– Ion Barbu

Există o căutare între oameni, ce se petrece pe deasupra noastră. Te pomeneşti, într-o bună zi, că te afli de câtva timp, de ani, de zeci de ani, în căutarea cuiva, un ins anume, şi el în căutarea ta, eventual, fără a fi fost conştient măcar de ceea ce trăiai şi, mai ales, fără să fii răspunzător pentru nici un efort deosebit în vederea întâlnirii acelui personaj. Împrejurările, însă, trădează că aţi umblat pe drumuri paralele, deseori şi apropiate, că vi s-au încrucişat când şi când căile, ori chiar în momente decisive ale existenţei, că aţi frecventat amici comuni – chiar dacă nu v-aţi întâlnit niciodată în casele lor, pentru că nu ştiaţi unul de celălalt în această calitate -, că aveţi fie şi rude îndepărtate care vă leagă neam prin alianţă. Se poate ca o aspiraţie de a face cunoştinţă unul cu altul să se fi limpezit treptat în cugetul nostru, dar niciodată să se fi manifestat cu ardoarea ce ne determină la faptă.

În cele din urmă ale două capete de cărare ajung la un loc: căutarea şi-a atins apogeul. Te întrebi, trezit la realitatea unei neconştientizate absenţe dureroase în sfârşit împlinită, cum de a fost cu putinţă să nu-ţi dai seama cât de arzătoare fusese absenţa întâlnirii acesteia şi cum de ai lăsat zilele să se scurgă pe lângă tine fără a întreprinde nici cel mai mic gest în vederea umplerii acelui gol. Sau rămâi în continuare inconştient de norocul tău şi treci mai departe cu indiferenţă. Abia după ani şi ani te dumireşti că ai trăit o căutare, că ea s-a împlinit, că ai pierdut ocazia vieţii tale, că totul acum este prea târziu.

Cititorul va deduce singur din cele ce urmează una dintre numeroasele mele căutări ratate, de acest tip, atât de multe că am ajuns să mă întreb dacă, în definitiv, am împlinit măcar una dintre întâlnirile necesare unei biete vieţi modeste ca a mea, ca să nu zic că am trăit de pomană.

Scriam de patru ani versuri, fără nici o îndrumare şi fără nici o privire critică aparţinând cuiva mai de soi ca mine, aruncată peste şirurile mele rimate. Fiindcă a citi colegului de bancă sau prietenului cu care baţi mingea pe maidan, mai rareori părinţilor, nu constituie confruntări suficiente pentru poetul începător.

Unul dintre aceşti ascultători ocazionali, Andrei, fiul fostului ministru Cădere, nedespărţit tovarăş de hălăduiri al meu, mă ispiti într-o bună zi să mi-arăt poemele cuiva care apucase a publica vreo trei plachete, dintre care două în limba franceză. Sărmanul Andrei era dator să frecventeze foarte multă lume şi să-şi îmbogăţească întruna panoplia de indivizi care să-l simpatizeze, deoarece tatăl său era arestat de mulţi şi pentru alţi mulţi ani, din pricina calităţii sale de fost demnitar, iar mama lui, când îşi văzuse bărbatul smuls de lângă dumneaei, îşi pierduse minţile. De nu era oportunitatea ajutoarelor dobândite de le străini, Andrei şi cu fratele său mai vârstnic n-ar fi avut nici cum se hrăni. În vederea acestui ţel, prâslea, elev la liceul de limbi clasice, când l-am cunoscut, în vârstă de vreo şaisprezece ani, de cum era prezentat cuiva, se făcea agreat şi invitat, ceea ce se şi materializa chiar de a doua zi, pentru a mai fi învinsă foamea încă o dată. E posibil să fi mâncat dimineţile şi serile datorită vreunei rude ori unui vecin. Nu pot garanta, totuşi, că acele mese ale zilei erau respectate de băietanul ca un ţâr lungovan cu care mă-nhăitasem.

Fratele său, cu câţiva ani mai mare, viril, fără a-şi pierde fineţea datorită unei înfăţişări mai legate şi a ochelarilor ce întăreau impresia de seriozitate pe care o lăsa, ducea acelaşi tip de viaţă. Ambii erau doritori de învăţătură şi îşi făceau cultura în orice condiţii. Seniorul era student la facultatea de mine şi petrol, singura unde fusese primit, fiindcă nu era căutată de tineri, sediul ei fiind situat în afara Bucureştiului. Acceptarea lui în facultate, categoric extrem de anevoioasă şi întemeindu-se pe multe minciuni declarate la serviciul de cadre, îi schimbase radical existenţa şi nu mai împuşca francul precum juniorul. Poate că temerea de a pierde ceea ce câştigase cu multe nevoinţe îl determina să impună în conversaţiile purtate de grupul din care făceam parte anumite declaraţii admirative cu privire la marxism şi la noile realităţi din ţara noastră, atitudine ce mi-l facea odios. Totuşi, convingerea că inteligenţa sa depăşea asemenea naivităţi mă determina să caut alte explicaţii purtării acesteia cel puţin curioase, cum ar fi ferirea de eventualii informatori semănaţi de securitate în rândurile ciudatelor epave umane adunate de frăţâne-su în neobişnuitele sale deambulări printr-o adolescenţă de doi bani.

Pe Andrei îl întâlnisem la Ateneul Român, unde ambii, fără să ne cunoaştem încă, ne strecuram în sală fără bilet, profitând de îmbulzeală, să ascultăm şi noi concertele filarmonicii. În faţa portalului masiv de la intrarea în aşezământul cultural de însemnătate naţională, după ce intrau melomanii cu abonament sau invitaţii, rămâneau câteva zeci de tineri (printre ei prizărite şi-nghesuiţi şi două-trei babete şi moşnegi vrednici de plâns) în aşteptarea clipei când cine ştie cărui salariat cu inima bună avea să i se facă milă de amatorii de muzică ce zăboveau în zloată şi frig şi sĂ poruncească să fie şi ei lăsaţi să intre. Dacă afişul vestea un solist sau un dirijor străin, era adusă miliţia. Nu aceea rea! Nu, ci nişte bătrânei în ajunul pensionării, politicoşi nevoie mare şi înţelegători cu pasiunea ce nu ne da astâmpăr cu înghimpările ei. Se străduiau să ne tempereze zelul până ce frica de a pierde concertul ne unea forţele şi ne lăsam cu toată greutatea asupra porţilor zăvorâte de câteva secunde, până când cedau scârţâind sub presiunea zelului nostru. Apoi năvăleam pe scările de marmură, în serpentină, urcând acolo unde nu se începea nimic până ce nu ne aşezam şi noi pe locurile ce ne aşteptau pe diversele trepte conducând la loji.

Cât o priveşte pe mama lui Andrei, nu am insistat cu întrebările pentru a-l forţa să-mi divulge cum se descurca, dacă am remarcat jena ce-l năpădea. O amintire crudă îmi arde conştiinţa – acum, când trecând la rândul meu prin detenţie, m-am lămurit că cele păţite de dumneaei i se puteau întâmpla şi mamei. Într-o zi, Andrei, cunoscându-mi interesul pentru soarta dânsei, m-a chemat în pragul camerei de servici din fundul curţii, unde erau toţi înghesuiţi, s-o privesc cuibărită în aşternut, absentă atunci când am salutat-o sfios şi plin de respect. Până în ziua aceea, îl invidiasem pe amicul meu pentru adresa pe care o avea: acea casă din Calea Victoriei al cărei portal este mărginit de douĂ cariatide cu corp vânjos, semi-nud, cu sâni majori, ieşind provocatori de sub nişte văluri de tencuială văruită în galben, subiect şi al unui ulei inegalabil semnat de Spiru Vergulescu. Clădirea îmi lăsase impresia că reprezenta o adevărată reşedinţă boierească. Eram mândru că prietenul meu odihnea acolo, între cele două femei de ştucatură. Într-adevăr, acolo sălăşluia, însă la capătul ogrăzii închise între corpurile de clădire mucegăite, împinşi, toţi membrii familiei, cum spuneam, într-o odaie a slugilor, într-o mizerie de nebănuit de către trecătorul ce lungea cea mai luxoasă stradă a Bucureştilor.

