– Intinderea de ligament

EDUCAŢIA BRITANICĂ ne-ndeamnă să ne ocupăm cât mai mult timpul în adolescenţă cu sportul. E un mijloc propus tocmai pentru a ne îndepărta de alte preocupări ale trupului: să ne consumăm energia ce clocoteşte-n noi la vârsta aceea. Personal, m-am apucat de sportul cel mai sălbatic: rugby, socotind eu că duritatea lui e mai potrivită să smulgă din mine eventualii draci ai cărnii. Am participat la nouă antrenamente, iar la al zecelea am făcut o întindere de ligament, la genunchiul stâng. M-am prezentat la Spitalul de copii. M-a-n-tâmpinat o asistentă medicală.

– Aha!, am izbucnit, cu subînţeles, că-l ştiam pe prietenul meu agresat de femei întruna şi-l bănuiam că şi de data aceasta tot despre o astfel de întâmplare era vorba.

– I-am explicat ce mă aducea acolo şi i-am cerut sfatul în legătură cu cabinetul unde era potrivit să mă-nfăţişez. M-a condus la Chirurgie. Ce crezi c-am făcut pe coridoare, până am ajuns?

– Ai şchiopătat.

– M-am rugat tot timpul, în tăcerea cugetului. Eram foarte credincios, catolic practicant, însă cum nu învăţasem multe rugăciuni pe de rost, am repetat la nesfârşit “Pater Noster”.

– Bănuiesc că asta te-a vindecat până să te vadă doctorul.

– Nu. Dar nici nu mă durea suficient de tare să nu-l aud pe medic zicând că n-aveam nici pe dracu’ şi pe asistentă insistând de mama focului că sufeream de ceva foarte periculos şi că dumnealui trebuia să-mi recomande nişte masaje. Mă mira vehemenţa ei. O priveam ca pe o obrăznicie. Cum să vorbeşti astfel cu un superior? Cum să dai sfaturi unui specialist? Ce presupui că se ascundea-ndărătul încăpăţânării sale?

–  Clasica rivalitate dintre asistente şi medici.

– N-ai ghicit. Să te-ajut: specializarea sa era masajul…

–  Ah, n-avea suficientă activitate cât i se cerea.

– Aşa-ţi închipui? Mie mi s-a părut că era în căutarea unui mijloc de a mă revedea. Minte proastă, vanitoasă şi obsedată: aşa eram făcut, aşa am rămas. Cum ai fi vrut să interpreteze încăpăţânarea ei un elev cum eram pe atunci?

–  Curată obsesie!, am exclamat.

– Doctorul n-a vrut s-audă de propunerea ei nici în ruptul capului.

– Biata îndrăgostită la prima vedere!

– Nu te teme. Nu era ea sperioasa să dea înapoi cu una cu două. Abia de-nchise uşa-n spatele nostru că-mi şi porunci să nu mă iau după el, ci s-o ascult pe dânsa, că mă va face bine cât ai zice peşte, dacă vin în sala de masaj.

– Ai rămas acelaşi râvnitor la călugărie ca pe coridor şi, bineînţeles, nu te-ai dus.

– Nu m-am dus în aceeaşi după-amiază. Am rezistat eroic ispitei timp de două zile, cât să se-ncheie săptămâna. Într-a treia, am bătut la uşă, cu coada-n-tre picioare.

– Astfel ai încăput pe mâinile femeii – la propriu şi la figurat.

– Mai înainte avusese loc un alt incident şi pentru a înţelege bine cele ce au urmat e cazul să le afli în ordine cronologică, fiindcă, întâlnind-o pe Madge – asistenta medicală – mă aflam, într-un fel, pregătit de întâmplarea precedentă pentru ceea ce-mi oferea ea.

– Parcă adolescentul trebuie mult pregătit pentru aşa ceva!

– Eh, nu e atât de simplu. Nu era doar un “aşa ceva” de două parale, cum îţi vine a crede. Era ceva deosebit de complicat, cum nici nu prea au ocazia bărbaţii – da, nici ei, maturii! – să trăiască. Experienţă am căutat, experienţă am găsit. Dar să nu devansez.

– Va să zică mai trecuseşi printr-un incident.

– Mă aflam în tramvai, cu câteva săptămâni înainte de accidentul la picior. La distanţă de o staţie de casă. Un vagon înţesat prin care mă străduiam să-mi fac loc spre coborâre. Ce puteam gândi atunci? Te întrebi vreodată ce ai gândit într-un moment precis al trecutului? Atâtea milioane de ore din existenţă în care nu putem preciza ce anume am gândit. Nici în acele clipe nu ştiu ce-mi trecea prin minte.

Făcea pe filosoful.

– Ce importanţă să aibă?, m-am  mirat eu de insistenta lui batere a apei în piuă.

– Enormă. Pentru mine cel puţin. Când iei în sea- mă că cele ce au urmat cu Madge m-au pecetluit, în felul lor, cu foc… Nu era joacă ce-mi cocea…

– Treci, dom’le, la fapte. Nu mă mai fierbe!, mă enerva întârzierea relatării sale.

