– Insemnari

11. ÎNSEMNĂRI DESPRE MOARTE

“La 1 iunie, 3.000 de persoane (în majoritate femei, tinere şi copii) au plecat din H., însoţite de 70 de agenţi de poliţie şi de un turc influent, un anume K. Bey. Ziua următoare, au sosit bine sănătoşi la L.A. Acolo, K. Bey le-a trimis vorbă să îi dea 400 de lire, ‘pentru a-i păzi în siguranţă până urmau să sosească la Malatia’ şi făgădui să-i însoţească până la Urfa [am transcris în spiritul limbii române numele proprii denumind oraşe, ţinuturi ş.a.m.d. din franceza originalului din care am tradus (aici: ‘Ourfa’); acelaşi lucru l-am făcut şi în redactarea cărţii mele: “Civilizaţia armenilor” , când se pare că m-am încurcat rău de tot…] pentru a-i apăra; însă chiar în aceeaşi zi îşi luă tălpăşiţa dimpreună cu banii lor.

“În ziua a treia, convoiul exilaţilor ajunse la A.M., unde arabii şi kurzii începură să răpească femei şi tinere, ceea ce continuă până ce sosiră la prima gară, la Ras-ul-Adn, pe linia Bagdadului. Jandarmii ce le fuseseră daţi pentru protecţie incitară triburile din munţi, pe jumătate sălbatice, să-l atace pentru a le tâlhări, a le ucide sau a le viola pe femei şi a le răpi; şi în mai multe rânduri ei înşişi violară femeile, fără să se ascundă pentru asta.

“În cea de a patra zi, sosiră la A.N., unde jandarmii uciseră trei dintre bărbaţii cei mai cunoscuţi. Într-a noua zi, au ajuns la A.O., unde caii, care fuseseră totuşi închiriaţi, plătiţi pentru întreaga călătorie până la Malatia, le-au fost luaţi şi trimişi înapoi, aşa încât au trebuit să închirieze alte care cu boi pentru a-i duce mai departe la Malatia. Începând cu locul acela, mulţi dintre ei au fost lăsaţi fără vite de povară – unii dintre dânşii găsindu-se în situaţia de a cumpăra măgari şi catâri care, mai târziu, le-au fost şi aceştia furaţi.

“La A.O., un jandarm o răpi pe doamna L., precum şi pe fiicele sale şi fugi cu ele.”

Reţineam că tatăl meu depusese nişte note armeneşti într-una dintre lădiţele de carton unde-mi înghesuia din când în când hârtii şi cărţi, unele peste altele, atunci când tindeau să-mi copleşească existenţa în camerele două, unde s-ar fi spus că trăiam singur. De fapt, îngăduiam să mi se sufoce spaţiul de către nenumărate dosare, coli, dar şi căpeţele de hârtie, pagini tipărite şi cartonate, dactilografiate sau acoperite cu semne în creion, negru, roşu şi verde, stilou sau pix, nu ştiam nici eu cât de necesare sau de inutile. Împotriva acestei agresări a existenţei mele se ridicau furia gospodărească a părintelui şi instinctul său de a impune ordinea, ceea ce, în intenţie, era deosebit de lăudabil.

În practică, rearanjarea odăilor mele îmi lăsa un gust sinistru, al tăierii în carne vie. Ea avea loc în absenţa mea de acasă şi fără ca întotdeauna să mi se fi spus “păzea!”. Când reveneam şi constatam ravagiile la care-mi fusese supus mediul, aveam accese de disperare: munca mea din ultimele luni se amestecase ca adunată de apele unei inundaţii. Desigur că nimic nu era pierdut. Sfatul ce mi se dădea era să iau la mână foaie după foaie şi să hotărăsc personal în ce măsură îmi mai era necesară. Eventual, să le ambalez pachete, în ziare, pe teme, să le leg cu sfoară şi, în cele din urmă, să le urc în pod, urmând ca, mai târziu, să fac noi sondaje, în vederea unor reînnoite eliberări a terenului ocupat de data aceea acolo sus.

Bineînţeles că nimic din astea nu făceam: dacă aş fi avut timp, dacă mi-ar fi îngăduit-o nevoia imperioasă de a scrie permanent, nu ajungeam la verificări de acest soi, ci mi-aş fi organizat singur balastul literaturii.