Andrei mi se părea a avea un chip cu trăsături feminine. La un revelion, s-a nimerit să mă găsesc faţă în faţă cu o rudă de-a gazdei, o ţigancă grasă şi purtându-se prea familiar pentru gustul meu. Îmi fusese recomandată ca un as al ghicitului, motiv pentru care, de altfel, fusese amestecată printre noi de cel ai cărui invitaţi eram, un instrumentist în orchestra societăţii de radiodifuziune. Femeia constituia punctul de atracţie al acelei nopţi deosebite despărţind doi ani. După ce şi-a făcut numărul cu cărţile de ghicit, voi a mă convinge asupra calităţilor sale suplimentare, anume să citească după chip, chiar şi dintr-o fotografie, caracterul individului. Cum aveam o poză de-a lui Andrei la mine, i-am prezentat-o. – “Ăsta da, bărbat adevărat!”, exclamă luându-mi graiul, deoarece părerea ei era tocmai pe dos în raport cu impresia mea… Pe deasupra mă simţeam şi jignit: adică eu nu arătam ca un bărbat adevărat…!

Cu Andrei Cădere am bântuit zona Morgăi, în nădejdea că ni s-ar fi îngăduit să pătrundem în clădirea cenuşie amintind de un templu (eventual masonic), să ne satisfacem şi noi curiozitatea de a privi morţii. Deîndată ce ne veni şi ideea potrivită, anume de a cumpăra un litru de vin şi de a-l făgădui unui om de servici cu care intrasem în vorbă, el ne şi împlini frumosul vis.

Cu alt prilej, ne-am strecurat ilegal în cimitirul Bellu, la o oră potrivită pentru a fi prinşi printre morminte de căderea miezului nopţii, dar total nepotrivită plimbărilor întârziate ale unor băieţandri. Un horcăit scos de cine ştie care beţiv înnoptând prin vreun cavou, la adăpost de intemperii, ne goni, cu gustul morţii, până ce ne-am văzut afară, pe sacrosanctul trotuar, acum adorat ca un tărâm al mântuirii nemaisperate, oricât de banal ar fi fost.

Dar nu voi insista asupra nenumăratelor noastre aventuri ieşite din comun, prin mijlocirea cărora treceam prin anii adolescenţei pe neobservatelea, fără a resimţi apăsarea obişnuită a mutaţiilor biologice, prea ocupaţi fiind noi cu răsturnarea miturilor şi superstiţiilor ce stau piedici şi bariere în calea celor ocupaţi cu creşterea.

Andrei Cădere m-a condus în atelierul unui pictor, Sorin Ionescu, de care, în continuare, m-a legat o prietenie de lungă durată, până la răpirea lui dintre noi într-o lume mai bună. Ne-am văzut zilnic, cu intermitenţele produse de frecventele sale plecări din ţară . Am fost ales de el, cu puţin înainte de moartea lui, printre prefaţatorii unicului său album cu reproduceri din întreaga lui activitate. Dacă, în călătoriile menţionate, s-a putut descurca, mie mi-a datorat-o pentru că l-am învăţat limba engleză în schimbul realizării a două portrete ale profesorului său: unul în laviu şi altul în ulei. M-a rugat să îmi dedic forţele aceleiaşi preocupări şi întru profitul unei prietene a răposatei sale mame, actriţa dramaturg Sorana Ţopa, al cărei vis era să participe la o tabără instituită de Krishnamurti în Elveţia. Nu numai că şi-a atins ţelul, însă bătrâna doamnă a şi stat de vorbă cu moralistul indian tot datorită lecţiilor mele. Cine ar fi crezut că femeia care a răscolit minţile şi sufletul unui Mircea Eliade, unui Emil Cioran şi unui Marin Preda, urma să-mi fie elevă obedientă atunci când eram student în ultimul an de facultate iar dumneaei se străduia să devină centenară.

Andrei Cădere ajunsese în studioul maestrului fiindcă cel din urmă primise o comandă pentru o sumă de portrete ale marilor artişti evoluând în contemporaneitate pe prima noastră scenă. Or, acela la care se opintise, era al lui Emil Botta, răposat atunci sau nu-i mai voia poza. Avea nevoie, ca model, de nişte mâini bărbăteşti chinuit construite, foarte expresive. Din om în om, cercetând diverşi propunători care ar fi vrut să-l ajute sau să câştige un ban, se oprise la prietenul meu. Este posibil – nu am verificat afirmaţia – ca imaginea mâinilor lui Andrei să spânzure pe undeva pe un perete din incinta Naţionalului, pe o pânză de mari dimensiuni, ce mă impresionase foarte mult, reprezentându-l pe actorul meu preferat.

De la această preocupare întâmplătoare se ivi în viaţa lui Andrei una de lungă durată, transformată într-o modalitate de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi de a izbuti, în sfârşit, să fie primit în rândurile fericiţilor care aveau acces la “câmpul muncii” în condiţii civilizate, într-o epocă tristă când, pentru fiul unui deţinut politic – mai ales de rangul părintelui său -, nu exista muncă accesibilă decât pe şantierele de construcţie ale barajelor. Un pictor sau altul i-a propus lui Andrei să devină ‘model’ profesionist la Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” şi prin diversele ateliere ale Uniunii Artiştilor Plastici Români, în schimbul unei cărţi de muncă şi cu perspectiva unei pensii la timpul potrivit. A fost o mare facere de bine pentru amicul meu, pe care eu am înţeles-o ca un netot, lipsindu-mă, din pricina aceasta, de cea mai formativă prietenie dinainte de arestare. Cum n-a fost unica dată când m-am înşelat şi am greşit, durerea de a fi pierdut un prieten mi s-a atenuat, rămânându-mi mai ales ruşinea de a nu fi ştiut să-i cântăresc hotărârile, prin aceasta judecându-l în forul meu lăuntric cu asprime şi fără dreptate.

Plin de orgoliul nesăbuit al intelectualului în formare – motivat doar printr-aceea că eram înconjurat de pseudointelectuali de două parale, în postură de şefi de toate vârstele şi că mi se urâse de traiul impus românilor până la a mă angaja într-o mişcare studenţească urmărind dărâmarea comunismului cu orice risc, deşi nu eram încă la acea vârstă dar gândeam la fel, remarcând evoluţia prietenului meu care, mi se părea, renunţase la orice perspectivă de studii superioare, şi neînţelegându-i cătuşele nevăzute ce-l reţineau departe de orice şansă firească pentru alt băiat de vârsta noastră, l-am acuzat în sinea mea de laşitate şi nu am mai fost interesat de el.

Ba, peste vreun an, prin februarie, pe o zloată geruită, ducându-mă să văd un film, ni s-au încrucişat paşii nu departe de Piaţa Romană. Mi-a sărit în ochi felul în care era îmbrăcat: un costumaş subţirel de doc albastru dungat ca zeghea puşcăriaşilor, cu pieptul gol (nu se vedea nici o cămaşă pe dedesubt). Cunoscând sistemul său de odinioară de ‘a epata burghejii’ pe orice cale, mi-am spus: “Andrei a rămas acelaşi. N-a mai crescut deloc. Umblă astfel pentru a arăta că el este altfel…” – “Ce mai faci?”, l-am întrebat, neinteresat de răspuns, deşi acesta s-ar fi cuvenit să-mi reţină atenţia prin gravitatea lui, cu toată persiflarea din tonul lui Andrei: – “Armata”. – “Pe bulevard?”, l-am ironizat, probabil pentru că mă îndoiam de afirmaţia sa. – “Sunt într-o permisie. Cea dintâi”, se grăbi să rectifice impresia mea. Va să zică se îmbrăcase cu hainele de vară cu care plecase la militărie, singurele sale veşminte, pesemne. Sentimentele mele faţă de el se istoviseră. Mi-a fost milă; adevărat: o milă uscată, fără participare, dacă pot fi înţeles. Mi-a fost şi mie frig pentru el. Dar ce puteam face? Singur faptul că odinioară îl judecasem, mă împietrise. Eram conştient de această decădere a mea din starea de prieten, însă nu puteam în nici un fel să-mi recuperez simţămintele ce-mi înfrumuseţaseră viaţa cât timp fusesem legaţi de amiciţie. Am coborât bărbia în piept şi m-am depărtat ruşinat.

L-am pierdut din vedere ani întregi. Anii mei de puşcărie, anii de salahorie, anii de studenţie. Poate că tot Sorin Ionescu fu acela care-mi aduse câteva veşti despre el. Tot frecventând mediile artiştilor plastici, Andrei prinsese gustul picturii. Cum nu avea nici un fel de şcoală în această direcţie, porni ca un artist naiv. – “În ce sens?”, l-am iscodit pe autorul portretului meu de pe timpuri. Acesta râse cu blândeţe, ca de o prostie normală la un începător: – “Personajele lui sunt înalte de doi-trei centimetri şi sunt schematice. Totul amplasat pe ceruri cât întreaga pânză.” – “Vinde ceva?”, am întrebat cu nădejdea că, în sfârşit, găsise o cale de hrănire onorabilă. – “Pentru moment nu. Dar timpul nu-i trecut!”, hohoti fără răutate.

