– In umbra catedrei

Ultima oră este o tortură. Fâşii de nervi ce atârnă în tine, abia legănate sub impulsul unei umbre de voinţă. Familia, prietenii se miră. Numai patru ore de predare şi eşti frânt?!
Da. Profesorul nu este om. Odată intrat în clasă te preschimbi. Necunoscută şi nerecunoscută treime: Soare, Burete, Păianjen.
Le explic, pe rând, deşi cele trei ipostaze sunt simultane. Eşti Soare. Emani necontenit lumină, căldură. Arzând. Arzi şi îţi dărui arderea. Din umbra catedrei te naşti zilnic dascăl. Şi, în acelaşi timp, cu ochii multiplicaţi de patruzei de ori – după numărul elevilor – urmăreşti pe figuri şi în gestica lor reflectarea combustiei tale. Te răsfrângi într-un ocean de neatenţie în care fiecare val are altă direcţie, altă menire, alte porniri. Tu le cunoşti pe toate. Le absorbi. Burete cosmic. Înmagazinezi efluvii de lene străine flăcării tale. Apoi, ca o inimă, pompezi sete de idei, tu – nesecătuitul. Dai oxigen. Fiecăruia o piatră filozofală pe măsura sa. Între timp, Păianjen, îţi ţeşi plasele neştiute. Naivi, ucenicii tăi îţi vor fi victime. Îi vei putea corupe?… În mentalitatea lor, vina este glorie, visul van se numeşte efort, dezinteresul: auto-conservare. Îi vom corupe la puritate, îi vom corupe la arderea de sine?
Dar tu eşti otravit. Te-ai îmbăiat în aburii inactivităţii intelectuale. Te-au putrezit microorganismele delăsării. A prelins băltoace în flacăra ta rânjetul neîncrederii. Ţi-a călcat jarul laba platitudinii. Te revolţi, de oboseală, devii urât, gândeşti murdar.
Vii acasă, între urletele radiourilor, hohotele televizoarelor, lătrăturile magnetofoanelor. Mii de soţii, mii de părinţi, mii de fraţi, mii de prunci întreabă, stereofonizaţi peste zi, cu forţa întregii cetăţi: CE AI FĂCUT AZI?!! DE CE SPUI CĂ EŞTI OBOSIT?!? STAI ÎN UMBRA CATEDREI… NU EŞTI ÎN STARE SĂ AJUNGI MĂCAR DIRECTOR!…
Iar tu, cuminte, în calitate de Soare, usuci Buretele din tine şi odihneşti Păianjenul cu fleacul de căldură ce ţi-a mai rămas de peste zi.