” Era vorba tot despre mine. – “Ce poreclă?” zic. “N-am poreclă”. – “N-ai? dar “Emil” nu te strigă?!” – “Păi aşa mă cheamă”. – “Vax. Te cheamă Emilian”, silabisi el cu ochii cufundaţi încă în cărţulie. Apoi mă strivi sub călcâiele privirilor. “Emil ţi-e numele conspirativ sau porecla?” Rămăsesem cu gura deschisă. Străinul mă ajută: – “Şi acum închide gura. Ne urmezi. Ia-o înainte!” Dom’ le am ieşit pe scară, între ei, fără să apuc măcar să văd cum arăta fostul meu coleg, Sandu.
– Păi de ce-aţi ieşit? apuc să-l întreb.
– Mata n-ai priceput că erau de la securitate? se miră domnul Horcea. Eu mă lămurisem de la început. Suntem din altă stofă, aia-i. Eu sunt un tip metodic şi lucid. Şi, de altfel, pe mine mă căutau, nu pe dumneata. Ce părere ai, nu ne ungem?
Privesc orologiul de tablă de deasupra intrării de la sala de duşuri.
– Ne plimbăm de juma’ de ceas, constat.
– Ne-am încălzit destul. Hai să ne tragem gâlcile cu alifie.
Asta era expresia lui preferată pentru “a te unge cu nămol”. Operaţia se săvârşea între W.C.-uri şi zidul ce ne despărţea de locul unde făceau femeile duş. Materia primă se afla într-o troacă de beton aşezată pe un piedestal turnat şi el. Era de un negru splendid, bătând spre verde putred şi aluneca printre degete ca un lapte gras şi smolit. Bărbaţii se ungeau unii pe ceilalţi ca să îşi poată acoperi întreaga suprafaţă a pielii, mai ales în locurile unde nu izbuteau să-şi întindă propriile degete. Unii, însă, aveau prejudecăţi; de pildă, îşi făceau o cizmă până la genunchiul unui picior, iar şoldul opus îl ascundeau în jumătate de chilot de păcură. Alţii îşi desenau frunza lui Siegfried pe ceafă sau pe creştetul cu desăvârşire chel. Numărai câţiva războinici cu mănuşi cavalereşti până la coate şi cu un pinten la o gleznă, eventual ambele. Un actor pensionar şi cel puţin ciudat (fusese actor complet: cântase, dansase, jucase dramă, comedie, dar nimeni nu auzise de el. Ce spuneam despre identitate? N-aveam dreptate, domnule Horcea?) îşi sublinia exact numai două vertebre de la mijloc; deosebeai pe trupul altor excentrici, care nu fuseseră actori, albul ochilor de masa cealaltă şi erai foarte încântat că puteai face această distincţie, fiind astfel îndrituit să nu te simţi smuls dintre semeni. Domnul Horcea este foarte încântat de opera pe care a încheiat-o. Amândoi ne admirăm pe o faţă şi pe cealaltă, în oglinda lungă, încrustată în peretele exterior al vestiarului. Din nou mă uit la orologiu. Mi-arunc o ultimă oară ochii asupra cristalului platinat: sug pântecul, trag umerii spre spate, încordez muşchii – e adevărat că par un luptător african.
– La Interne, mi-au ars câteva să-mi mute dinţii nu alta, îmi explică amicul meu Emilian Horcea. – “Dacă nu ne spui adevărul sau ne ascunzi ceva, îţi punem coada măturii în mână”, mi-au spus. Se prea poate să mă fi arătat nedumerit, aşa încât adăugă: – “Să-ţi aduni măselele în făraş”.
– Erau aceiaşi? încerc să par politicos interesându-mă.
– Da’ de unde! alţi doi care m-au luat în primire. Apoi unul m-a părăsit şi m-a lăsat în grija celuilalt. Acesta era un băiat de zahăr. Imediat scoase pachetul cu ţigări şi-mi oferi: – “Cât timp lucrăm împreună”, insinuează, “fumăm parte la parte”.
– Şi aţi luat după ce v-a lovit? mă mir stupid.
