– Hamlet, print al Danemarcei (I)

Polonius: Cum îi mai merge bunului meu stăpân Hamlet?
Hamlet: Slavă Domnului, bine.
Polonius: Mă mai cunoşti, măria ta?
Hamlet: Cum să nu! Eşti un negustor de peşte.
Polonius: Eu nu, stăpâne.
Hamlet: Măcar de-ai fi atât de cinstit.
Polonius: Cinstit, stăpâne?
Hamlet: Ei, domnul meu, în lumea noastră a fi cinstit înseamnă a fi unul
dintr-o mie.
Polonius: Adevărat, stăpâne.
Hamlet: Căci dacă soarele dă naştere la viermi într-un câine mort,
darămite când e vorba de un hoit bun de sărutat. Ai vreo fată?
Polonius: Am, măria ta.
Hamlet: Nu lăsa s-o bată soarele. A zămisli e un har al cerului, dar nu în
felul în care ar putea zămisli fata domniei-tale. Ia seama, prietene!
Polonius: Ce vrei să spui, măria-ta? (Aparte.) Merge cu gândul la fata mea. Totuşi la început nu m-a recunoscut. Mă lua drept un negustor de peşte. A luat-o razna de tot. La drept vorbind, am îndurat şi eu în tinereţe multe necazuri din dragoste. Aproape tot ca şi el. Să-i mai spun ceva. (Tare.) Ce citeşti, măria-ta?
Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe.
Polonius: Şi despre ce e vorba, stăptâne?
Hamlet: Între cine şi cine?
Polonius: Adică despre ce e vorba în cartea pe care o citeşti măria-ta?
Hamlet: Vorbe de clacă, domnul meu. Pamfletarul ăsta nemernic susţine că bătrânii au bărbi cărunte, obrazuri zbârcite, că din ochi le curge un clei vâscos ca răşina prunului, că sunt cu totul slabi la minte şi totodată au şi încheieturile slăbite. Toate acestea, domnul meu – deşi sunt pe deplin încredinţat că aşa şi este – nu se cuvine totuşi să fie aşternute pe hârtie, fiindcă şi domnia-ta, domnul meu, ai putea fi de vârsta mea, dacă ai da înapoi ca racul.
Polonius (aparte): Oricât ar părea că e nebunie ceea ce spune, e totuşi o nebunie bine chibzuită. (Tare.) Măria-ta, nu ai vrea să pleci din aerul ăsta?
Hamlet: Unde? În mormânt?
Polonius: Da, în adevăr, înseamnă a pleca din aer. (Aparte.) Ce răspunsuri pline de înţeles are uneori. E un noroc de care mai adesea are parte nebunia decât un cuget sănătos şi chibzuit, care nu le nimereşte aşa de uşor. Să-l las singur. O să pun la cale îndată un prilej de întâlnire cu fata mea. (Tare.) Mărite stăpâne, îmi iau cu plecăciune bun rămas.
Hamlet: Nici nu poţi, domnul meu, să-mi iei ceva de care să mă despart mai bucuros, în afară de viaţa mea, de viaţa mea, de viaţa mea.
Polonius: Rămâi cu bine, măria-ta.
Hamlet: Plicticoşi mai sunt nebunii ăştia bâtrâni!

În româneşte de Ion Vinea

(Din: William Shakespeare: Henric al V-lea, Hamlet, Othello, Macbeth, Poveste de iarnă , Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 200-203.)

Totu-i bine când sfârşeşte bine
ACTUL IV, SCENA

Parolles: Ce dracu’ m-o fi-mpins să m-apuc de isprava asta, cu readucerea tobei capturate, când îmi dădeam doar seama că-i cu neputinţă, şi ştiam că nu eram câtuşi de puţin hotărât s-o fac? Trebuie să mă-mpodobesc cu niscai vânătăi şi să spun că m-am ales cu ele de pe urma isprăvii, deşi numai cu nişte biete vânătăi n-are să meargă! Parcă-i aud: “Aşa de uşor ai scăpat?” Şi răni de-a binelea nu îndrăznesc să-mi fac. Aşa că pe unde scot cămaşa? Limbă, limbă, ar trebui să te pun în gura unei precupeţe şi să-mi cumpăr mie altă limbă, de la catârul lui Baiazid, dacă tot flecărind mă vâri în asemenea încurcături!

