HORIA NIŢULESCU

TOAMNA ÎN PARADIS (1943)

CALIGRAFUL

Şi de la Dumnezeu am învăţat ceva: caligrafia.
Eu nu-l văd, ca alţii, cu oile sau în ogor,
nici robotind ca un salahor,
cu sapă, cu bardă sau mistrie.
Nu, eu îl văd scriitor:
se aşază la masa Lui de argint, ia condeiul şi scrie.
O, condeiul lui de mărgăritar!
Şi scrie apăsat, şi şterge, scrie rar,
numai cu rouă şi vis.
Uite, sub ochii noştri s-a deschis
fragedul lui manuscris.
Mie îmi place cum scrie El valul,
râul, ca un fir de beteală
şi dunga norilor pe zare, violetă –
dealurile desenate uşure, cu cretă –
stelele sus, ca un lan de chirilice
şi parafa Carului Mare.
Pentru toate vremurile,
pentru toate graiurile
are acelaşi, din veac, alfabet.
Scoate doar alte cerneluri din sipet
şi scrie din nou, ca la-nceput,
în piatră, în iarbă, în lut.
Uite munţii, frumoşi, de metal,
ca un manuscris medieval
şi pădurile calme, domoale,
cu chenare de umbră pe poale,
cu arabescuri albastre, cu spirale.
Îl văd şi-acum, aşa cum se trudeşte
la masă, chinuit, călugăreşte.
Pentru fiecare lucru are un text,
pentru fiecare umbră o pisanie,
scrise cu chenare roşii
şi cu slove mari, de floare, ca-n cazanie.
Pe vremuri, cică, nu scria tocmai El:
punea pe alţii să scrie, şi nu ştiu cum se făcea, dar ei scriau la fel;
chiar cei patru sfinţi evanghelişti
erau un fel de stenografi, nişte copişti.
Scriau mereu, fără simbrie
şi El îi învăţa, de sus, caligrafie.
De la o vreme a-nceput să scrie iar.
Scrie şi acum,
cu litere de aur şi de fum
uneori cu plaivazul mare, de jar;
atunci scrie greu, scrie amar.
Câteodată, când cade ostenit pe manuscris,
plânge şi sărută fruntea poeţilor  în vis.
Şi scriu ei atunci în locul Lui:
cu lacrima, cu visul Domnului.

OSPITALITATE

Bine-aţi venit, prieteni, aici, în pragul meu!
Brumată zace-n feţe prelunga voastră cale.
Să vă dezleg, acuma, cureaua la sandale.
V-oi omeni, pe urmă, cu ce-o da Dumnezeu.

Pentru neveste-am lapte, muls proaspăt în şiştar
Şi faguri noi în străchini, din florile de-acum;
Iar pentru noi, o bute cu flăcări de cotnar:
Să stingem crunt arşiţa pârdalnicului drum.

Veniţi aici, sub noaptea cestor cetini.
–  Blagosloveşte, Doamne, cinstita noastră cină –
Vedeţi cum fierbe oala cu lumină?
Să închinăm: Bine-aţi venit, prieteni!

RUGĂCIUNE PROFANĂ

Mai dă-ne, Doamne, ceasul preacurat,
Să mai visăm sub vechile umbrare,
Cu soarele ce toarnă în pahare,
Prin sita verde, aur strecurat.

Noi să vorbim de lună, de vreo carte,
Dezvăluind trecutul, în vechi cristaluri şters,
Ne amintind pe buze câte-un vers,
Cu iz amar de dragoste şi moarte.

Adeseori, sub vreun molift stingher,
Cu-o fată ‘naltă, legănând uşoară.
Şi muzicile nopţii să  ne doară,
Alunecând pe-un iaz adânc de cer.