Ei bine, reţineam că într-una dintre acele lăzi, fuseseră depuse şi însemnările făcute pe marginea unor lecturi privitoare la masacrele armenilor, din cursul primului război mondial, însemnări sau traduceri, cum stăteau lucrurile în cazul de faţă.

Izbutind, de data aceasta, să salvez din neant paginile începute a fi transcrise mai sus, exult de parcă aş fi participat la lucrarea învierii lui Lazăr.

“In cursul celei de a treisprezecea zile, caravana sosi la Malatia, însă rămase numai un ceas, fiindcă toţi se reîntoarseră în satul A.P., la o distanţă de zece ore de mers de la Malatia. În locul acela, jandarmii îi abandonară complet pe deportaţi, după ce îşi însuşiră aproximativ câte 200 de lire, plată a ‘protecţiei’ acordate până atunci, iar deportaţii fură lăsaţi la voia Bey-ului brutal (şefului clanului) al kurzilor de la Aghdjé-Daghi.

“Într-a cincisprezecea zi, urcară cu greutate panta abruptă a muntelui 150 de bărbaţi de toate vârstele, de la cincisprezece la nouăzeci de ani, când kurzii îi conduseră la oarece distanţă şi îi asasinară; pe urmă reveniră şi începură să-i jefuiască pe deportaţi.

“În ziua aceea, un alt convoi de deportaţi (dintre care numai 300 bărbaţi), venind din Sivas, din Eghin şi din Tokat, ajunse din urmă convoiul din H., formând astfel un convoi mai important, cu un total de 18.000 de persoane. Ei plecară din nou într-a şaptesprezecea zi, sub aşa-zisa protecţie a altui bey kurd.

“Acest bey îşi chemă oamenii, ce atacară convoiul şi îl jefuiră. Ei cărară cu sine cinci dintre cele mai frumoase fete şi câteva Surori ale Harului” [membrele unui ordin mănăstiresc catolic], “din Sivas . Venind noaptea, alte câteva fete frumoase au mai fost răpite, dar ele fură readuse, după ce au fost violate. Plecară iarăşi la drum şi în cursul călătoriei fetele frumoase erau răpite una după alta, pe când cei ce întârziau în urma convoiului erau invariabil ucişi.

“Într-a douăzeci şi cincia zi, ei sosiră în satul Gheulik; toţi ţăranii urmară convoiul pe o lungă distanţă, chinuindu-i şi prădându-i pe deportaţi. Într-a treizeci şi doua zi, ajunseră în satul Kiahda, unde rămaseră două zile şi unde numeroase tinere fură din nou răpite.

“Într-a patruzecia zi, convoiul putu zări fluviul Murad, ce constituie un braţ al Eufratului. Acolo văzură cadavrele a 200 de bărbaţi luaţi de ape, cu urme de sânge, după cum au văzut şi fesuri, veşminte şi ciorapi pătaţi de sânge, abandonaţi pe maluri.

“Căpetenia satului învecinat prelevă un impozit de o liră de persoană, drept plată pentru a nu fi aruncată în fluviu.”

– Trebuie să scrii despre aceste orori… , mă îndemna Hrandt, când apuca să-mi istorisească fărâme din cele trăite în prezenţa convoaielor fără de sfârşit ce traversau Alepul său natal, din Siria. Acelaşi sfat cald însoţea orice carte cu acest subiect pe care mi-o dăruia. Credea în talentul meu şi credea în implicarea mea întru evocarea martiriului neamului său.

Numai eu mă opuneam în sinea mea dezvăluirilor publice ce le aştepta de la mine: cum să îngăduie cenzura noastră comunistă publicarea unor cărţi ce, prin punerea în paralel, evocau şi caznele armenilor sovietici în deportarea siberiană, ba chiar şi pe a celor români, în aceeaşi deportare, dintre cari destui prieteni ai lui Hrandt?