Întâiul nobil (aparte): E cu putinţă oare să se cunoască el pe sine atât de bine, şi să fie totuşi cum e?
Parolles: De-ar putea s-ajungă, pentru trebuşoara asta, doar să-mi frâng
spada ori să-mi sfâşii hainele!
Întâiul nobil (aparte): Asta nu se va-nghiţi!
Parolles: Sau să-mi rad barba, şi să spun c-a fost o stratagemă!?
Întâiul nobil (aparte): N-ar merge.
Parolles: Sau să-mi dau hainele pe gârlă şi să spun că m-au despuiat.
Întâiul nobil (aparte): Greu s-ar prinde!
Parolles: Deşi voi jura c-am sărit pe fereastra fortăreţei.
Întâiul nobil (aparte): De la ce înălţime?
Parolles: . de la o sută optzeci de picioare înălţime.
Întâiul nobil (aparte): O sută optzeci de jurăminte, şi tot nu te-ar crede nimeni!
Parolles: De-aş putea pune mâna pe o tobă de-a inamicului, oricare; aş jura că-i a noastră şi c-am recucerit-o!
Întâiul nobil (aparte): Ai s-auzi numaidecât una!
(Zgomote de alarmă.)
Parolles: A! O tobă de-a inamicului!
Întâiul nobil: Throca, movousus, cargo, cargo, cargo.
Toţi: Cargo, cargo, cargo, villianda por corbo, cargo.
Parolles: Plătesc! Staţi! Mă răscumpăr! Nu mă legaţi la ochi!
(Îl prind şi-l leagă la ochi.)
Întâiul soldat: Boskos thromuldo, boskos.
Parolles: Ştiu că sunteţi din regimentul Muskos,
Şi c-am să mor că nu pricep ce spuneţi.
De-i vrun german prin preajmă, vrun flamand,
Francez, danez, italian, vorbească-mi:
V-aş spune cum să nimiciţi Florenţa.
Întâiul soldat: Boskos vauvado –
Te-nţeleg şi-ţi pot vorbi chiar limba,
Kerelybonto – domnule,

Roagă-te-n gând; şaptesprezece şişuri

Pe inimă-ţi s-aţin!
Parolles: O!
Întâiul soldat: Te rog, te rog!
Manka revania dulche!
Întâiul nobil: Oskorbidulchos volivorco!
Întâiul soldat: Vrea generalul să te cruţe însă,
Şi-aşa legat la ochi, te-o duce-alături,
Să-ţi afle taina. Poate-ţi scapi şi pielea
Dând în vileag ce ştii.
Parolles: O, daţi-mi viaţa,
Şi vă destăinui tot ce ştiu de lagăr;
Câţi sunt ai noştri, ce-au de gând. Ehei!
Vă stă-n loc mintea de-ţi afla ce ştiu!
Întâiul nobil: Dar spui adevărat?
Parolles: De-o fi să iasă
Că v-am minţit, puteţi să mă ucideţi!
Întâiul soldat: Acordo linta! Ţi se dă răgaz!
(Iese cu Parolles între santinele. Scurt zgomot de alarmă.)
Întâiul nobil: Fugi, dă de veste contelui Roussillon,
Şi spune-i că fazanu-i prins, şi-l ţinem
Legat la ochi, pân-o sosi aicea
Cu fratele meu. Repede!
Al doilea soldat: Da, sir!
Întâiul nobil: Mai spune-le că ne va vinde, nouă
Pe noi! Aşa să spui!
Al doilea soldat: Întocmai, sir!
Întâiul nobil: Mi-l ţin în beznă până-atunci, sub lacăt!

 (Ies.)

În româneşte de Ion Frunzetti

Scorpia cu chip de înger

Beţivul Sly este subiectul unuia dintre cele mai dramatice experimente ale marelui Will. Toropit de aburii vinului, adoarme într-un han, cu capul pe masă. Un lord, întorcându-se de la vânătoare şi dând de el, îl crede mort. Această confuzie generează ideea unei şotii: “Vom face-o experienţă cu beţivul, / Ce-aţi spune să îl ducem într-un pat, / Să-i punem straie scumpe şi inele, / Bucate-alese-alături să găsească / Şi slugi ascultătoare, la trezire? / Nu credeţi c-o să uite-otreapa cine-i?” ( Îmblânzirea Scorpiei , Prolog , p. 245).

