– La fapta

16. LA FAPTĂ

Hrandt nu aştepta să-i fi încredinţat ce mă frământa.

După cum eu băgasem de seamă că religiozitatea nu constituia preocuparea lui majoră, la fel, şi el luase notă că, în cazul meu, lucrurile stăteau invers. Aceasta îi slujea scopului mai bine decât ar fi putut-o singur potrivi.

Folosindu-se de înclinarea mea naturală, mă puse în legătură cu o persoană ce îmi schimbă la rândul său viaţa, pe linia aleasă mai mult sau mai puţin conştient de către pictorul care mă cucerise definitiv. Era vorba despre, pe atunci, Episcopul Dirayr Mardichian (azi Arhiepiscop) la care mă trimise după ce îl avertizase că îmi sta în intenţie să traduc nişte poveşti populare armene în vederea publicării.

Fără să-mi amintesc cu exactitate cum mi-a venit această idee, sunt sigur că s-a născut în mine. După câte mă cunosc, am răsucit orice eveniment al zilelor mele astfel încât să slujească literaturii căreia mă dedicasem.

Asta deoarece am renunţat, încă de la începuturile mele ca scriitor, la orice altă veleitate sau aspiraţie în afară de aceea de a-mi ajuta cu orice sacrificiu scrisul. Pentru careva străin, cele ce spun trebuie să sune vanitos şi fals cât încape. Ar fi o greşeală să mi se aplice o atare judecată. Într-aceasta stă şi ridicolul situaţiei multora dintre cei dedicaţi artelor. Fără a izbuti mare lucru în domeniul îndrăgit, ei şi-au luat măsurile de precauţie să nu fie împiedicaţi de nimic în urcuşul lor. După ce şi-au potrivit existenţa rigorilor cărora li se supun, se dovedeşte că alte şi alte piedici din afară şi dinlăuntru li se opun până la a li se refuza orice reuşită, când, de fapt, nu au nimic de comunicat semenilor şi nici mijloacele de a o face în mod convingător.

Va să zică, este de bănuit că am prins din zbor şansa de a mă năpusti asupra acestui subiect rămas necunoscut altui literat român, dacă nu cumva am provocat-o eu însumi. Cele ce priveau armenologia constituiau încă un teren aproape virgin în cultura noastră. Desigur, a mă preocupa de folclorul armean nu însemna …’armenologie’! Dar putea fi pasul major către ea. Asta am sesizat atât eu, cât şi naşul meu.

Episcopul, un bărbat de statură potrivită, era agreabil. Poate cititorul a observat că, atunci când cunoaştem oameni noi, nu ne place nici să fim dominaţi prin înălţime, nici prin masă carnală; şi, deşi aceasta ne place, nu este util unei viitoare relaţii să dominăm nici noi, la rândul nostru, în aceleaşi domenii fizice. Staturile înaltului cleric şi a mea se armonizau astfel încât nici unul dintre noi să nu resimtă vreun complex alături de celălalt. Figura sa ovală era pecetluită în egală măsură de zâmbet, ca şi de o încordare abia simţită ce îi conferea seriozitatea însoţind absenţa surâsului, seriozitatea fără de care nu se poate făptui nimic bun. O undă de blândeţe onestă îi străbătea apele senine ale irisurilor. Tenul şi culoarea părului, roşcate, nepărând armeneşti, după criteriile comune de a-l vedea pe armean numai brun, te făceau doritor a-l cunoaşte mai bine. Glasul, limpede şi puternic din fire, modelat de cântare, te cucerea, inspirându-ţi încredere.

Nu l-am bănuit nici o clipă că m-ar fi cercetat în tăcere, în timp ce vorbeam eu, pentru a mă cunoaşte şi el. Iscodirea lipsind, nu s-a făcut simţită nici suspectarea ce însoţeşte de obicei orice vizită de acest soi. L-am plăcut de la bun început şi bănuiesc că nici Prea Sfinţitului nu i-am displăcut, deoarece colaborarea noastră a fost de lungă durată şi fructuoasă, ea împletindu-se şi cu anumite delicate semne prieteneşti de încredere în celălalt.