Pictorul îmi asculta punerile în temă legate de aspiraţia lui de a mă vedea apucându-mă de treabă, îmi dădea dreptate, apoi repeta copilăreşte:

– Trebuie să scrii despre aceste orori…

” Intr-a cincizeci şi doua zi, au ajuns într-alt sat, unde kurzii îi dezbrăcară de tot ce aveau, chiar şi de cămăşi şi ismene, astfel încât timp de cinci zile toţi exilaţii îşi continuară marşul, complet goi, sub un soare arzător. În următoarele cinci zile nu primiră nici un pic de pâine, nici vreo picătură de apă. Setea îi epuiză până la moarte. Sute şi sute căzură morţi pe drum, limbile carbonizându-li-se şi, când la capătul a cinci zile ajunseră la o fântână, întregul convoi se năpusti în mod firesc spre ea; jandarmii le barară însă drumul, interzicându-le să ia măcar o picătură de apă. Voiau să o vândă contra unui preţ de una până la trei lire paharul şi câteodată, chiar după ce îşi înşfăcau banii, tot îi împiedicau să ia apă. Într-alt loc unde se găseau puţuri, câteva femei se aruncară în ele, neaflând nici funie, nici găleată să scoată apă. Aceste femei se înecară, dar asta nu împiedică restul exilaţilor să bea din acele puţuri, în pofida cadavrelor împuţite găsite în ele. Uneori, când fântânile erau mai puţin adânci şi femeile puteau să coboare şi să se caţere iarăşi la suprafaţă, ceilalţi exilaţi se năpusteau asupra lor pentru a le linge şi suge hainele murdare, umede, ca să-şi potolească setea.”

Il revăd pe fostul meu student (Grecea să se fi numit?), ajuns preot într-un sat nu departe de capitală. Ocupase statuia lui Lenin, din faţa Casei Scânteii, făcând greva foamei şi a setei până ce s-a găsit cineva inimos să treacă la dărâmarea imaginii insultătoare pentru naţia română. Atunci tânărul părinte se mută la colţul Facultăţii de Medicină şi se căţără pe statuia trădătorului Petru Groza, amplasată acolo datorită imensei inculturi comuniste. Responsabilii cu înfrumuseţarea Bucureştilor, constatând că avocatului i se zicea: ‘Dr.’ (pentru că, precum toţi juriştii ardeleni, doctor şi era: în Drept…), îi aburcară bronzul pe teritoriul medicilor, fără să se găsească nimeni dintre guvernanţi să bage de seamă aşezarea greşită şi ridicolă.

Îl revăd, spuneam, povestindu-ne pe terasa locuinţei noastre din Ştirbei Vodă, cum setea, datorată abţinerii pe care şi-o impunea de la muierea buzelor în orice lichid, îi uscase limba atât de tare încât apuca de câte vrun colţişor din pielea devenită ca pergamentul, ce o acoperea, şi, trăgând de acel capăt, îşi curăţa limba până la rădăcină.

Izbuti să se încurajeze un tractorist a se deplasa la faţa locului, să târască măgăoaia banditului din Deva departe de ochii noştri. Ambii, prelatul mântuitor şi tractoristul reprezentând omul muncii cinstit din România, fură daţi în judecată de către noii guvernanţi – comunişti cu altă etichetă -, impunându-li-se sume cumplit de mari – amendă pentru efectuarea curăţării Capitalei de râia amintirilor celor rele.

O mărturie mă luminează asupra mediului în care Hrandt însuşi a trăit în oraşul Alep . Exult: este ceea ce căutam!

“De fapt, toate oraşele Siriei (Alep, Damasc etc.) sunt pline de exilaţi în situaţii dintre cele mai precare, după cum se poate uşor imagina amintindu-ne că unii dintre dânşii se află pe drum de patru sau şase luni chiar, de la părăsirea căminelor lor şi după străbaterea unor regiuni pustii unde fusese cu neputinţă să-şi fi procurat fie şi cel mai mărunt lucru necesar subsistenţei personale.

“Li se îngăduie armenilor să se îngrămădească într-un oraş până ce numărul lor să devină considerabil şi să impună a-i conduce într-alt oraş, mai la sud, ori până ce populaţia locală să înceapă a protesta împotriva prezenţei lor. Îi vezi la Alep aşezaţi pe parcele de teren viran, în clădiri vechi, în curţi sau pe alei; existenţa le este indescriptibilă. Sunt total privaţi de hrană şi mor de foame. Aruncându-ţi privirea asupra acelor locuri, nu percepi decât o grămădeală de muribunzi amestecaţi cu cadavre, pe jumătate goi, în zdrenţe, zăcând în murdărie şi excremente omeneşti; şi este cu neputinţă să distingi în această masă ceva cu aparenţa vieţii. Un anumit număr de care nedotate cu coviltire străbăteau străzile în căutare de hoituri şi foarte adesea vedeai trecând unele ce conţineau până la zece sau douăsprezece cadavre de o slăbiciune înspăimântătoare.