Nu ştiu dacă talentul său, despre a cărui existenţă nu avusesem ştire, sau înfăţişarea lui chipeşă descifrată într-o poză de ţiganca jucând rolul lui Mme Lenormand, au determinat o franţuzoaică, fiica unui negustor de artă parizian, să se îndrăgostească de Andrei, să-l ia de bărbat şi să-l ducă în Oraşul Luminilor. Acolo nu a perseverat în pictura în ulei, ci a trecut la ornamentarea caselor şi a grădinilor cu nişte structuri născocite de el, compuse din sfori. Era singurul practicant al acestei arte noi şi devenise celebru într-un răstimp foarte scurt. Îi urmăream prezenţa, ca artist, la diverse reuniuni de bon ton, la petreceri oferite de câte un grup social important, la recepţiile unei ambasade ori alta, în cadrul pregătirii speciale a sălilor de banchet al marilor hoteluri şi restaurante şi aşa mai departe. Despre toate acestea aflam din revista culturală “Lettres Françaises” care, a partidului comunist fiind, se vindea şi pe piaţa noastră. Până în ziua când a murit pe neaşteptatelea, mi s-a spus – de nu era vreun zvon lansat de Securitatea geloasă pe realizările celor fugiţi din ţară . În primul caz să fi fost mâna criminală a cuiva trimis din România să-l pedepsească pentru cine ştie ce nesupunere la porunci neomeneşti, provenind de la ministerul de interne, ce-l voiau aservi? Nu o voi afla niciodată.

Deşi ca şi mort, Andrei a reapărut în viaţa mea. Până la a arăta în ce împrejurări, se cuvine să mă reîntorc în timp la anii când eram nedespărţiţi.

La liceu învăţam engleza cu un admirabil profesor, pe nume Leon Leviţchi. Pentru a mă încuraja, cum dascălul meu era şi asistent la facultatea de filologie, m-a invitat într-o bună zi la seminariile sale, pe care le-am frecventat de atunci înainte în deplină libertate până la încheierea anului universitar.

Cum stau lucrurile la secţia de limbă şi literatură engleză, studenţii sunt în cea mai mare proporţie de sex feminin şi corpul lor e constituit de o mână de exemplare rasate, snoabe şi ieşit din comun de elegante. Aspectul lor de manechine, frumuseţea lor sărbătorească, mă izbi din prima clipă şi trebuia să-mi înving sfiala adolescentului de fiece dată când intram în sală. De cum apărea profesorul Leviţchi, a-mi odihni privirile asupra sa reprezenta singura mea şansă de salvare.

L-aş fi aşteptat cu dragă inimă pe coridor, însă una dintre reprezentantele Olimpului pe Terra, poate însăşi Venus – deoarece era uşor saşie, altfel, statuară ca celelalte, de parcă examenul de admitere s-ar fi dat la înălţime, la dimensiunile taliei, ale bustului şi şoldurilor! -, dacă mă zări ţeapăn în penumbră, ieşi după mine şi mă îmbie înăuntru. După ce-mi indică un scaun liber, se aşeză cu decenţă lângă mine şi mă descusu cu blândeţea necesară pentru a nu mă speria şi mai tare.

De atunci înainte, pentru a nu fi socotit timid, de cum soseam, intram, salutam în general şi aşteptam precum ceilalţi de faţă. Odată cu sosirea marelui shakespearolog, cu mustăcioara lui ca spicul grâului, de pan polonez, şi cu ţinuta sa stranie (datorită costumului bleu marine, cum nu mai purta vreun alt cunoscut de al meu) intram într-o lume de vis, în care limba insularilor îmi deschidea porţile unui univers de ceaţă şi lumină, unde a-l fi întâlnit pe Prospero, pe prietenul de mai târziu al închisorilor mele Hamlet, pe mult chinuitul general maur, constituiau şanse fireşti şi răsplăţile studiului pe care mi-l făgăduiam, pentru viitor, cu întreaga intensitate a dorinţei. De unde să fi ştiut eu atunci că, la capătul studiilor universitare reluate după eliberare, urma să public o carte despre bardul brit, pe care profesorul copilăriei mele, după ce mi-o lansă la un festival al shakespeareologilor universitari, avea s-o semnaleze, în prefaţa la a doua ediţie a dramaturgiei sacre, nu? că ce altceva e opera lui Will?, drept una dintre cele şapte cărţi, din literatura universală, despre Shakespeare, obligatoriu a fi cunoscute de oricine!.

Atâta paranteză mi-a fost necesară pentru a continua ideea cu care am debutat în acest text, anume că trăim, fără să ne dăm seama de asta, într-o căutare permanentă a cuiva (voi profita de această reluare pentru a lămuri cititorului că este o amăgire faptul că am căuta o persoană sau alta, după cum am lăsat de înţeles. De fapt, căutarea noastră este centrată asupra lui Dumnezeu, pe care-l ignorăm, totuşi, întruna).

Reluând studiile universitare, după cum abia am pomenit-o, când am ajuns în ultimul an de cursuri numărul profesorilor noştri crescu cu unul. De la bun început mă simpatiză, deşi nu avea ore la grupa noastră. Saluturilor mele respectuoase – adresate ca oricărui cadru didactic funcţionând acolo – le răspunse cu vădit interes şi plăcere. Era o doamnă bine clădită. Dacă eram sculptor, aş fi rugat-o să-mi pozeze pentru o reprezentare a lui Nike. Mersul ei stârnitor de valuri avea ceva cu adevărat de învingător (de aici ideea precedentă) şi de stăpân. Iar zâmbetul cu care-mi mulţumea la bineţe, tocmai datorită aerului său suveran, era odihnitor şi-ţi dădea încredere în tine şi în viaţă.

Se întâmplă ca, vizitându-l la cabinetul de la policlinica din Batiştei pe îndatoritorul meu prieten, egiptologul Constantin Daniel, neurolog în timpul lăsat liber de studiile sale antice de o anvergură nemaiîntâlnită, s-o zăresc pe o bancă a pacienţilor. Mi se păru normal să mă apropiu de dumneaei şi să-i explic prezenţa mea acolo, după cum şi dânsei să-mi menţioneze cine mai ştie ce neajuns cu sănătatea, despre care intenţiona să discute cu alt medic. Am pomenit aceasta numai pentru a nu elimina nici un detaliu din întâmplarea pe care mă pregătesc să o narez, cititorul având libertatea să deducă singur ce concluzie va voi să tragă, nelipsindu-i nici un element.

Nu peste multe săptămâni, căzându-i iarăşi privirile asupra mea la facultate, se opri şi-mi ceru să-mi notez numărul său de telefon, pentru a stabili pe calea aceasta o vizită la ea, având ceva important de vorbit cu mine.

Cum, deşi student în ultimul an, îmi apăruseră mai multe cărţi, dintre cari una de specialitate, “Capcanele vocabularului englez”, scrisă împreună cu profesorul meu Andrei Bantaş şi impusă de acesta studenţilor colegi ai mei cu un an mai mici decât mine, ca material de studiu la seminar, s-au găsit câteva profesoare care să-mi propună să scriu câte o carte dimpreună cu dumnealor. Nu că ar fi fost ceva de capul meu; însă eram un colaborator fecund în idei, dar comod, putându-mi-se pune în cârcă orice cantitate de muncă, fără pericolul că aş fi crâcnit. Probabil că asta bănuiau şi despre colaborarea cu lectorul Andrei Bantaş care, dimpotrivă, fusese de o onestitate exemplară în relaţiile cu mine. Aşa că am socotit că doamna asistentă căreia îi atrăsesem atenţia urmărea şi dânsa să mă angajeze într-o întreprindere similară.

Clădirea în care locuia stârnindu-mi mirarea, mi-a mărturisit că abia izbutea să păstreze spaţiul acela după moartea soţului dumneaei, ministrul X. Cred că am făcut ochii cât cepele de apă auzind cu cine aveam de-a face, pentru că deîndată trecu la a mă lămuri ce om cumsecade fusese bărbatul ei şi că numai capacitatea profesională îl împinsese într-o atare situaţie. Cum, de bună seamă, nu voi fi arătat eu convins pe deplin, ci mai curând gata să o sbughesc pe uşă afară deîndată ce mi s-ar fi oferit prilejul, trecu la a mă convinge că, personal, nu avusese nici o altă cădere pentru a fi făcut acel mariaj decât că era o translatoare dedicată, ajungându-se astfel, încă de pe când viitorul ei bărbat nu era decât un specialist şi atâta tot, să o ia cu sine ori de câte ori era trimis într-o deplasare în străinătate, unde ar fi fost necesară tălmăcirea spuselor sale. Atât de tare se obişnuise traducătoarea cu felul lui de a gândi încât ajungea cu vorbitul în limba engleză mult mai departe decât apucase el să declare în română. Se pomeniseră ei, două făpturi, a avea o singură cugetare. În cele din urmă, îi ceru mâna şi apoi fusese numit ministru.