Prea Sfinţitul Dirayr a scos la iveală (ba cred că l-a adus anume din Armenia ) un tom destul de gros, legat în pânză închisă la culoare, conţinând povestiri populare. Mi-a mărturisit – ceea ce, de altfel, sărea în ochi – că nu cunoştea suficient de bine limba română pentru a face o traducere brută a textelor (nu era originar din România, ci fusese delegat de catolicosat să ocupe locul lăsat liber în ţara noastră prin plecarea Sanctităţii Sale Vasken I). Am opinat să recurgă la vreunul dintre angajaţii Episcopiei pentru tălmăcirea brută, urmând să intre în îndatorirea mea stilizarea şi forma literară. N-a voit să dea curs sugestiei. Aceasta m-a bucurat, fiind dovada că ţinea să se implice şi Prea Sfinţia Sa în aceeaşi măsură cu subsemnatul în ‘opera’ (numai ‘operă’ nu era!) de răspândire a culturii naţiei sale în rândurile naţiei mele.

I-am propus să-mi nareze conţinutul câtorva istorisiri, aşa, cu toate dificultăţile exprimării în română, eu urmând a adapta cele auzite, bizuindu-mă pe o traducere aproximativă. Metoda muta rezultatul final din domeniul traducerilor într-acela al adaptărilor, ceea ce evita orice trădare a originalelor.

Zis şi făcut. Deodată, cazna comună, a conlocutorului meu de a-şi sonda cunoştinţele de limbă română, puterea de a găsi echivalenţe între cele două limbi, strădania de a-şi colora lingvistic rostirea, afundarea într-o stare de cvasibeţie voluntară în care să plutească şi să înoate printre deliciile snoavelor şi evenimentele năstruşnice ficţionale, şi patima mea de a-l urmări în cucerirea de sine însuşi ca şi a teritoriului fiecărei povestiri comunicate mie, de a mă transpune în intimitatea limbajului său, de a-l depăşi pe loc pe cel din urmă, în căutarea nu numai a sensurilor, ci şi a spaţiului specific naraţiunilor, pe care îl recream pe dată în propria-mi simţire, această caznă comună ne-a apropiat, dând naştere unei zone a intimităţii între sufletele noastre, zonă unde nu mai avea acces nimeni altcineva.

Aşa s-a născut “Oaspetele nepoftit” , o cărticică din păcate cu dimensiuni nesemnificative, acelea ale colecţiei ce a adăpostit-o la unica editură românească pentru copii. Un ilustrator talentat a îmbogăţit textul cu incursiuni plastice într-o lume orientală, dar nu armenească, care, oricum, atrăgeau cei o sută de mii de cumpărători.

Ultimul Crăciun apucat ca student în anul final al Universităţii l-am sărbătorit prin apariţia în librării a unei cărţi de lingvistică aplicată: “Capcanele vocabularului englez” , elaborată în colaborare cu unul dintre profesorii mei – Andrei Bantaş -, aproape simultană cu participarea la două volume de poveşti populare din toată lumea, şi ele tipărite tot atunci şi cu ieşirea de sub teasc a acestei lucrări datorate amiciţiei de recentă dată cu Episcopul armean, mijlocită de Hrandt Avachian. Era izbânda naşului meu şi darul său, deşi munca le aparţinuse celor doi autori.

Arelua prea curând incursiunea noastră investigatoare în opul de povestiri folosit anterior nu avea rost: editurile comuniste impuneau autorilor să nu revină pe piaţa cărţii decât tocmai după doi ani, în cel mai fericit caz, de la publicarea celei din urmă scrieri. O culegere mai semnificativă de povestiri de acelaşi soi ne-a mai apărut într-un volum colectiv, mult mai târziu, şi tocmai pentru că nu mai eram singurii stăpâni ai arenei, ca semnatari pe copertă, a trecut nebăgată în seamă. Pe când “Oaspetele nepoftit” a avut parte de una, dacă nu de două recenzări în Erevan, în gazete literare centrale, cu reproducerea coperţii, datorate unui cercetător istoric armean provenind din România, elev al celebrului Siruni, pe nume: Kolangian, iubitor al tuturor manifestărilor culturale armeneşti din fosta sa patrie. Mai târziu, aveam să-l cunosc şi să-i preţuiesc neostenitul aparat fotografic.

Despre dovada definitivă a amiciţiei sale, complet exagerată şi nemeritată de mine, un atât de modest studios al culturii şi civilizaţiei armene, pomenesc grăbit, deşi ea s-a vădit mai târziu, căci domnul Kolangian m-a cinstit cu cea mai înaltă desemnare cu putinţă în Armenia: a redactat o rubrică, răspunzând la numele meu, în “Enciclopedia armeană”.