“De atunci aceste care au fost prevăzute cu coviltire şi vopsite în negru şi, în chip constant, vezi stârvuri, mai ales de-ale femeilor şi copiilor, târâte în afara curţilor sau aleilor şi încărcate în ele aşa cum ai arunca sacii de cărbuni.”

Hrandt mi-a pomenit, cu glasul schimbat, despre faptul că mulţi dintre aceia aruncaţi peste cadavre păstrau un abur de viaţă, dar nu mai aveau puterea să se manifeste în nici un fel. Câteodată îşi dădeau duhul până să ajungă la locul de înhumare – dar nu totdeauna.

“Este imposibil să evaluezi numărul morţilor pe zi, însă în cimitirul armenesc se sapă şanţuri în cari sunt aruncaţi morţii unul peste celălalt. Un număr de preoţi rămâne în cimitir ziua întreagă; ei slujesc un fel de slujbă de înmormântare pe măsură ce se îngroapă trupurile; din când în când se porunceşte curăţarea oraşului şi jandarmii, dimpreună cu gărzile municipale, fac o rundă şi îi scot pe armeni din refugiile lor, îi îmbrâncesc până la gară, îi îndeasă precum vitele în vagoanele ce îi transportă la Damasc şi în diferite oraşe din Hedjaz.”

Probabil că cele spuse de Hrandt s-au petrecut mult mai târziu. Anume, murise şi ultimul dintre preoţii aceştia dăruiţi total fraţilor lor creştini. Rămăsese numai un gropar care nu dădea bir cu fugiţii. Se oprea din săpat când şi când, ciulea urechile şi atrăgea atenţia cui stătea să-l ia în seamă:

– Îl auzi pe Dumnezeu cum le slujeşte la înmormântare?…

Să fi uitat eu povestirea? Să fi existat două? Să fi fost atât de apăsat de ea încât a dat roade în mine, fără ştirea mea, în bezna subconştientului, născând o altă istorisire, paralelă cu cea spusă mie de Hrandt? Cazul este interesant pentru psiholog, ca şi pentru orice amator de a înţelege acest aspect al creaţiei literare.

De ce ridic toate întrebările acestea? Pentru că, iată, găsesc într-o dare de seamă a lui Arşavir Acterian asupra caietului de amintiri şi cugetări lăsat de Hrandt – unde?! cui?! – următoarea relatare aşternută pe coală de propria mână a pictorului:

“Zile mohorâte, zile triste pentru neamul meu. Intelectualii noştri de vază îndepărtaţi de casele lor, purtaţi pe drumuri până la completă istovire şi apoi masacraţi. Toţi bărbaţii recrutaţi în armată şi întrebuinţaţi la munci grele, flămânziţi până la epuizarea fizică. Femeile şi copiii nimiciţi de dizenterie şi tifos, iar cei nebiruiţi de asemenea boli alungaţi în pustiul Arabiei spre a pieri de inaniţie. Puţini reuşeau să fugă, iar cei prinşi erau ucişi pe loc.

“Unii reuşeau să ajungă complet epuizaţi fiziceşte şi sufleteşte cu o înfăţişare de stafii în oraşul meu natal, târându-se cu greu pe străzile Alepului, fără a mai putea să fie salvaţi de la moarte.

“Pe urma acestor cohorte de deportaţi picau unul câte unul, sute de morţi; comunitatea armeană angajase nişte căruţe să adune hoiturile pentru a le depune într-o groapă comună unde un preot covârşit şi năucit de atâtea nedreptăţi şi de atâta ură, făcea o slujbă sumară, aruncând un pumn de pământ peste rămăşiţele pământeşti ale celor căzuţi pradă unei furii demente.