Tot ascultând-o, îi admiram frumuseţea romană, de matroană cu demnitatea amar încercată de loviturile soartei. Nu era machiată de fel, ceea ce conferea chipului său masiv o puritate de medalie. Rozul buzelor dumneaei grăia despre o vârstă matură, ceea ce îi conferea seriozitatea îmbiind încrederea celui cu care convorbea. Surâsul, dacă apărea, participa la strădania întregii figuri de a transmite un mesaj sau altul. Privirea sa avea ceva atrăgător pentru că straniu: asistenta mea era saşie.

Şi, deodată, m-am întrebat de nu era cumva studenta din ultimul an de facultate, din grupa la ale cărei seminarii asistasem, îndemnat de profesorul Leon Leviţchi, acea studentă ce mă încurajase să nu rămân singur, ci să intru în sala lor înainte de sosirea dascălului meu. În favoarea acestei opinii pleda defectul ochiului său, ce îi conferea multă putere de atracţie, statura, părul şaten, des ca umbra, măreţia ţinutei şi blândeţea ce-i însoţea expunerea. Faptul că m-ar fi recunoscut şi dânsa explica de ce se vădea interesată de mine. Dacă ar fi fost aşa, bănuiam că nu-şi manifesta regăsirea mea în amintiri deoarece, se părea, eu nu ajunsesem la o rememorare consonantă cu memoria sa şi, dându-şi pe faţă, singură, recuperarea trecutului, ar fi rămas cam lipsită de apărare în faţa unui student putând interpreta altfel interesul ei faţă de el.

Neştiind cum să mă port într-o atare conjunctură, am continuat să păstrez tăcerea asupra revelaţiei ce avusesem. Nici măcar la auzul aluziilor şi propunerilor sale ulterioare nu am schiţat o recunoaştere a ei.

La ce mă refer? Asistenta văduvă de ministru mă întrebă dacă îl cunoscusem pe Andrei Cădere. N-am apucat să mă mir de întrebarea sa că merse mai departe, spunându-mi că urma să afle nu peste mult timp cine era personajul important în politica ţării care îl ajutase să plece definitiv în Franţa. Iată că aflam lucruri noi despre amicul adolescenţei mele, ca să nu pomenesc că în nici un caz în împrejurările acelea nu m-aş fi aşteptat să le aud! Voi închide ochii asupra coincidenţei numirii de către dumneaei a tânărului care însemnase atât de mult pentru mine. Dar la asta se adăuga menţionarea plecării sale din ţară cu aluzia evidentă şi sigură pe ea la o intenţie presupus a fi fost cunoscută de toată lumea de a fugi de comunism, de a se refugia aiurea în căutarea libertăţii. Să menţionez că vorbele sale presupuneau intenţia mea, de acelaşi soi, de a îmi căuta salvarea peste hotare?

Mă jenam să întrerup actul său de generozitate – căci atunci când pomenea cercetările ce urma să le facă în vederea descoperirii aceluia care mijlocise fuga lui Andrei se referea la refolosirea respectivului pentru ajutorarea mea în aceleaşi scopuri! -, nu-mi plăcea să fiu obligat să-i declar că intenţiile mele nu erau de a părăsi România, deoarece socoteam că mai era nevoie de români şi aici. Pe deasupra, îmi deşteptase curiozitatea în multe chipuri, iar a le trece în revistă îmi prilejuieşte să fac o repetiţie necesară înţelegerii mai exacte a celor prin cari treceam. De ce socotea că eram la curent cu soarta unui presupus necunoscut, pe nume Andrei Cădere? De ce avea atâta încredere în mine încât să-mi dezvăluie ceea ce aflase despre refugierea lui Andrei dincolo? De ce să creadă că aveam aceeaşi intenţie? Care era filiera ce mai strecura persoane în lumea liberă? Cum se ajungea la ea şi cum o puneai în acţiune? Care era rolul ei însăşi în această activitate patriotică şi periculoasă?

Profesoara nu aşteptă să încuvinţez intenţiile sale, ci mă convocă peste o săptămână, tot la ea, să-mi comunice cele aflate, ca şi când ele coincideau cu propriile mele intenţii. Îmi mai declară că demersul la care trebuia să recurgă era de a-şi cointeresa şoferul.

– “Îţi dai seama că numai şofer nu este… Cei ca el fac şi desfac toate în lumea aceasta, nu miniştrii de pe bancheta din spate… Îl voi ruga să-l întrebe pe şoferul ministrului de externe ce ştie despre cazul lui Cădere… Lasă că le descurcăm noi până la urmă. Vom folosi aceeaşi cale şi pentru dumneata.”

Povestea mea nu are final. Totul mi se părea atât de aiurit, atât de departe de visele mele, atât de aproape de o provocare făţişă şi grosolană, încât nu am mai dat nici un semn de viaţă amabilei mele ‘conexiuni’ cu mafia expatrierilor.

Ei bine, acest Andrei Cădere, pe timpul autenticei noastre prietenii, mă prezentase unui domn de viţă intelectuală veche, neam de boier, numit Alexandru Tzigara-Samurcaş. Fiu al unui istoric, era poet de limbă franceză şi română. Tema versurilor lui cea mai frecventă era muzica; dealtfel, aşa cum se petreceau odinioară lucrurile cu intelectualii pur sânge, era pianist, pentru sine şi pentru saloanele celor apropiaţi. Îmi vine greu să spun: pianist amator, deoarece pe mulţi dintre profesionişti îi depăşea cu tehnica şi sensibilitatea lui câte unul dintre aceşti modeşti slujitori ai artei sunetului cunoscuţi într-un cerc foarte restrâns de rafinaţi. Printre ei s-au numărat romancieri ca André Gide şi Julien Green, ale căror jurnale sunt înţesate de menţionarea orelor zilnice petrecute în faţa claviaturii şi de microeseuri tratând despre muzică şi muzicieni. În sprijinul afirmaţiilor mele, să ne amintim că excelentul dirijor Constantin Silvestri a descoperit şi adus pe scena Ateneului Român un solist de profesie avocat, parcă Bălan pe nume, numărând între patruzeci şi cincizeci de ani, care debuta cu acel prilej şi nu a ieşit în faţa melomanilor decât sub bagheta aceluiaşi ‘naş’ muzical al său care, din păcate pentru el, nu mult după ‘botezul’ lui filarmonic, a fugit în străinătate.

Sandu, cum îi plăcea să fie numit, era un bărbat înalt, cu umeri dezvoltaţi, dar nemaiprezentând şi celelalte dotări ale sportivului, măcar în tinereţe, cum ar fi rotunjirea armonioasă a muşchiulaturii ce învestmântă pretutindeni trupul, ori agilitatea, forţa fizică, bărbăţia mişcărilor. Nu, era o dezvoltare de tip donquichotesc. Privirile sale albastru senin susţineau impresia descinderii dintr-acest cavaler rătăcitor, fără a fi sprijinite de excrescenţa piloasă de sub bărbie, de pe pomeţi şi dintre nas şi gură. Ceea ce înlesnea apropierea de eroul de la Mancha era volubilitatea incontinentă a graiului pătimaş, voindu-se permanent convingător, colecţionând argumente nu rareori ridicole dar oneste, rugându-te a fi alături de sine şi apelând la experienţa ta pentru a-i convinge pe terţi, amestecându-te în toate goanele sale după morile de vânt, în războaiele lui imaginare, în admiraţiile lui faţă de Dulcinee necunoscute, trecătoare, abia pomenite, însă pe care le resimţeai în aburii aspiraţiilor sale neîmplinite, chiar dacă nu se concretizau decât într-o căutare a adolescenţei perpetue. Sandu era un băiat întârziat în jurul vârstei de paisprezece ani.