Laolaltă cu ceilalţi vânători, combină şi complică planul, prevede muzică la deşteptare, după cum preconiza filozoful renascentist Gardano [20], se îngrijeşte să nu lipsească parfumurile, conferă jocului decor şi fast magnific, aproape oriental, de parcă şi-ar fi amintit de întâmplări similare din O mie şi una de nopţi, izbuteşte să ţeasă o iluzie perfectă, cu regizare desăvârşită, ca apoi: “Să îl convingeţi că a fost nebun; / De-ar spune că e ce-i, voi vis numiţi-o / Şi că-i un prea puternic lord să creadă / (.) Vom trece timpu-n chip încântător, / De-om şti să drămuim cu grijă toate” (idem, p. 246). Făgăduinţa întâiului Vânător ar fi zguduitoare, dacă nu am şti că citim o comedie: “din grija noastră / Nu va fi alt decât ce îi dăm voie” ( idem ) . Zguduitoare, deoarece se pregăteşte o dramatică farsă, în care o mână de oameni hotărăsc să convingă un biet coate-goale că nu este el însuşi, adică vor să îi răpească unicul bun, singura certitudine. Aspectul cel mai terifiant gândit de Shakespeare este că toţi aceştia erau conştienţi că furtul şi înlocuirea personalităţii le stăteau la îndemână, precum şi de faptul că aveau mijloacele practice de a le săvârşi. Ca în atâtea alte rânduri, tema unei comedii este una tragică.

Ea nu este nouă, dimpotrivă, foarte veche. După cum am mai spus-o, face parte din recuzita celor O mie şi una de nopţi dar, şi mai mult, apare în romanul latin al epocii imperiale. Tragismul ei, însă, va fi întrezărit în epoca modernă şi va constitui o vână tumultuoasă de inspiraţie pentru un alt geniu al dramaturgiei mondiale: Luigi Pirandello, în Henric IV, “testamentul” său literar. Se pare că italianul nu a fost influenţat de către englez. “Vrei să afli cum mi-a venit ideea acestei tragedii? Întocmai cum i-a venit ideea cavalcadei personajului meu Belcredi: răsfoind o revistă ilustrată”. Scriitorul a văzut un desen reprezentând o cavalcadă costumată şi şi-a pus întrebarea: “Dacă unuia dintre aceşti domni deghizaţi în regi sau împăraţi i s-ar întâmpla să cadă de pe cal, să se lovească la moalele capului, să înnebunească şi să ajungă să se creadă cu adevărat personajul travestirii sale?” [21]. E păţania personajului principal al piesei, un tânăr costumat ca Henric IV. Nebunia sa evoluează timp de doisprezece ani. În întreagă această perioadă, datorită îngrijirii surorii sale, i se realizează un mediu similar celui în care a vieţuit împăratul german, în veacul XI. După vindecare, convalescentul refuză întoarcerea la realitate şi continuă să se refugieze, î n următorii opt ani, în aceeaşi lume fantastică, după cum însuşi Pirandello s-a refugiat în vizionarismul literelor, nebunia soţiei sale impiedicându-l să trăiască.

Tema Îmblânzirii scorpiei constituie o variantă a unei sugestii din Hamlet. Ne amintim că acesta a fost decretat “nebun” de către sfetnicul regesc Polonius, mijloc lesnicios de a îndepărta un rival politic. A fost etichetat nebun şi, cum “nebunia la cei mari e primejdioasă”, urma, pur şi simplu, să fie alungat de pe scena publică (în concepţia lui Polonius; în concepţia lui Claudius, mai puţin rafinat şi mai practic, el trebuia, totuşi, ucis). Beţivanul Sly nu va fi decretat nebun. Nebunia îi va fi indusă.

O ştire dintr-un ziar [22] ne pune la curent cu faptul că un tânăr pilot, torturat la “Şcoala pentru supravieţuire, rezistenţă, evadare” şi ajuns inapt pentru zbor, în urma tratamentului aplicat, nu a primit nici un fel de ajutor medical timp de şase luni. Atunci când starea gravă a sănătăţii sale nu mai ierta indiferenţa, a fost expediat unui spital militar, drept caz psihiatric. Această întâmplare contemporană ni se pare a se încadra în limitele aceluiaşi tip de încercare de dezumanizare. După cum comentează gazeta, astfel de unităţi de instrucţie sunt “destinate să transforme tânărul soldat într-o simplă maşină militară care să funcţioneze perfect”.

Geniul cel rău al lui Sly este ajutat de apariţia unei trupe de actori (o altă trimitere la Hamlet). Dar, până la intrarea lor în acţiune, de îndată ce Christopher Sly se deşteaptă înconjurat de slugi, el le spune acestora de la obraz: “Ce! Vreţi să mă înnebuniţi?” (Prolog, 2, p. 247) şi îşi declină adevărata identitate.