“Toate au însă un sfârşit. A venit şi ziua când preotul amintit n-a mai avut morţi spre a-i înmormânta. De atâta jale şi nebunie însă, popa însuşi înnebunise şi a fost găsit la locul datoriei săpând de zor pământul, mârâind o litanie, cu barba ciufulită, cu mintea rătăcită. Trecătorilor care îl întrebau pentru cine pregăteşte groapa, cuviosul părinte se oprea din cazna lui neobosită şi ştergându-şi fruntea asudată cu mâneca sutanei, răspundea cu groaznic şi tragic înţeles: “Pentru Dumnezeu! “” .

Ambele variante răspund aceluiaşi simţământ al golului brusc ivit pe pământ. Vidul metafizic. Absenţa definitivă a simţului moral şi a Părintelui acestuia, Creatorul. Retragerea lui Dumnezeu şi a Duhului Său dintre noi. Din Creaţie.

De fapt, ambele variante sunt autentice, doar că ele se cade să fie citite în ordine inversă decât am făcut-o noi. Anume, după descoperirea morţii lui Dumnezeu, are loc redescoperirea prezenţei Sale , ca gropar şi Preot Universal şi Unic.

“Uneori, se formează un convoi mare ce este dirijat pe drumul lui Deir-es-Zor. Brutalităţi inutile sunt comise pe parcursul expulzării acestor nenorociţi dintre cari cel mai mare număr nu e alcătuit decât din schelete vii; şi vezi femei şi copii, slăbiţi şi înfometaţi, bătuţi şi biciuiţi cu cravaşele precum câinii, pentru a fi determinaţi să înainteze.

“Mergând noaptea în anumite cartiere din Alep, zăreşti lungit pe pământ ceva de nedescris; auzi un geamăt şi recunoşti o epavă omenească; în dimineaţa ce urmează ea va fi aruncată în car şi dusă la cimitir. Mulţi dintre ei refuză orice ajutor şi spun că preferă să moară şi să-şi pună capăt suferinţelor, decât să le mai prelungească, deoarece nu au nici o nădejde să scape de ele. Povestirile lor nu pot fi reproduse. Când au fost expulzaţi din indiferent ce oraş din nordul Asiei Mici, toţi bărbaţii de o vârstă între cincisprezece şi şaizeci de ani au fost împuşcaţi sub privirile femeilor şi copiilor, înainte de plecare sau la o mică distanţă de la punctul de pornire la drum. Ne putem face o idee cu privire la proporţia acestor execuţii ştiind că dintr-un convoi de 2 500 de oameni, ce a plecat dintr-un sat învecinat Kharput-ului, au ajuns la Deir-es-Zor numai 600. Ei înşişi ne-au istorisit că multe femei şi-au înecat copiii în fluviu, pe parcursul drumului, neavând nici un mijloc de a-i hrăni.”

Dar până a se ajunge la astfel de crime de tip eutanasic, făptuite din milă maternă şi din dragoste, aveau loc alte scene de groază.

Prietenul meu mult mai în vârstă mi-a evocat întâmplarea unui băietan care, trecând prin dreptul unei ferestre deschise, în Alep, a fost luat cu leşin din pricina unei senzaţii din stomac, adulmecând el un miros de fiertură bună ce-i aminti de zilele senine de altădată, când mânca pe săturate tot ce-şi dorea. Nu se putu clinti să meargă mai departe. Zăcea locului, de-a-n picioarelea, şi trăia în nări… Se făcuse una cu propria-i respiraţie.

Deodată, în ceaţa minţii sale, se lăsă ceva negru în care fulgeră un instinct ca o zgârietură ce-l sfâşie pe dinăuntru; parcă-l rupse-n două. Privi în sus, calculă în minte distanţa ce-l separa de pervaz, sări în aer, se agăţă cu o mână. Pe cealaltă o repezi în golul dintre aripile ferestrei, apucând să vadă, pe plita ce ardea, oala în clocot. Îşi vârî în fierbet osul descarnat, abia acoperit de piele, pipăi o clipă înăuntru, oricât îl ustura braţul care fierbea el însuşi de viu, odată cu apa din oală, dădu de ceva, apucă şi scoase…

Când îşi privi prada, constată că pescuise o mână omenească!

