In memoriam: Prof. Mihai Radulescu

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.

Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. stia să te învete să-ti creezi planuri de rezervă, asa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o solutie alternativă si să poti rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul. Parcă îmi era duhovnic. Aveam o încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era  literă de Evanghelie. De fiecare dată când discutam,  îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi datorez  proiectul şi îndemnul de a realiza seria de  volume  Coloana Infinitului. Când băteam câmpii şi propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă. Pentru prima dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o impună în programa unor facultăţi.  Soţia sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din antichitate. Am fost în casa dumnealui de prin apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu,  şi am fost uimit de colecţiile de obiecte vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani la Băile Herculane. Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată. Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea.  Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.  După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea  între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai răspuns. Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind memorialistice, privitoare la închisorile  comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte ştiu.  Am mai încercat să-l caut la facultate,  dar nu mai preda acolo.  Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele, l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită trecutului său.

Am aflat, tot de pe internet, că a plecat dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul. Dumnezeu să vă ierte, Domnule Profesor!’’

De Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu Bârda