Receptarea cu succes a cărţuliei ne-a apropiat şi mai mult pe Prea Sfinţitul şi pe mine. Un sinod al Bisericii Apostolice Armene din toată lumea dădu Episcopului Dirayr prilejul de a lansa ideea necesităţii traducerii “Sfintei Liturghii”, scrisă în grabar – armeana veche -, în limba fiecărei ţări unde vieţuiau armeni, vestind că în România traducătorul fusese şi găsit.

Revenind în Bucureşti şi comunicându-mi aceasta, m-a umplut de bucurie, nu numai pentru oportunitatea ce se întrevedea la un moment dat pentru mine, ci şi pentru încrederea cu care mă învestea, încredere de care aveam mare nevoie în acel început de viaţă pe picioarele mele, după dobândirea licenţei, când mă străduiam pe multe planuri să mă afirm, socotind eu că de realizări de acest fel depindea libertatea mea viitoare, mereu ameninţată, cât aveam să trăiesc, de posibile alte arestări.

Îmi împrumută un text în limba franceză şi altul în engleză, traduceri ale aceleiaşi “Sfinte Liturghii” , urmând să mă ajut de ele în căutarea sensului sacru al slujbei divine.

Această preocupare se mula desăvârşit pe aspiraţiile mele intime. De aceea mă întreb dacă sugestia de a mi se încredinţa o atare muncă nu provenea de la naşul meu de căsătorie, care mă cunoştea prea bine şi ştia că în atare domeniu puteam da roadele cele mai însemnate.

Urmă o perioadă a fericirii, când respiram în intimitatea cugetelor cele mai subţiri, acelea care participaseră la crearea textului sfânt. A urmări pas de pas drama liturgică mă împingea să mă identific cu preotul slujitor, ale cărui cuvinte eram dator să le transpun în limba mea natală. Poate că dacă cel dintâi text de lungă respiraţie tradus de mine în limba română n-ar fi fost unul implicând răspunderi atât de cutremurătoare, nu aş fi acordat o greutate atât de mare acestei trude literare în general socotită o Cenuşăreasă, comparată cu activităţile de creaţie propriu-zise. Numai că, pentru mine, traducerea însemna de la început lucrul cu cuvântul inspirat de Duh. Confruntat mai târziu cu diverse scrieri ce îmi parveneau cu comandă spre a fi traduse, eu tot rezultatul împletirii dintre inspiraţia Duhului Sfânt şi inocenţa talentului omenesc le socoteam a fi fost şi le consideram cu veneraţia cuvenită unor progenituri cu atari origini nobile, chiar dacă ele însufleţeau cele mai meschine, de nu josnice, caractere romaneşti şi puneau în cumpănă situaţii îndoielnice, pe muchie de cuţit, certate cu morala.

Nu dificultăţile scriiturii, nici ale limbii speciale folosite în lucrare îmi stârneau spaime, ci curăţia (?) mea, ca vas ce urma să conţină câtva timp ‘lucrarea’, înainte de a o vărsa în patul de râu de unde să se adape o omenire din ea. Mi se pregăteau capcane din cari nu ştiam ieşi. Ele nu priveau ştiinţa literară, nici talentul meu de traducător, ci mă puneau pe mine sub semnul îndoielii, pe mine ca întreg, ca fiinţă, ca pildă pentru alţii.

Îl auzeam mereu pe Hrandt istorisind despre iconarii de odinioară – poate că am mai povestit-o – că obişnuiau să intre în post cu câtva timp înainte de a începe lucrul la o icoană şi că de fiece dată când se pregăteau a lua penelul în mână, nu purcedeau la aceasta fără a rosti câteva rugăciuni curăţitoare, de implorare a ajutorului divin, de mulţumire că puteau încă o dată să se apropie de culori, de pronunţare a nădejdii că nu avea să-i uite Dumnezeu cât erau adânciţi în exprimarea inexprimabilului… Cu cât mai mult mi se cuvenea mie să trec printr-o baie spirituală, mie care nu aveam nici o pregătire teologică pentru a pricepe cele mai de taină răsuciri ale gândirii din textul cu care mă confruntam; mie, cel lipsit de exerciţiu duhovnicesc; mie, cel înglodat în trupesc şi vieţuind numai în umbră!