– Ai dreptate. Deci, mă aflam în tramvai, storcit între trupurile celorlalţi, năduşit, absent şi în pantaloni scurţi, că nu-mi părăsisem ‘uniforma’ copilăriei, deşi eram gogeamite flăcăul, înalt ca şi acum. Ei bine, tam-nesam propriile mele picioare mi-au pătruns în conştiinţă. Dacă până atunci mă aflasem într-un vid cerebral, ca omul la-nghesuială, brusc mi-am dat seama că pulpele-mi ardeau. Ruguri. Am perceput că-mi erau îmbrăţişate de două palme, nu prea mari, puţin mai reci ca pielea mea. M-am întors înfiorat. Îndărătul meu, o ţigăncuşă care nu-mi ajungea până la umeri. M-am smuls cu sufletul boţit. Aveam o părere atât de bună despre castitatea mea … Am coborât din mersul tramvaiului.

– Că ţi-a plăcut, că nu ţi-a plăcut, te pomenişi târât şi-n ograda corupţiei!, am râs de el.

– Că bine zici. Acele mâini, pe care nu le-am văzut niciodată, m-au învăţat că semenul necunoscut, de sex opus, îşi poate satisface impulsurile erotice cu tine şi fără încuviinţarea ta, în condiţii total străine de iubire. O lecţie neaşteptată şi pe care n-o căutasem.

– Încerc s-o rezum eu, să văd dacă am priceput-o: ai dreptul să-ţi smulgi plăcerea din oricine. Păi, nu e glumă: şcoala violului!, l-am batjocorit că fusese victima puştancei.

– Eu am dezvoltat ideea de bază: ne aflăm la dispoziţia semenilor noştri şi a poftelor lor, că o ştim sau nu, că suntem de acord sau nu. Profesoara mea tuciurie şi nespus de suavă mi-a formulat, cu un gest discursiv, legea plecării capului în faţa chemării erotice a necunoscuţilor. Legea este echitabilă: şi ei stau cu simţurile despuiate, la îndemâna pornirilor noastre. Trupurile lunecă din palmă-n palmă, în virtutea universalităţii sexuale.

– Dacă am înţeles bine, tu n-ai acceptat să te supui legii, m-am prefăcut a-l lua în serios.

– Gândul că poate fata din tramvai îşi furase o beatitudine fără participarea, nici învoirea mea, m-a făcut să mă răzvrătesc.

– Ai hotărât să te opui totdeauna de atunci înainte, da?, continuai să-l iau în zeflemea.

– Nu. Am decis să-mi aleg eu femeia de atunci înainte. În definitiv, aveam dreptul ăsta, nu? Aşa că în clipa când asistenta medicală…

– … te-a ales…, am continuat eu, să-i arăt că situaţia nu se schimbase nici în cazul ei măcar cu o iotă.

M-a privit cu reproş, de parcă aş fi făptuit o crimă; mi-a zis brutal:

– De ce nu mă laşi să povestesc cum ştiu eu? Ai dreptate: mă păcăleam singur. Şi de data aceea tot eu fusesem cel ales…

Luându-mi cel mai serios aer din lume, confirmai:

– Părerea mea e că avem de-a face cu o conjuraţie feminină împotriva bărbaţilor. Nu crezi?

N-a luat seama la butadă, ci:

– Noua mea atitudine presupunea că dacă tot trebuie să stingi patima cuiva, cel puţin s-o faci conştient. Sexul soră îmi impunea o conduită. Eram menit să-l slujesc. Sunaseră clopotele şi pentru mine. Mi-am scos carnea de adolescent la mezat.

– Va să zică, te-ai dus; nu te-ai opus ispitei o veşnicie, cum credeam eu…

– Nu. Numai două-trei zile. Reţinusem că Madge, săptămâna aceea lucra după-amiaza, până la şase. La fără un sfert, ciocăneam la uşă. Exact cât să aibă timpul să se-mbrace de stradă, pentru a o lua cu mine la plimbare. Nu era singură. Se mai afla de faţă o altă asistentă, foarte tânără, poate doar cu un an-doi mai mare ca mine.

– Dar Madge ce vârstă să fi avut?

– 28.

– Te depăşea niţeluş…

– Cu 11- 12 ani.

– Cam mult, nu crezi?

– Rareori am fost impresionat de fetele de vârsta mea sau mai mici.

– Gustul este cea mai personală trăsătură; iată o nouă dovadă. Ce-a zis când te-a văzut? Te-a recunoscut?

– Da. Însă nu cu recunoştinţa la care mă aşteptam, spuse cu o impertinenţă cum numai el ar fi putut avea. E adevărat că dacă dădea dovadă de ea, explozia sentimentelor i s-ar fi izbit de o oarecare răceală afişată de mine – şi nici măcar nu era afişată. Efectiv, eram mai curând curios s-o văd cum avea să mă primească decât doritor să leg o prietenie. Cunoşti deosebirea dintre curiozitatea masculină şi cea feminină…

– Cred că prima este cam indiferentă, nu te angajează cu nimic; pe când a doua…

– Aşa-aşa! E posibil să fi simţit indiferenţa de care vorbeai. Şi ce crezi că mi-a făcut? Mi-a demonstrat, cum numai ea era în stare, că nici n-avea nevoie de mine!