“Adevărul este că toate familiile au fost nimicite prin moartea bărbaţilor, a copiilor ce au sucombat pe drum şi prin răpirea majorităţii fetelor de către bandele de kurzi şi de tâlhari arabi. Un băiat de 14 ani, din Diarbekir, nară cum tatăl şi mama sa au fost împuşcaţi şi două dintre surorile lui răpite pe drum, astfel încât nu i-au rămas din întreaga familie decât două surori mici. Două tinere de la şcoala americană din H., ce vorbesc engleza, povestiră despre torturile la care au fost supuşi mai mulţi preoţi şi profesori din H. pentru a fi forţaţi să divulge aşa-zisele ascunzători pentru arme şi muniţii.”

Din relatările citite altcândva, mi-a rămas în cuget imaginea unei Sirii pline de şcoli pentru copiii familiilor armeneşti, deschise de nemţi, de americani, englezi şi francezi. Hrandt Avachian însuşi urmase cursurile unei şcoli confesionale germane. Iar profesorul de desen de aici, pictorul Rudolf Tillmetz, băgase de seamă talentul său. Mai mult, de la el învăţase copilul tehnica laviului, ce urma, matur, să facă din el cel mai mare specialist al ţării noastre în domeniul acestui tip special de grafică monocromă.

“O fată, infirmieră la spitalul militar, jură că trebuise să îngrijească pe unul dintre profesorii lor căruia i se smulseseră barba şi unghiile de la mâini şi picioare.

“Suntem asiguraţi că un preot armean a suferit aceeaşi tortură şi că ea s-a isprăvit prin aceea că a fost ars de viu; veracitatea acestui act pare totuşi imposibilă în veacul al XX-lea. Nu este lucru rar ca femeile şi fetele cât de puţin atrăgătoare să fie violate de kurzii şi arabii întâlniţi pe drum şi împotriva cărora este cu neputinţă să te aperi. La drept vorbind, aceste convoaie sunt compuse din femei şi copii şi rareori întâlneşti în rândurile lor bărbaţi în vârstă de mai mult de cincisprezece ani şi mai puţin de şaizeci. Mulţi dintre aceşti oameni au avut o situaţie materială bună şi au luat cu dumnealor sume mari pe cari le ascundeau cum se pricepeau. Jandarmii şi tâlharii nu întârziară să o afle şi fură jefuiţi de tot, nu numai de bani, ci şi de giuvaeruri, de veşminte, de aşternuturi şi de toate câte le aveau. În exteriorul tuturor oraşelor, începând cu Mayadine, pe Eufrat, şi până la Konia, zăreşti lagăre conţinând de la 2000 şi până la 20 000 de astfel de exilaţi şi nu e greu de închipuit că atari aglomerări aruncate în cârca unei populaţii care şi aşa cu greu găseşte de lucru, ca şi alimente, îi impune să facă faţă unei situaţii intolerabile. În mod firesc sunt condamnaţi la moartea prin înfometare, deoarece este cu neputinţă să dobândeşti alimente pentru un număr de suflete suplimentar atât de mare. De-a lungul acestor drumuri întâlneşti o mulţime continuă de refugiaţi târându-se în mod penibil şi îndreptându-se necontenit către sud. Destinaţia le este necunoscută. Au însă o vagă speranţă că vor sfârşi să ajungă într-un loc unde vor putea trăi şi găsi hrană. De ar şti totuşi ce vor găsi şi ce se va petrece cu dumnealor în cele din urmă, ar prefera, neîndoielnic, să se aşeze unde se află şi să-şi aştepte moartea fără a mai face un pas înainte.”

Numărul fişelor pe care le-am făcut este mare, iar cartea de faţă nu intenţionează să fie una prea groasă. Mai mult, nu voiesc să alcătuiesc o scriere despre cumplitele suferinţe impuse armenilor în genocidul la care au fost supuşi. Dar nici nu-mi vine să renunţ la o parte din informaţiile adunate. Prin ele, cititorul poate întrezări în bună măsură materia convorbirilor purtate în decursul anilor cu Hrandt, ca şi istorisirile ce m-au determinat a pune atâta suflet în efortul de a cunoaşte istoria, cultura şi civilizaţia armeană.

Aşa încât cer îngăduinţa să mai facem un popas între muribunzii de altcândva, cu atât mai mult cu cât nu este prea departe de Alepul copilăriei lui Hrandt.