Soţia lui cea atât de mică de stat, de smerită, de fanată, de bine crescută, era mult mai matură. Te întrebai dacă-l conducea de mână prin hăţişurile pline de pericole ale vieţii. La fel te întrebai dacă în zbuciumul acela perpetuu al soţului ei se arăta născându-se şi vreo păţanie adevărată, cu cap, dezvoltare a acţiunii şi coadă, o aventură – ce mai…

Lui Sandu nu i-a trebuit mult ca, în lungile noastre plimbări pe malurile lacului Herăstrău, să se îndrăgostească lulea de versurile mele de începător. Cum era un generos care nu precupeţea nici un efort când îşi punea în gând să susţină un poet, probabil fiindcă el apucase să-şi publice pe bani proprii opera, însă efortul nu constituise nici o victorie, ci autorul rămăsese un versificator necunoscut, se străduia să facă toate diligenţele pentru ca măcar pe alţii să-i ajute spre rampa bunei voinţe publice. Acum eram eu fericitul.

Cea dintâi manevră la care recurse fu organizarea unor cenacluri în casa lui. Erau invitate persoane de ambele sexe, locuind în acelaşi cartier şi provenind dintr-o lume în cădere liberă, a burgheziei şi moşierimii culte, dornică de un ultim contact cu Frumosul, cu zăbovirea timp de câteva ceasuri departe de talciocul săptămânal unde se deposedau de tot ce aveau mai preţios prin locuinţe şi mai intim prin suflete, dornice de o poposire, tot mai rară, pe ţărmul odihnei spirituale în legănatul produs de ritmul monoton al catrenelor rostite de glasul curat (chiar dacă al meu, de data aceea) al unui tânăr încă nemaculat de prăbuşirile istorice trăite de ţara noastră sub invazia cizmelor bolşevice.

La una dintre acele reuniuni am cunoscut o strănepoată a lui Lev Tolstoi. Nasul cârn al gintei ruseşti, privirile de culoarea cerului, podoabele carnale ale unui corp în plină înflorire, gura senzuală, înroşită de sănătate şi neatinsă de ruj, după cum şi obrajii îi rămăseseră nefardaţi, privirile şăgalnice şi cu un neîncetat surâs marcat la cozile ochilor, m-au impulsionat, de cum am zărit-o, să purced la a-i închina versuri, tot mai numeroase. Acestea s-au organizat plecând de la câte un citat din culegerea de poezie populară a lui Eminescu. Citatul compus dintr-unul, maximum două stihuri, era integrat în ‘cântecele’ mele – le numesc ca atare pentru că respectau forma de lied. Curând poeziile ajunseră la numărul de douăzeci şi patru şi le-am integrat într-un ciclu al cărui motto era: “Cântul fuge răul alină”. Acesta putea fi scris şi citit: ‘Cântul fuge, răul alină’, dar şi: ‘Cântul fuge răul, Alină’, unde ultimul termen reprezenta numele femeii adorate adolescentin de proaspătul uns al cenaclurilor lui Sandu Tzigara-Samurcaş şi genitor al ciclului “Cu fluierul de os”, dar şi paşaportul prin care mă rugam să nu fiu făcut a suferi în amor.

Întregul acestei plachete, dactilografiată de colegele de servici ale tatălui meu, îl năuci pe Sandu. Pe dată decise să treacă la al doilea pas: să mă pună în contact cu una dintre gloriile poeziei române, bănuind că acela mă va sprijini altfel decât o putea el face. Sorţii căzură asupra lui Ion Barbu, vecin şi, probabil, prieten cu el.

Zis şi făcut; Sandu nu se încurca când îl mânau dinapoi puternicile sale sentimente! Telefoanele începură să zbârnâie, rugăminţile se făcură auzite cu intensităţi diferite, după rapiditatea recipiendarului de a răspunde pe dată pozitiv au ba. Se conveni asupra celei mai potrivite zile şi ore de întâlnire. Lista de nume adunase tot ce se găsea mai strălucitor pe firmamentul casei Tzigara-Samurcaş. Iar între toate acestea trona numele lui Dan Barbilian şi al soaţei sale.

Nu fusesem avertizat asupra acestor pregătiri speciale. “Poetul nu trebuie tulburat cu atari emoţii meschine”, de bună seamă îşi spunea Sandu. “El trăieşte la un nivel superior tuturor acestor demersuri şi incizii în banalitate, chit că ele pe el voiesc a-l sluji. Să-l lăsăm în visarea sa netulburată, departe de furnicarul ce-i pregăteşte sărbătorirea…”

Abia când am sosit şi eu printre ceilalţi şi s-au făcut prezentările, consemnându-se că printre oaspeţi se găsea şi nevasta lui Ion Barbu, am priceput, fără a fi nevoie să mi se explice textual, că Sandu se străduise să mi-l aducă între ascultători pe cel mai de seamă poet interbelic, dar că acesta preferase să-şi delege jumătatea legitimă la un eveniment despre a cărui importanţă nu putea şti altceva decât că-l entuziasmase pe bietul lui vecin prea sensibil…

Pe scurt, oricâtă zbatere a dovedit Sandu Tzigara-Samurcaş, de cunosut pe Ion Barbu nu l-am cunoscut… Însă căutarea mea, pomenită la începutul acestor pagini, de-abia începea.

Rămâne o întrebare: oare eram pregătit pentru o atare întrevedere? Ştiam eu cu adevarat cine era autorul scurtei poeme “Timbru”? Dacă aş fi cunoscut atunci cele câteva rânduri în cari Radu Gyr se dedică desfiinţării primelor două stihuri din aceasta, pierdeam imensa bucurie de a-i scanda în puşcărie versurile memorate, prilej de încurajare zilnică a noastră a tuturor deţinuţilor bolnavi de urât şi urâţenie. O pierdeam pentru că nu aş mai fi putut preţui pe cineva, precum autorul lui “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, atât de evident neînţelegător faţă de o exprimare poetică deosebit de pretenţioasă cu sine însăşi…

La ce mă refer? Citez.

“Dacă ‘şarada’ propusă spre dezlegare chiar lectorului mai iniţiat îl face să-şi simtă, uneori, totala incapacitate de-a pătrunde în miezul ‘enigmei’, dimpotrivă Barbu, dornic de-a elabora o poezie cu sensuri cât mai absconse, înlocuia orice vers care i se părea prea clar prin altul claustru până la improprietatea termenilor folosiţi. Astfel, primele două versuri din poezia “Timbru” apăruseră, iniţial, în forma următoare: “Cimpoiul trist în luncă şi fluierul pe drum / Durerea fiecărui o sună-ncet, mai tare…” Cimpoiul veşted? Durerea divizată? Sunt simple ‘făcături’, capabile să satisfacă doar orgoliul artistului, care se vrea închis, cu şapte lacăte şi şapte chei în turnul său de fildeş” (p.169).

Puşlamaua de şaisprezece ani, ce fusesem, care descoperise singură “Jocul secund” şi minunatele încercări ale închipuirii înaripate de strădania logicului, propuse minţii de către matematicianul poet, cu o atât de simplă concentrare şi strădanie de a pătrunde sensurile, plină de bunăvoinţă, îşi explicase, în singurătatea-i cercetătoare că ‘veşted’ nu este adjectiv, în versul de mai sus, ci adverb explicând verbul ‘sună’ din versul următor, ceea ce-i restituie cuvântului ‘veşted’ sensul deplin şi îmbogăţeşte neaşteptat modalitatea verbului. Cât despre ‘durerea divizată’, cine nu ştie că nu ne putem exprima durerea toată deodată?! Iar dacă poetul ar fi presupus posibilitatea aceasta, ce rămânea poetic într-o deversare a sufletului prin răsturnarea lui pe dos, cum ai trage apa la veceu?! Decantarea exprimării durerii, prezentă în versul barbian, încetineşte ritmul comunicării ei şi o face mai acut resimţită de cititor.

Toate acestea le ştiam de la primele lecturi. Oare înseamnă că eram pregătit pentru a-l fi întâlnit pe întemeietorul ermetismului românesc?

Dar dacă aş fi citit mai întâi cronica rimată semnată de Gyr, din primul număr al “Vieţii literare”, editată de el, de Valerian, de Baiculescu, sub direcţia lui George Murnu, mai ajungeam eu la lectura originalului bălicărit în ea? Este vorba despre două strofe satirice în cari dă seama batjocoritor asupra lecturii poemei “Uvedenrode”, în sala Fundaţiilor. “Ropot amplu de aplauze”: – Ăsta-i Barbu, cel cu strechea / Şi tot publicu-şi destupă, ascuţindu-şi grav, urechea / … Veneră… Jazz-band… frecare… inimă… gasteropode… / Sexuale… muzicale… nastratini… ismene… mode… / Asta, da, freamătă sala, ne-a distrat. Nu e poetic. / Dar e plin de haz şi vervă! Să-l aplaudăm frenetic! / Iar târziu, mergând spre casă, doi golani îşi fac bilanţul: / Straşnic fuse Barbu ăla, cu frecarea şi cu danţul!” (p.146). Cu siguranţă, cucerit de verva cronicarului, i-aş fi învăţat pe de rost hohotele măsurate în silabele de mai sus, le-aş fi recitat între colegii mai puţin dedaţi cu poezia, dar mai năbădăioşi când era să ia peste picior transformarea sexuală la care ne supunea firea, şi cu aceasta aş fi încheiat aventura mea barbiană, ignorând pe totdeauna dulceaţa şoptirii denselor sale ‘făcături’, cum abia au fost caracterizate, în singurătatea celulei de la Interne, unde m-a însoţit şi mi-a fost mângâiere cele şase luni de izolare cât le-am trăit la douăzeci de ani.