Dar nu se simte nevoia unei prea îndelungate activităţi depusă în vederea schimbării identităţii, ca să exclame: “Sunt oare lord şi-a mea-i nevasta asta? / Visez acum au până azi visat-am? / Nu dorm, ci văd, aud, ba chiar vorbesc; / Miros parfumuri dulci, cu mâna pipăi, / Pe viaţa mea, sunt lord adevărat, / Nu-s spoi-tingiri şi nici Christopher Sly” ( idem ) . La care o slugă îl încurajează: “Ce bucurie! V-aţi venit în fire! / Venit-a vremea să ştiţi iar ce sunteţi! / De cinşpe ani c-un vis aţi tot trăit!” (idem). Şi sărmanul om adoptă pe dată noua existenţă ce i se prezintă, deoarece amare zile din trecut l-au învăţat că viaţa merită trăită; iar viaţa care i se oferea era dintre cele mai de invidiat.

Urmează “teatrul în teatru”, mijlocul cel mai subtil de provocare a crizei, pentru că tema piesei însăşi o constituie dublarea personalităţii, deci se urmăreşte inducerea acestei mutaţii prin imitaţie, aşa după cum s-a petrecut cu Don Quijote când a imitat nebunia melancolică a lui Amadis l [23].

În Padova, două surori au ajuns la vârsta măritişului: blonda Bianca şi Katharina – spaima bărbaţilor. Baptista Minola, tatăl lor, refuză să se despartă de cea dintâi până ce nu o mărită pe cea de-a doua. Gremio şi Hortensio, peţitori ai Biancăi, deci rivali, îşi dau mâna şi se socotesc prieteni, până vor găsi un soţ Katharinei. O primă răsturnare de situaţie: duşmanii luptă cot la cot şi slăvesc amiciţia. Nu degeaba scrisese despre lucruri mai serioase Montaigne: “Din marile prietenii se nasc marile duşmănii” [24] . Iniţial, lucrul pare valabil şi invers.

Lucentio, proaspăt sosit în cetate, se îndrăgosteşte la rândul său de blajina Bianca şi hotărăşte, împreună cu valetul lui, Tranio, să se deghizeze, pentru a ajunge profesor al alesei sale, în timp ce sluga lui se va travesti în propriul ei stăpân: “Eu sunt satisfăcut să fiu Lucentio” (I, 1, p. 250).

Schimbările de roluri se înmulţesc vertiginos. Padova este vizitată şi de către veronezul Petruchio, venit să îşi caute norocul însurătorii. Cunoştinţa sa, Hortensio, îi pomeneşte despre Katharina cea rea, stârnind astfel în el ispita de a-şi încerca destinul. Şi lui Hortensio i se năzare să se travestească în profesor de muzică al Biancăi. Deoarece Gremio l-a angajat pe Lucentio profesor al Biancăi şi Hortensio năzuieşte el însuşi la un atare post, caracterul bivalent al proaspetei lor alianţe se şi dezvăluie. Coborârea din lumea fanteziei în realitatea societăţii contemporane lui Shakespeare nu întârzie. Tranio, deghizat, deci, ca al treilea pretendent la mâna fiicei celei mici, intră şi el în complotul celor doi gentilomi hotărâţi să îl sprijine pe Petruchio pentru ca acesta să dobândească zestrea fiicei întâi născute: “Vă rog să ne-ntâlnim azi după-masă, / Iubita s-o sărbătorim cu vin, / Aşa cum avocaţii-obişnuiesc, / Vrăjmaşi la bară, la pahar prieteni” (I, 2, p. 252). Demascarea acestui tip de comportare, la Shakespeare, constituie întotdeauna o demascare a minciunii şi a convenţiilor subminând relaţiile sociale al căror martor necruţător era.

Iată întreg grupul înfăţişâdu-se în casa lui Baptista. Petruchio, deşi în cunoştinţă de cauză, îl întreabă pe acesta: “N-aveţi o fată, Katharina / Pe nume, virtuoasă şi frumoasă?” (II, 1, p. 253). Şi începe să înşire calităţi câte în lună şi în stele, toate reprezentând, de fapt, aspectul încă necunoscut de nimeni al Katharinei, pe care va izbuti să îl scoată la iveală, cu metode speciale. Cu acelaşi prilej îl prezintă pe Licio, alias Hortensio, ca dascăl într-ale muzicii. Lucentio este şi el înfăţişat de către Gremio drept un savant, pe nume Cambio. Înşirăm şcolăreşte toate aceste schimbări de identitate dificil de urmărit, pentru a evidenţia bombardamentul psihic la care este supus spectatorul acestei piese, adică beţivul Sly (ne amintim că piesa se joacă în cinstea lui, preschimbat peste noapte în lord). De altfel, tentativa de infiltrare a unei noi personalităţi (rostul piesei este, cum am spus-o, să întărească procesul de schimbare a personalităţii sale) nu se opreşte aici.