– De ce să nu iau? îmi răspunse sever domnul Horcea. Dacă era pe gratis… Cunosc valoarea banului. Sunt contabil doar… – “Ce căutai la Sandu Toader?”, zice. – “Voiam să-l invit la un banchet; şi-i expun toată tărăşenia. I-am tot spus-o de pe la patru jumătate cinci şi până pe la unsprezece noaptea. Şi nu o dată, bineînţeles. Între timp ne întrerupeau diverşi vlăjgani; intrau, mă scrutau, tăceau mâlc şi ieşeau. În cele din urmă anchetatorul cheamă un gradat, mă lasă în grija lui şi dispare şi el. Căpraru’, om de treabă, zice: – “Dacă n-aţi făcut nimic domnu’, vă dă drumu…” Şi-apoi n-a mai zis pâs.  Sursa mea de ţigări reapare într-un târziu. – “O să te poţi odihni. Dumnealui”, şi arătă din cap spre caporal, “o să te conducă”. M-a scos din birou, am traversat coridorul din doi paşi şi m-a băgat în altă odaie, unde se afla o masă de scris şi un scaun. Geamul era zăbrelit. Paznicul: “Dacă aveţi bani, dau eu o fugă şi vă cumpăr de-ale gurii”. Aveam nişte mărunţiş ca de tramvai. I l-am întins. Până-n zece minute se înapoie cu un cornet de măsline, fără pâine. Mă încuie pe dinafară. Luai una în gură. Tot morfolind-o, am aţipit cu capul pe masă. deodată mă trezeşte un strigăt. urmează altul. Însoţit de plesnetul unor palme. Pe urmă, linişte. Mă ridic. Lipesc urechea de uşă. Brusc, glasul lui Sandu Toader. Cu neputinţă să nu-l recunosc; vocea lui de pe vremuri, cu care se bâlbâia când era scos la tablă: – “Emil Horcea a organizat!” urla. Încă două ţăcănituri scurte pe obraji. Parcă-i vedeam umflându-se. – “Asta-i tot ce ştiu”. Jumătate de ceas mai târziu, ţipete noi: glasul lui Ştefănescu. S-a văitat cât s-a văitat, ca să exclame şi el: – “Horcea e organizatorul!” S-au mai perindat aşa câţiva dintre foştii colegi, cu aceeaşi acuzaţie răcnită din adâncul pieptului, strecurându-se printre pumnii anchetatorilor. La un moment dat, nici măcar umbra ereziei afirmate pe socoteala banchetului nu m-a mai putut ţine treaz, m-am întins pe masă şi am început să sforăi. Nu ştiu cât să fi dormit! Cert este că m-am pomenit propulasat în picioare de câteva izbituri în uşă, urmate pe dată de acelaşi joc: – “Cine a organizat?” – “Horcea Emil!” De astă dată mi-i aduceau pe coridor să mărturisească în dreptul uşii, după câteva ghionturi. Iar căprarul sau cine ştie cine n-avea altceva mai bun de făcut decât să bubuie în lemn cu pumnii, să mă trezească înainte de emiterea cuvintelor fatale. Cât despre colegi, nimeni nu-i întreba nimic altceva, că-ţi venea să crezi că fuseseră bine struniţi ce să spună pentru uzul urechilor mele. O dată cu zorii bat şi eu în uşă. mă chinuiau nevoile. Caporalul o crăpă binişor: – “V-aţi sculat, domnu’?” Fac şi eu pe prostul: -” Numai c-un ochi: pentru o treabă mică”. Pricepe şi mă conduce. Când să trag uşa cu pricina după mine, adaugă: – “Completaţi cu cea mare. Nu se ştie niciodată dacă-i mai e dat omului să se bucure şi de ea”. Apoi înfige cizma între uşa pe care o împingeam şi tocul ei, explicând: “La noi nu se ezistă secrete”, şi zâmbeşte mieros. Zece minute mai târziu mă înfăţişa unui anchetator necunoscut.
Mi se făcuse pielea de găină. Un zbieret jalnic, înspăimântător, sfâşie văzduhul nudiştilor. Sunetul ascuţit îşi schimbă încetul cu încetul nuanţa, rostogolindu-se în cele din urmă ca să se preschimbe în râsul clipocit al unui bărbat gâdilat. Unul dintre cei mai sensibili clienţi al locului nu putuse suporta pe pielea prea încinsă de soare senzaţia de răcoare însoţind prima mână de nămol întins pe spatele său. Pe urmă se resemnase, de bună seamă, acceptându-şi destinul vrăjmaş cu cât mai multă veselie cu putinţă.
– Ce voiau de la dumneavoastră, domnule Horcea?
– Să recunosc că banchetul foştilor colegi constituia un paravan al unui complot politic urmărind schimbarea guvernului comunist. Şi să vezi dumneata dacă omul nu se trage din maimuţă! Dom’ le, până la amiazi m-au ţinut în burduşeli şi şuturi, ca la prânz să mă întrebe: – “Mai ai mâncare de aseară?” Posedam toate măslinele minus una, că nu puteam să le-mpart cu colegii. M-a lăsat să gust două-trei şi, după câteva minute, a început o serie nouă de upercuturi şi de genunchi în stomac, întinzând de ea până-n adâncul nopţii. Apoi m-au târât în acelaşi birou de vizavi. Mă crezi c-am adormit pe dată? Eram cam ostenit.
– Vă cred.
– Mulţumesc. Peste un ceas sunt trezit. Mi se înapoiază galanton şireturile, cureaua, cravata şi ceasul. Uitai să vă spun că mi le înhăţaseră din prima clipă. – “Domnule Horcea”, zise politicosul cu ţigările, “regretăm confuzia. Toate s-au lămurit nici că se putea mai bine. Într-adevăr a existat un complot; dar nu în cazul absolvenţilor liceului dumneavoastră, ci al celor din liceul de peste drum. Ne iertaţi. Şi acum, vă rugăm să ne lăsaţi pentru că avem treabă”. M-am pomenit în stradă de ca şi cum aş fi fost în trecere pe acolo. Mai puteţi susţine că omul este o fiinţă raţională, domnule… domnule…?
Mi-am dat seama că încă nu mă recomandasem.

– Emil Orcea, zic şi continui: organizator al banchetului din liceul de peste drum.