Spre norocul meu, mai întâi l-am întâlnit pe admiratorul lui Mateiu Caragiale şi numai mai târziu, când gustul îmi era format şi cultura oarecum aşezată, pe ruda sa cea neiertătoare. Căci Radu Gyr era rubedenie prin alianţă a lui Dan Barbilian. Dar aceasta este altă poveste…

Va să zică ideea lui Andrei Cădere, de a mă prezenta cuiva mai priceput ca el în scrierea de versuri, nu dădu roadele aşteptate.

Căutarea mea a fost reluată peste câţiva ani, tot fără să am ştire de ce se petrecea cu mine.

Audiam primul curs al unui profesor universitar din şcoala veche, care nu mai apăruse la catedră câţiva ani buni, pentru pricini ce-mi rămăseseră necunoscute. Numele său era Tudor Vianu. I-l cunoşteam prea bine de pe cotorul câtorva cărţi aflate în biblioteca tatălui meu: o Estetică, o plachetă de versuri mai puţin inspirate unde Elada constituia sursa de inspiraţie, o cărţulie-eseu despre Ion Barbu, o scriere voluminoasă despre arta prozatorilor români. Cred că, întemeindu-mă pe vagi amintiri rămase din răsfoirea plină de curiozitate a “Istoriei Literaturii Române de la Origini până în Prezent”, în vederea distrării mele mirate de urmărirea portretelor reprezentându-i pe scriitorii noştri din trecut, mă obişnuisem cu structura feţei şi craniului ca ale unui bust de bronz ce l-ar fi reprezentat pe magistrul meu cel nou şi nu ca şi când ar fi fost naturale şi de nedespărţit de domnia sa. Cert este că, de cum luă loc la catedră, la prima oră de curs, l-am recunoscut. Şi recunoscându-l, m-am adâncit în cuvântul lui dăruit astfel încât nici explozia unei bombe alături de mine nu m-ar fi putut desprinde de şirul informaţiilor culturale ce-l îndrepta cu gravitate către minţile noastre feciorelnice în această privinţă.

A început prin a ne prezenta “Iliada”. Cunoşteam bine intrigile, luptele, eroii, cruzimea şi demnitatea acestora, cumplitele înfrunt ă ri dintre voinţe şi aspiraţii, dintre onoare şi mândrie, desfăşurate sub zidurile Troiei, descrise de orbul Homer. Aceasta nu înseamnă că nu sorbeam cu nesaţ şuvoiul neîntrerupt al vocii cu dangăt, aşezată şi serioasă, ce ne cucerea sufletele neîncepute, conducând-ne către o lume în care ne trezeam participanţi pentru întâia oară, oricât ne împărtăşise tiparul din ea. Mă trezisem răpit. Cum nu obişnuiam să ascult emisiunile culturale difuzate de radiodifuziune, nu eram familiarizat cu discursul literar în general (atât ca temă, cât şi ca expunere). Cât despre ce îmi pusese la dispoziţie cultura liceală nu este cazul să vorbim. Aşadar mă aflam cu sufletul gol puşcă în faţa torentului nestăvilit al unei expuneri cum nu mai întâlnisem şi, ceea ce nu ştiam atunci, nici nu aveam să mai întâlnesc ca student, ci numai peste ani şi ani, când eu însumi urma să ocup o catedră universitară, trebuia să regăsesc la rectorul meu, nu Mitropolitul ci încă Episcopul Dr. Antonie Plămădeală, un alt vorbitor situat pe culmile artei oratorice.

Nu este exclus ca, ocupând un scaun suficient de aproape de catedră, privirile dascălului experimentat să mă fi remarcat cum ardeam într-unul dintre cele dintâi rânduri înşirate în dreptul privirilor sale. Oricum, peste o săptămână, când ne-a întrebat cine îi putea reaminti despre ce vorbise cu şapte zile în urmă, deîndată ce am schiţat un semn că aş fi dorit să fiu eu acela, m-a şi desemnat, de parcă şi el aştepta să mă aventurez alături de sine, pe urmele aheilor. Unul dintre cele două ceasuri închinate în program istoriei literaturii universale l-am depănat, fără să-mi fi dat seama cum mă hazardasem în acest sens, dându-mi sufletul pe faţă înaintea sa. În pauză, când m-am apropiat de el, plin de recunoştinţă cĂ îmi îngăduise să mă manifestez în totală libertate, mă îmbie cu o ţigară şi… mă întrebă dacă scriam poezii. Eu confirmând, mă provocă să-i aduc câteva la următoarea noastră întâlnire.

Niciodată când am lăsat cuiva ceva scris de mine, pentru a-i afla părerea, nu am fost atât de mulţumit de aceasta, ca atunci când, în loc să-mi comunice opinia sa despre versurile mele, profesorul Vianu mă întrebă dacă, după încheierea orelor lui cu noi, aveam timp şi plăcere să-l însoţesc undeva. Al doilea lucru pe care vru să-l afle fu pe care dintre poeţii contemporani mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Am făcut un calcul ce nu mă cinsteşte. Având ştire de scrierea-i privitoare la Ion Barbu, am presupus că între cei doi nu exista numai o relaţie literară, ci că-i lega o puternicĂ prietenie. Ştiam de undeva din aer că între Ion Barbu şi Tudor Arghezi existau animozităţi. Iar Bacovia se situa atât de departe de amândoi, ca fire, fel de viaţă şi stil, încât nu prea întrezăream posibilă vreo admiraţie reciprocă. De fapt, aceştia îmi erau preferaţii. Însă, ţinând socoteală de argumentele pomenite, nu intenţionam să calc în străchini, numindu-l pe acela care ar fi trezit inamiciţiile altuia, reflectate, bănuiam, şi în inima profesorului meu. Aşadar, am mizat pe dibăcia mea şi l-am desemnat pe Ion Barbu.

– “Să-l cunoaştem pe Ion Barbu vom merge acum”, mă vesti amuzat.

Nimic din ce am vorbit de la podul Izvor – unde era situat Institutul de Artă teatrală şi cinematografică, în aceeaşi clădire cu Teatrul Municipal – şi până în Calea Victoriei nu-mi amintesc, atât eram de plutitor datorită fericirii de a-mi însoţi dascălul în lumea lui.

Din Bulevardul Elisabeta am cotit la stânga şi am urcat puţin, până la clădirea de la cel dintâi colţ pe dreapta, în care am intrat: “Capşa”. De multe ori privisem pe furiş în acea celebră cafenea a scriitorilor, să fur imaginea vreunui chip cunoscut, dar cu temerea că mi s-ar fi citit pe faţă nesaţiul de a contempla galeria gloriilor romanului, poeziei şi dramei româneşti, ceea ce consideram a fi fost ruşinos, socotindu-mă atât de permeabil – deci de dezarmat – încât şi oamenii de dincolo de vitrină mi-ar fi putut descifra dintr-o singură aruncătură de privire slăbiciunea de a fi tânjit sĂ devin şi eu mânuitor de condei. Această desgolire a adevărului desigur că nu era onorabilă, pentru că a ezita nehotărât în dreptul porţilor te indică a fi categoric străin, iar eu mă doream recunoscut ca o rudă de sânge dintre cele mai apropiate, de către plămĂditorii visului literar al poporului meu. Iar acum profesorul meu, pe care-l audiasem timp de doar câteva săptămâni, mă conducea de-a dreptul în arena cu lei.