Pretendentul Katharinei îşi alcătuieşte planul de luptă; acesta constă în aplicarea constantă a unei gândiri contrazicând necontenit gândirea logică; o gândire care să conceapă fără întrerupere realitatea ca având două chipuri simultan opuse: “O voi curta cu duh când va, veni, / De-o să mă-njure, eu în faţă-i spun / Că-i dulce cântu-i c-al privighetorii; / De-o să se-ncrunte-oi spune că privirea-i / Ca trandafirii-n zori spălaţi de rouă-i; / De-a sta ca muta făr-să scoată-o vorbă,/ Eu gunguritul ei oi lăuda / Şi elocinţa ei, nevoie mare; / De-mi zice să o şterg, îi mulţumesc / Că m-a rugat să stau o săptămână;/ Nu vrea să se mărite?-ntreb ce zi / Ales-a la altar să mă-nsoţească” (II, 1, p. 254). După ce o potopeşte cu complimente, în spiritul deciziei luate, îi spune limpede şi fără ocolişuri: “Nu poţi să-mi fii soţie decât mie; / Voi face dintr-o Kate sălbatecă / O Kate ca toate cele măritate” (p. 255). Nici nu ar fi de mirare cu un astfel de program înainte-i! Aşa se poate sminti un om sănătos, de ce nu s-ar putea face dintr-un om zănatec unul cuminte? Apoi, fără alt avertisment, fixează data nunţii, tăindu-i suflul neîmblânzitei fecioare. Recunoaştem tema angajării lui Sly pe drumul unei personalităţi opuse.

Din această clipă prietenia celor trei curtezani ai Biancăi se declară iarăşi inimiciţie. Tranio, valetul care ţine locul lui Lucentio în această dispută, după ce s-a angajat în numele acestuia, fără ştirea tatălui, bineînţeles, să plătească o dotă fabuloasă, în vederea câştigării mâinii Biancăi, Tranio, spuneam, subliniază caracterul reversibil al realităţii: “De obicei sunt taţii / Cei care fac copii; în cazu-acesta / Un fiu îşi face tatăl” (p. 256). Şi va porni în căutarea unui tată fictiv care să gireze afirmaţiile lui.

Soseşte ziua căsătoriei lui Petruchio. Comportându-se întocmai invers de cum s-ar potrivi la o astfel de ocazie, el îşi face apariţia numai în ultima clipă, alcătuind laolaltă cu valetul şi mârţoaga sa un grup cel puţin bizar, mai curând pe potriva unui ieşit din minţi decât a unui mire. Tot acum Tranio descoperă tatăl de ocazie mult dorit, pentru iubitul său stăpân Lucentio, “părinte” gata să garanteze enorma zestre propusă.

Neînţelegând jocul proaspătului căsătorit, Gremio explică: “Mă jur! Petruchio e-ncaterinat!” (III, 2, p. 259). Aşa s-ar şi părea că stau lucrurile, dacă nu am cunoaşte din vreme tactica şi strategia sa.

Într-adevăr, să urmărim aventurile soţilor şi reacţiile lor (opuse firii sale, în cazul Katharinei; opuse realităţii, în cazul lui), după nenumărate peripeţii a căror victimă a fost orgolioasa mireasă, răzbiţi de frig, năclăiţi de noroaie, ridiculizaţi la tot pasul şi înfometaţi că ar mânca şi coajă de copac. Sosesc în căminul lor viitor, casă neîngrijită şi plină de pânze de păianjen (conform ordinelor stăpânului). În sfârşit, li se serveşte masa. Proprietarul, adulmecând tava, urlă, pământiu: “Ce-i ăsta? / Miel? /. / E ars. Şi-aşa-i tot ce-aţi adus” (IV, 1, p. 26l). Furios, zvârle tot de pe masă, suduie ca un vidanjor, blestemă ca un apucat, se zbate ca un tăun, pentru ca, în cele din urmă, să o audă pe Katharina oftând împăciuitor: “Te rog, bărbate, nu-ţi ieşi din fire;/ Ar fi fost bună carnea de-ţi plăcea” ( idem ) . Dar lui Petruchio nu îi este îndeajuns ca ea să implore pacea o singură dată. O vrea porumbiţă, o vrea ulei de pus pe rană, o vrea cuminte ca din poză. Drept care se duce la culcare pe ajunatelea.