“La Deir-es-Zor, un oraş mare din deşert, la o distanţă de şase zile de călătorie de Alep , găsirăm marele han plin până la refuz. Toate locurile disponibile, acoperişul şi cele câteva verande erau ocupate de armeni. Femei şi copii mai ales, dar şi un număr de bărbaţi, se ghemuiau sub cuverturi, pretutindeni unde puteau găsi niţică umbră. De îndată ce am aflat că erau armeni, m-am apropiat să le vorbesc. Erau din Furnuz, din regiunea Zeitun şi din Marach aceia care, trăgând acolo, pe un loc atât de îngust, ofereau un spectacol extrem de trist. Am întrebat despre copiii din orfelinatele noastre şi îmi fu adusă o elevă a Sorei Béatrice Rohner, Martha Karakascian [ceea ce în română s-ar scrie: Karakaşian] . Îmi povesti cele ce urmează: într-o zi, jandarmii turci au venit la Furnuz, au arestat un mare număr de bărbaţi şi i-au dus să-i încorporeze. Nici ei, nici familiile lor nu ştiau unde erau conduşi. Ceilalţi aflară că le rămâneau patru ceasuri pentru a-şi părăsi casele. Li se îngăduia să ia cu sine tot ce puteau căra şi chiar să mâie şi vite de povară. În răgazul acordat, sărmanii oameni trebuiră să iasă din sat, neştiind încotro se îndreptau, nici dacă urmau să-l revadă vreodată. Iniţial, atâta timp cât se aflau în munţii lor şi mai aveau provizii, toate decurseră bine. Li se făgăduiseră bani şi pâine şi, în prima perioadă, li s-au dat, după cum îmi amintesc, 30 de parale (0,007 lire turceşti) de cap. Însă foarte curând aceste raţii încetară şi li se dădu doar ‘bulgur’ (grâu uscat), 50 de drahme (150 gr) pe zi şi de cap. Astfel, după patru săptămâni de călătorie anevoioasă, inşii din Furnuz au sosit la Deir-es-Zor, trecând prin Marach şi Alep . Se aşezaseră la han de trei săptămâni, fără a şti ce urma să li se întâmple. Nu mai aveau bani, iar alimentele date de turci se răriseră. De pe atunci încă, de zile întregi, nu mai primiseră pâine. În oraşe, fuseseră închişi nopţile, fără să li se îngăduie a vorbi locuitorilor. Astfel, Martha nu se putuse duce la orfelinatul din Marach. Mi-a istorisit cu tristeţe: “Am avut două case, am fost nevoiţi să părăsim tot; acum nişte muhadgiri (mahomedani emigraţi din Europa) sunt aceia care locuiesc acolo. Nu avusese loc nici un masacru la Furnuz şi zaptieşii ???! [mi-am consemnat cu multe semne de întrebare neştiinţa privitoare la un termen desemnând cu certitudine pe cei care-i însoţeau] se purtaseră bine cu oamenii.” Suferiseră mai ales din pricina lipsei de hrană şi de apă, pe parcursul marşului lor când au străbătut pustiul arzător. În calitate de ‘Yadladji’ (munteni) – titlu pe care şi-l dau singuri – suferiseră îndoit datorită căldurii.”

Astfel de povestiri aduceau cu puţinul ce-mi parvenea, la vârsta mea, despre soarta deportaţilor multinaţionali în Siberia (dintre care mai ales mă durea soarta basarabenilor), dar şi a gospodarilor români şi şvabi aduşi în Bărăgan de pe frontiera noastră cu sârbii. Această trăsătură mă apropia de soarta acelor oameni morţi de aproximativ o jumătate de veac, la o distanţă atât de mare de mine, atât de străini mie, atât de deosebiţi de mine, ca înfăţişare, experienţă de viaţă, cultură, preocupări, dar… oameni ca mine.

Am avut o revelaţie, prima de acest tip: prin armeni am priceput soarta strămoşilor mei târâţi de tătari, de turci, de cazaci, de toţi invadatorii ţării mele, în pribegia robiei, şi am avut revelaţia victimelor comunismului, printre care m-aş fi putut număra eu însumi oricând.