Urmărindu-i cu coada ochiului direcţia apucată de bombeul său, mi-am aruncat căutătura spre ungherul dinainte-ne. Ea mi s-a oprit asupra unei foci-elefant: o masă de carne fezandată, cu cipilica unei chelii arătoase, coborându-i până la capătul dindărăt al ţestei, acolo unde năşteau ca lăstarii franjurii albiţi ai fostei sale coame, şi cu suprafaţa obrajilor lătăreţi împărţită în două de o mustaţă pe oală ce-i înţepa buza inferioară, amestecând în firele ei culoarea trunchilor de copaci cu cenuşiul ninsorii insuficiente căzută pe glod şi gata să se topească; toate astea stăteau cocoţate pe nişte umeri rotunjindu-se odată cu spatele, înghiţiţi în ei înşişi. Înfăţişarea îi era foarte potrivită pentru cărbunele caricaturistului. Nu-i lipsea decât sacul cutanat al masculilor speciei, prelungit în formă de trompă, datorită căruia mamiferul se numeşte elefant-de-mare. Şi eu aş fi fost în stare să-l desenez cu un vârf de plumb ironic. Nu semăna cu insul reprezentat de Marcel Iancu (minus musteţile) în ediţia princeps a “Jocului secund” pe care mi-o dăruise tatăl meu odinioară.

În afară de acel personaj, mai exista şi un al doilea cu partea mediană a figurii pătată de pilozitate. Doar că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, era slab, fără prestanţă, fără licăr în pupile, ce mai, înţelegeţi unde bat… Nu putea rivaliza cu el la a ocupa postul Poetului căutat de profesorul Vianu şi de mine.

Spaţiul din jurul mesei scunde mai era ocupat şi de un ‘leu de mare’ – Mirounga leonina – supradimensionat, dar mai puţin arătos, mai puţin sigur pe sine, mai ‘romantic’.

Pe un alt fotoliu tapisat cu catifea vişinie, sta lejer un bărbat frumos ca o cadră, cam de aceeaşi vârstă cu precedenţii (neluându-l în socoteală pe cel cu mutră de profesoraş de liceu…). După cum este de aşteptat, singurul volubil, care voia să-i intereseze pe toţi şi nu izbutea măcar să fie ascultat decât cu jumătate de ureche, primind când şi când răsplata câte unei încuviinţări absente, din bărbie, ca şi cum ar fi fost răspunsul prinţilor locali la bineţele cuviincioase ale iobagilor întâlniţi în cale, era tocmai acesta neluat în seamă nici de mine.

Ceilalţi trei planau într-o lume de vis, cu sprijinul şvarţurilor legănate în ceştile domniilor lor. Erau plecaţi, pieriţi, vrăjiţi, cu jumătate din pânze sus… Erau şi acolo şi aiurea şi mai cu seamă pe nicăieri.

Urma să mă dumiresc treptat cu cine aveam de-a face, sărindu-l pe burjuiul cel mic în grad didactic.

Dar până atunci, le-am fost eu prezentat de magistrul meu. Eram atât de zăpăcit încât nu ţin minte nici unul dintre cuvintele sale de introducere. A fost ceva extrem de scurt şi de simplu. Dar suficient pentru a-l cointeresa pe Ion Barbu, ceea ce se străduise cu atât de bună intenţie să o facă Sandu Tzigara-Samurcaş şi nu izbutise. De ce afirm această trezire a curiozităţii sale? Simplu: deoarece mă iscodi, indirect, asupra gusturilor mele poetice. O făcu îndreptând întrebarea către dascălul meu ce adoptase rolul lui Nestor:

– “Care-i sunt cei cinci poeţi preferaţi?

Poate se aştepta să-l numesc cap de linie pe Vasile Alecsandri…

Dacă era aşa, l-am dezamăgit:

– “Baudelaire, Edgar Allan Poe, Rimbaud, Mallarmé şi Apollinaire!”, am zis cu aplomb.

– “Eh, Apollinaire!…”, exclamă dispreţuitor. “Pe Jean Moréas l-ai citit?”

A trebuit să-mi recunosc golul cultural. M-a îndemnat să mă grăbesc a o face. Apoi, privind către mâna mea şi vorbindu-i tot profesorului meu, adăugă.

– “Şi, de bună seamă, dacă-i poet, acolo are caietul de şcoală pe care preferă să-l umple cu versurile sale…” Trecusem proba de foc a gustului literar.

Acel caiet dictando, cu coperţi albastre – după cum au fost ele nemurite de memoriile atât ale lui Mihai Berechet, cât şi ale lui Nicolae Balotă – îl ţineam sul într-o palmă transpirată ce-i coşcovise de tot cartonul învelitorii, impregnându-i-l cu sudoarea caldă ce zemuia în pâraie vizibile din porii mei. Adevărat că era unul şcolar şi la fel de adevărat că în el îmi scriam strofele.

Ion Barbu întinse degetele groase spre el. O clipă am trăit amăgirea că vădea, de faţă cu toţi ceilalţi, dorinţa de a citi pe dată ce scriam. Însă fără întârziere m-am dumirit că alta îi era intenţia şi cu atât mai mare emoţie stârni în biet sufletul meu copleşit de împrejurarea neînchipuită în care mă văzusem împins.

– “O să-ţi scriu pe el prima mea poezie. Am închinat-o magistrului tău.”

Avea vorba hotărâtă şi disimula în ea o caldă bătaie de joc plină de căldură ce-l ţintea pe Tudor Vianu, căruia se grăbi a-i arunca o privire cu subtext.

Urmăream vârful creionului pe care mi-l ceruse.

Acela aşternu o exclamaţie şi un nume propriu pe foaia liniată subţire:

“O, Tudore!”

Apoi se petrecu ceva de neînţeles. Cotul îi lunecă pe tăblia mesei către dreapta şi unealta de scris, lăsând un spaţiu alb în continuarea aceluiaşi rând, depuse un cuvânt acolo unde poetul socoti că distanţa creată era potrivită pentru cele ce avea de gând. Pe urmă, în loc să se reîntoarcă la stânga, sub invocaţia de debut, coborî, dimpotrivă, sub cuvântul pe care nu-l mai putusem citi, lăsă înscris un al doilea, mai jos un al treilea, dedesubt un al patrulea, toate în scară verticală. După o pauză ca de un rând, rotunji în acelaşi fel alte patru vorbe, una sub cealaltă. Isprăvind jocul acesta, îşi ridică privirile către cei de la masă şi le descifră actul său:

– “Aşa mi s-au imprimat în memorie poeziile: după rime…”

Va să zică asta erau: cuvintele ce alcătuiau rimele a două catrene. Aşa ceva nu mai văzusem! Nici nu-mi închipuisem că se putea să existe! După ce dădu explicaţia de mai sus, înşiră cu o uşurinţă maximă vers după vers, completând golurile ce le lăsase intenţionat, atunci când adăugise literă după literă capetele stihurilor.

Când totul fu gata, citi cu glas tare, încântat de creaţia sa de altcândva, şi cu emfază, cele opt versuri. După care trecu la lămurirea celor de faţă cu privire la tonul de imn de laudăpe care-l avea scornirea sa şi lunecă asupra tainei ce se ascundea îndărătul ermetismului incipient dovedit de ea. Era o insistentă rugăminte adolescentină, făcută colegului său de clasă liceală de a-şi amaneta inelul masiv primit dar de la părintele lui, pentru a le înlesni celor douĂ puşlamale să treacă de pragul unui stabiliment al plăcerilor interzise, viitorul olimpian Tudor Vianu lăsându-se greu atras în capcană.

La câţiva ani de la eliberarea din temniţă, Ion Caraion m-a întrebat dacă aveam cumva vreo scriere inedită a unuia dintre poeţii interbelici, deoarece pregătea, pentru “Viaţa Românească”, un studiu cu tema aceasta. I-am dat caietul cu pricina. Cele două strofe au fost publicate, iar într-o notă de subsol el relata foarte succint întâmplarea de mai sus. Ulterior, mi-a povestit că unul dintre cititorii articolului l-a informat că ele nu erau inedite, ci Barbu sau vreun istoric literar le publicase cu alt prilej. Mă îndoiesc că explicaţiile suplimentare ce le dau aici n-ar vedea acum lumina tiparului pentru prima oară.

Întorcându-ne la Capşa, lauda de sine pentru ‘muncile herculeene’ ale tinereţii năbădăioase, tocmai începută, fu întreruptă de întruparea în mijlocul unei tornade a unei walkirii de o frumuseţe neasemuită, în formele căreia parcă aş fi recunoscut una dintre minunile Teatrului Naţional, actriţa Ileana Iordache, cunoscută sub diminutivul Usi, sosită intempestiv pentru a-şi săruta pe un obraz soţul – romancierul pus la index, Radu Tudoran, care semnase neuitatul “Un port la răsărit” -, iar pe celălalt obraz tatăl, poetul şi criticul literar Vladimir Streinu. Vederea de aproape a celor două frumuseţi, feminină şi masculină, stârni un val de bine dispuse aluzii şi complimente, din partea tuturor celor de faţă. Am fost uşor gelos pe noua venită, deoarece fusesem frustrat de întâietatea deţinută până atunci, datorită apariţiei sale wagneriene. Şi nici nu mi-am redobândit locul din centrul atenţiei ce-mi fusese dăruit din complezenţă pentru profesorul meu.