Iar naşul îşi încheia comparaţia ajungând la pictorii contemporani, curvari, ţuicari, fumători, scuipători şi înjurători, dar şi ei primind comenzi de icoane şi străduindu-se să-şi respecte arta când le onorau.

Povestirea era prea evidentă pentru a mă încurca în descifrarea ei. Da, făceam parte din ultima tagmă, cu toate mizeriile caracterizând secta artiştilor moderni. Oricât de serios munceam, în adâncul sufletului îmi pâlpâia temerea că ceva avea să se petreacă ţintind să-mi năruiască turlele clădite spre ceruri, că un mister mă pândea, precum pe Manole şi pe tovarăşii săi, un mister devorator al artiştilor nedemni de arta lor. Striga în mine un glas ce mă asigura că nu voi reuşi, oricâtă strădanie aş fi depus.

Liturghia “mea” fu gata. Dactilografiată, am înfăţişat-o Prea Sfinţitului. Conform înţelegerii, o expedie sau o duse personal (nu mai ţin minte) la Ecimiadzin: Sanctitatea Sa, cititorul n-a uitat acest element biografic, provenea din România, studiase literele, filosofia, şi teologia la Bucureşti. Era cel mai în drept să-şi dea girul în privinţa calităţii muncii mele.

Peste vreo două săptămâni-o lună am fost anunţat că Sanctitatea Sa era de acord cu tălmăcirea pe care o efectuasem şi că se va îngriji de publicarea traducerii mele.

Nici o veste nu mă putea bucura mai tare.

Dactilograma ajunse la Patriarhia Bisericii Armene din Ierusalim, cu consemnul să fie încredinţată unui tipograf. Desigur, Catolicosul gândise că în Israel erau destui tipografi provenind din România, deci familiarizaţi cu limba neamului nostru, pentru care culegerea “Liturghiei” n-ar fi fost o piatră de încercare.

Însă, pentru pricini necunoscute, neglijenţă, indiferenţă, lipsă de judecată, lucrarea nu ajunse la un astfel de tipograf, ori cel din urmă nu făcu nici un efort întru respectarea textului ce-l avea de adus la lumină. Cert este că, peste vreo lună-două, primirăm din Armenia Sovietică o carte pe a cărei copertă scria că reprezenta “Liturghia Bisericii Armene” tradusă în limba română, dar care conţinea o bălmăjeală de litere amestecate, nepurtătoare de vreun înţeles omenesc – necum angelic -, aşa cum arată o primă corectură într-o tipografie clasică, peste care creionul roşu trebuie să depună mii de semne, pentru ca întreaga muncă să fie reluată în vederea unei noi corecturi şi a alteia, până să se elimine greşelile dese ca păduchii şi la fel de nocive. Comanditarul aflându-se într-altă ţară, la mii de kilometri, iar traducătorul aşijderea, deşi aiurea, la alte mii de kilometri, tipograful a legat volumul, l-a dat drept bun delegatului care l-a primit şi nu cunoştea boacă de română, un cleric funcţionar al Patriarhiei Armene de la Ierusalim, şi-a încasat banii şi cartea o porni pe calea aerului şi cu viteza luminii către… topit.

Personal, m-am ales cu trei exemplare: unul l-am dăruit vice-preşedintelui Departamentului Cultelor, al doilea rectorului Institutului Teologic, unde fusesem angajat între timp (Institut dependent de Departament), al treilea l-am oprit pentru mine şi nu mai ştiu unde l-am pus. E regretabil, deoarece, fără să-mi fie mie spre glorie, opul merita să fie expus, cu povestea sa comunicată dedesubt, pe un cartonaş, într-o vitrină a Muzeului Arhiepiscopiei Armene din România.

Cred că s-a dovedit, cu exces de ilustrare, că nu oricine se apucă a traduce un text sacru va şi merita să-şi vadă munca încununată de succes, după cum de altfel lăsam să se înţeleeagă mai sus, deşi, peste mai puţin de jumătate de an, revista ortodoxă “Glasul Bisericii”, datorită unui redactor sufletist şi care, pentru pricini greu de înţeles, mă preţuia, cu truda mea cu tot, mi-a publicat “Liturghia”.

Sanctitatea Sa, la propunerea naşului şi a Prea Sfinţitului Episcop Dirayr, mă invită pentru două săptămâni în Armenia, să-mi răsplătească eşecul.