“Armenii afirmă că ignoră motivul deportării lor. A doua zi, la ceasul odihnei de la amiază, am dat peste o tabără de armeni. Bieţii oameni îşi făcuseră, după moda kurdă, corturi din păr de capră şi odihneau în ele. Însă cei mai numeroşi zăceau fără adăpost pe nisipul încins şi sub focul soarelui. Datorită marelui număr de bolnavi, turcii le îngăduiseră o zi de odihnă. Nu se poate închipui ceva mai trist decât aceste mulţimi în pustiul acela şi în atari condiţii. După veşminte, îţi dădeai seama că nefericiţii vieţuiseră într-o oarecare bunăstare; în prezent, aveau pe chipuri înscrisă mizeria. “Pâine! pâine!” Era unica lor rugăminte. Proveneau din Gheben: fuseseră expulzaţi împreună cu pastorul lor. [Mulţi armeni, aflându-se în imposibilitatea de a-şi depăşi condiţiile sociale şi naţionale, au trecut la protestantism, căutând, prin aceasta, o deschidere a şanselor copiilor lor de a face studii superioare de calitate.]Acesta mi-a povestit că mureau cinci sau şase pe zi, copii sau adulţi. În ziua aceea, o înmormântaseră pe mama unei fetiţe de nouă ani, acum rămasă singură. Am fost rugat insistent să iau copila cu mine la orfelinat. Pastorul mi-a istorisit aceeaşi poveste ca şi fetiţa din Deir-es-Zor.”

După părerea mea de acum, când nu mai stăpânesc bine izvoarele de unde am cules informaţiile acestea, persoana care consemnează darea de seamă reprezenta o misiune ce supraveghea sau conducea chiar orfelinatele din teritoriul acela.

“Aceia care nu cunosc pustia nu-şi pot face nici măcar o idee aproximativă privitor la mizeria şi suferinţele deportaţilor armeni. Pustiul este montan, însă cel mai adesea lipsit de umbră. Drumul şerpuieşte zile întregi numai pe stânci şi este anevoios. Când vii dinspre Alep, permanent pe stânga ta se află Eufratul, care se prelungeşte ca o fâşie de pământ lutos gălbui, dar nici nu este atât de aproape încât să poţi scoate apă din el. Setea ce îi torturează pe aceşti nefericiţi trebuie să fie de nesuportat. Ce e de mirare dacă un mare număr dintr-înşii cad bolnavi şi mor!

“Un sac de pâine tare ca piatra, adus de la Bagdad, a fost acceptat cu o mare recunoştinţă: “O muiem în apă şi copiii o vor mânca”, spuneau, fericite, mamele.

“Seara, ajunşi în sat, am descoperit o altă tabără de armeni. De data aceasta erau din Zeitun. Aceeaşi mizerie, aceeaşi plângere legată de căldură, de lipsa de pâine şi de vexaţiunile la care-i supuneau arabii. O tânără crescută la orfelinatul din Beirut de către Diaconese ne povestea, într-o germană curată, ceea ce suferiseră. “De ce îngăduie Dumnezeu asta? De ce trebuie să suferim astfel? De ce nu suntem omorâţi pe loc? În timpul zilei nu avem apă pentru copii şi ei strigă de sete. În timpul nopţii, arabii vin să ne fure paturile şi veşmintele. Ni se răpesc fetele şi ni se violează femeile. Dacă nu mai putem merge, ne bat jandarmii.” Mai povestesc de asemenea că au fost femei care s-au aruncat în apă pentru a scăpa de ruşine; că şi mamele au făcut aceasta cu nou-născuţii lor, căci nu vedeau ieşire cu putinţă din mizeria lor. Alimentele au lipsit pe parcursul întregii călătorii în pustie. O moarte rapidă, cu familia întreagă, pare mai de dorit mamelor decât să-i vadă murind pe ai lor şi să moară ele însele de foame. A doua zi după Alep , în munţii Amanus, iarăşi am întâlnit armeni: de data aceasta erau din Hadjin şi din împrejurimi. Plecaseră numai de nouă zile. În comparaţie cu aceia ce se găseau în deşert, vieţuiau încă în condiţii strălucite; aveau căruţe pentru mobile, cai cu mânji, boi şi vaci, chiar şi cămile. Convoiul era interminabil: urcau muntele; şi mă întrebam cât timp îşi vor mai păstra bunurile. Se aflau încă pe pământul natal, în munte, şi nu aveau nici o presimţire a terorilor pustiei. Au fost ultimii armeni pe care i-am văzut. Nu se pot uita astfel de evenimente.”