Este de mirare ca un copil cum eram să fi avut atâta discernământ: am priceput pe dată că încorporasem numai pretextul rememorării primei poezii a lui Ion Barbu şi că nu reprezentam nimic altceva pentru acea generaţie strălucită, adunată, în persoana corifeilor ei, în Calea Victoriei, vizavi de Café de la Paix. De aci, propriul meu dezinteres faţă de poetul devenit, din diplomatichie, ‘preferat’. Iar acest dezinteres mi-a răcit orice urmă de interes întru a-l revedea, ceea ce nu mi-a micşorat admiraţia pentru el, perpetuată până şi-n ziua de astăzi, când am atins vârsta sa de atunci.

Ce ciudat mi se pare să regăsesc trăirea mea de începător într-ale literaturii la un monstru sacru de talia unui Radu Gyr, în împrejurări similare şi disimilare cât încape…

“Nu intram decât rareori la “Capşa” şi atunci numai când, cu-o firească timiditate, voiam să salut un scriitor “consacrat”, pe care-l cunoscusem mai dinainte. De Ion Barbu, şi el obişnuit client al cafenelei, nu îndrăzneam însă să mă apropii. Mă strecuram pe îngustul coridor dintre mese, trăgând doar cu coada ochiului spre poetul aşezat, într-o augustă atitudine, în faţa clasicului şvarţ. Îl vedeam stând solemn, în statuară şi rece indiferenţă la tot ce se petrecea în incinta cafenelei, alteori, cufundat în gânduri şi făcând însemnări, cu creionul, pe-o bucată de hârtie: poate calcule matematice sau poate – cine ştie? – vreun vers eliptic, dar cu o puritate de cristal. Auzisem că e un om dificil, lesne supărăcios, plin de capricii, gata să-şi bruscheze, pentru nimica toată, cel mai bun prieten, aşa că mă feream, ca nu cumva să cad victimă, printr-o regretabilă inadvertenţă de conduită, mâniei vremelnice, dar teribile, a marţialului poet. Timp de vreo doi ani, m-am mărginit, deci, să-l contemplu numai, încremenit frigid, ca o strofă hermetică, pe canapeaua lui, de care nimeni nu cuteza să se apropie, afară de vreun intim, dar imprudent, amic. Înalt, cu umenii puţin aplecaţi, Barbu avea figură levantină, de negustor armean; mustaţa, an de an mai stufoasă, îşi lăsa colţurile peste marginile gurii; fruntea mare, de savant, îi lumina însă chipul oacheş şi auster. Abia în anii următori aveam să cunosc omul, în casa unchiului său C. Zguriadescu, soţul Ellei (Ecaterina), sora mamei mele. În cercul familiei, matematicianul – algebric, adesea, chiar în lirica sa, – devenea, surpriză!, un plăcut şi volubil convorbitor; gravul şi distantul “capşist” se transforma într-o “rudă” amabilă şi tandră. Din prima zi a familialei întâlniri, pretinsul şi binevoitorul meu “văr”, mi-a pledat, cu-o nepreţuită înflăcărare, cauza “poeziei pure”, căutând să mă convertească şi să mă facă adeptul lui Mallarmé şi Paul Valéry. I-am răspuns, cu oarecare sfială, că “poezia pură”, în ciuda muzicalităţii vocabulelor şi a celestei ei frumuseţi diamantine, mi se părea, totuşi, rece şi necomunicativă, prea cerebrală, prea lucrată în atelier. M-a privit îndelung, oglindind în ochi deopotrivă mirare, compătimire şi dojană, faţa i s-a înăsprit uşor, apoi mi-a întors spatele şi, câteva minute, nu mi-a mai adresat un singur cuvânt. După ce, prin tăcerea de gheaţă, îmi arătase totala dezaprobare, marele şi capriciosul meu “văr” m-a privit din nou, de data aceasta îngăduitor şi afabil şi abandonând iritantul subiect al “poeziei pure”, a început să-mi vorbească despre elevatele zone ale matematicelor… tot “pure”!

“Aşa au continuat, de-a lungul anilor, relaţiile noastre, când încălzite de afecţiunea autorului “Jocului secund”, când îngheţate de pripitele lui supărări. O dată, din cauză că mă aflasem printre colaboratorii unei reviste literare, unde un critic îl dezavuase pentru nedreapta denigrare a arghezienelor “Cuvinte potrivite”, Ion Barbu n-a mai vrut să mă recunoască nici ca “văr”, nici ca mai tânăr “coleg”, timp de un an. A revenit pe urmă, la tandreţea de bună şi concesivă “rudă”.

“Temperament plin de contradicţii, afectuos până la duioşie şi irascibil până la violenţă, poetul “Uvedenrodelor” îşi crea, cu aceeaşi uşurinţă, prieteni temporari şi gratuiţi inamici. Azi îl vedeai, pe stradă, la braţ cu Dan Botta, în tandre confesiuni lirice, iar, a doua zi, nu-şi mai vorbeau, hermeticul poet ignorându-şi cu desăvârşire, discipolul. Intelectual de rasă, cizelându-şi frazele c-un spontan rafinament, Barbu putea să explodeze, deodată, în uluitoare trivialităţi. Poetul, care da verbului irizări de nestemată şi eleganţa armoniei pure, cultiva, totodată, cu deosebită voluptate, cuvântul vulgar şi disgraţios. Superb şi imfatuat, aristocrat şi obscen, cu angelice elevaţii şi bruşte căderi în mitocănie, marele nostru liric îşi distila, în poezie, expresia până la sublime esenţe, pentru ca, în paginile sale de proză, să-şi manifeste aceeaşi ascuţită inteligenţă, alături de termeni violenţi şi ofensatori. Incontestabil, Ion Barbu vădea o inteligenţă explosivă şi insolită. La orice intersecţie a acestei scânteietoare inteligenţe, întâlneai un gesticulard impresionant, incendiat de ambiţia de a ului, de-a face să se prăbuşească dogme şi servituţi, uneori, presupuse.

“(…)În ce priveşte poezia lui Ion Barbu, preferinţa mea vizează, mai degrabă, ciclul “Isarlâk”, considerându-l, sub cromatica lui levantin-balcanică, cu desăvârşire original, operă a autenticei personalităţi creatoare.

“Intransigentul susţinător al “artei pure”, din perioada 1926-1930, avea să-şi reprobe, totuşi, mai târziu, categorica atitudine, conform firii lui schimbătoare. Destăinuindu-mi-se, în toamna anului 1940 [dintr-o notă de subsol aflăm că: “O scrisoare ce mi-a trimis-o atunci, a dispărut, odată cu percheziţiile făcute la domiciliul meu în 1941 şi 1958.”], Barbu regreta faptul de-a fi practicat poezia hermetică, deci “necomunicativă” şi dorea, cu ardenţă, să scrie – de-aci înainte – alta, pe înţelesul tuturor cititorilor, o “poezie mobilizatoare”. Ca urmare, şi-a concretizat dorinţa în două piese lirice “Odă lui Hitler” şi “La moartea legionarului Cassian”, ucis la Câmpulungul Muscelului în 1939, ambele publicate în presa literară… fascistă(!) din acea epocă. Trista imprudenţă l-a dus apoi pe Barbu, umil şi pocăit, la Canossa actualului regim politic [“Calendarul meu” a fost scrisă şi publicată sub puterea comunismului], făcându-l, în acelaşi timp, victima câtorva răutăcioase epigrame.

“Omul, capricios, cu bruşte treceri de la prietenie la mânie, scriitorul versatil care, negând cu înverşunare în 1927 critica impresionistă a lui E. Lovinescu, îi aducea un fierbinte “omagiu” în 1938, şi-a dovedit, după aceea, mimetismul politic, compunând poezia “Bălcescu trăind”, imn închinat în realitate “Republicii Române Populare”…” (p.166-170).

Şi acum, învăţând lecţia predată de Radu Gyr asupra lui Ion Barbu, ruda sa, mă întreb dacă nu mi-a fost spre priinţă a nu-l fi căutat de fel, după întâlnirea de la “Capşa”, pe iniţiatorul “jocului secund” în literatura noastră.

Oricum sbaterea unuia şi a altuia ţintind a mă îndrepta către marea personalitate despre care este vorba în cele de mai sus de pomană a avut loc: nu am fost menit să-l întâlnesc în adevărata sa dimensiune spirituală.