– Te-a anunţat că n-avea timp în după-amiaza aceea să iasă cu tine…

– Mult prea banal, mă ierţi! Doi ani, cât am curtat-o, nu şi-a găsit niciodată vrun pretext, niciodată n-a refuzat să ne vedem! Nu. Într-altfel mi-a dat peste nas: şi-a luat colega-n colacul braţelor, s-a înfipt în ea ca o lipitoare şi, ţinând-o zdravăn – deşi cealaltă nu schiţă nici un gest de desprindere, doar că se roşise ca sfecla -, întoarse ochii spre mine şi-mi zise: – “Uite ce-i fac  prietenei mele …!”. Adăugă, de ca  şi când m-ar fi luat complice: – “E fată mare…!”

– Ce spui, domnule! Una ca asta n-am mai auzit! Da’, în definitiv, ce-i făcea?

– Te-am avertizat că-mi pregătea o… ‘gustare – specialitatea casei’! Voia să fie sigură că mă-nvingea de la prima lovitură. Madge îi scoase sânul stâng dintre reverele halatului alb şi mi-l arătă. Îşi coborî mâna şi…, sărutând-o pe buze între timp, ca-n filme,… strecurându-şi-o-ntre pulpanele aceluiaşi halat…

– Na, că-i bună! Şi cealaltă, fecioara? Ce zicea? Ce făcea?

– Se lăsa în voia lui Madge, sfârşită. Gâfâia. Cu obrajii stacojii înecaţi într-un surâs larg, luminos, uitat de-a latul lor, dar care nu mai era ce trebuie să fie zâmbetul, ci se-mpletea cu o dureroasă tensionare a atenţiei asupra a ceea ce simţea… Avea o mască a chinului, ce semăna şi cu una a veseliei; era înscris pe chipul ei ceva ca un fel de beatitudine a blestemului. Mă înspăimântă cuplul lor.

– Ai îngheţat!

– Ăsta-i cuvântul! Am îngheţat, dar m-am şi topit… N-am mai ştiut crâcni. Habar n-aveam ce făceau cu exactitate cele două, nici că lucrul era cu putinţă.

– Dacă ai avut nedumeriri în această privinţă, acuma obţinuseşi răspunsul potrivit.

– Mai potrivit nici că se putea.

– Şi-ţi imaginezi că lui Madge i-a trecut prin gând să te convingă astfel că nu-i erai obligatoriu necesar, că de pomană îţi dădeai aere…?

– E unul dintre motivele ei. Orice act al nostru are mai multe motivări, dintre care una-două sunt precumpănitoare, nu?

–  Care să fi fost celelalte?

– Intenţiona să mă-nveţe pe viu ce aştepta de la mine.

– Doar n-o să-mi spui că-ţi propunea să te metamorfozezi în femeie de dragul ei…

– Nu asta-mi cerea. Ci-mi arăta cum se aştepta s-o iubesc. Căci, deîndată ce i-am propus cele fireşti a se petrece-ntre bărbat şi femeie, mi-a replicat că era virgină, că se păstra pentru logodnicul ce urma să fie eliberat din armată, să-şi ia o slujbă bănoasă pentru a se căsători cu ea.

– Nu-i exclus să ai dreptate: ea virgină, cealaltă fată mare. Etica nu era încălcată. Într-adevăr, părea o lecţie de morală practică. Şi altă motivaţie?

– Probabil singura cu greutate: i-a venit pe loc gustul ideii şi nu s-a putut abţine.

– Care idee să-i vină pe loc? Doar cele două n-o făceau pentru-ntâia dată, nu, ce părere ai?

– Sigur că nu. Dar poate c-aveau mai rar prilejul s-o facă-n public. Îi oferea ‘iubitei’ sale un spectator aproape imberb şi şansa de a-l corupe-mpreună.

– Ulterior cele de cuviinţă dintre voi doi s-au desfăşurat în cadrul aceluaşi trio?

– Nici vorbă. Nu cunosc adevărul asupra relaţiilor posterioare dintre ele. Am întrebat-o, peste câteva zile, ce se mai auzea cu amica sa.

– Voiai să se repete ‘coruperea’, să faci paşi noi în direcţia respectivă…?

– Nici vorbă. Eram un copil foarte politicos; am intenţionat să-i arăt că mă interesau toate câte o preocupau.

– Şi?

– S-a prefăcut că nu pricepea despre cine-i vorbeam. Când a renunţat la acest joc, a ridicat indiferent din umeri.

– I-a sosit rândul să afişeze şi ea indiferenţa.

– I-a sosit.

– Ce s-a-ntâmplat pe urmă?

– De atâta indiferenţă, am trăit împreună vreo doi ani, până a revenit de la oaste logodnicul.

– S-au căsătorit?

– Bineînţeles. Din moment ce era fecioară…