Procesul dresării îl cunoaşte pe de rost, ca un om care s-a desfătat în multe rânduri cu vânătoarea: “Domnia-am început-o diplomatic, / Şi mi-i nădejdea s-o sfârşesc cu bine. / E şoimul meu înfometat, nu glumă, / Şi până n-o s-asculte, n-o să-l satur, / Căci altfel n-o să-i pese de momeală. / Mai am un mijloc să înmoi nebuna, / S-o fac să vină la chemarea mea. / N-o las să doarmă, cum faci cu milanul / Ce-ncearcă să se zbată fără voie. / Azi n-a mâncat nimic, nici n-a mânca. / Ieri n-a dormit, la fel nici noaptea asta. (.) / Aşa ucizi femeia cu iubirea” (IV, 1, p. 26l). (Tipar al unei glume persistând şi-n zilele noastre: cititorii îşi amintesc, poate, de anunţul din vitrina unui magazin de obiecte electrice de uz casnic. – De ce să vă fie soţia ucisă de munca din gospodărie? Preferaţi electricitatea.)

La Padova, estimp, Biondello, una dintre slugile lui Lucentio, îi explică celui din urmă: “Baptista (.) vorbeşte cu un tată presupus al unui fiu improvizat” (IV, 4, p. 265) şi îl sfătuieşte să profite de lipsa lui Baptista pentru a se însura, în taină, cu fiica sa.

Ultima scenă a actului IV ne invită să admirăm tuşa finală a operei soţului.

“Petruchio: Hai, pentru Dumnezeu, la tatăl tău. / Ce străluceşte luna, Doamne, vezi?/ Katharina: Cum, luna?! Soarele, că nu e noapte. Petruchio: Am spus că-i luna cea ce străluceşte. Katharina: Eu ştiu că-i soarele strălucitor. Petruchio: Pe fiul mamei mele, deci, pe mine, / E lună-i stea, ori ce vreau eu să-ţi spun / Sau nu mai mergem la ai tăi acasă. / Nu ştii decât să contrazici şi-atâta. Hortensio: Să zici ca el că altfel nu plecăm. Katharina: Te rog, să mergem: prea departe suntem / Şi fie lună, soare sau ce-ţi place, / Iar dacă lumânare vrei să-i spui, / Îţi jur c-aşa va fi şi pentru mine. Petruchio: Eu cred că-i luna. Katharina: Sigură eu sunt. Petruchio: Atuncea minţi, că-i soarele cel sfânt. Katharina: Pe Domnu-i, binecuvântatul soare; / Dar nu e soare dacă spui că nu-i; / Iar luna-i schimbătoare cum ţi-e gândul. / Cum o numeşti, aceea e precis; / Şi-aşa va fi şi pentru Katharina. Hortensio: Petruchio, hai, e lupta câştigată (.Intră Vincentio.) Petruchio (lui Vincentio): Salut, prea scumpă doamnă, încotro? / Te rog, iubită Kate, să-mi spui cinstit, / Ai mai văzut femeie-aşa gingaşă? / Pe chip roşeaţă şi-alb se-mbrăţişează. / Să aibă stele-n ceruri frumuseţea / Acestor ochi din capul ei ceresc? O, mult prea scumpă fată, bună-ziua./ Îmbrăţişează-i, Kate, desâvârşirea. Hortensia: Să-nnebunească bărbatul c-a făcut femeie din el. Katharina: Boboc de fată, proaspătă şi dulce, / Au unde ţi-e sălaşul feciorelnic? / Ce fericiţi părinţi că te-au născut, / Dar mai ferice omu-ngăduit / De stele-n pat să te primească soaţă / Petruchio: Hei, Kate, eu cred că nu prea eşti întreagă; / E un bărbat bătrân, pocit, trecut / Şi nu o fată cum ai zis că e. Katharina: Îmi iartă, taică, ochii osteniţi, / Atâta-s de orbiţi de soare-ncât / Tot ce privesc îmi pare-abia-nverzit; / Acuma văd cât eşti de venerabil. / Te rog să ierţi neroada mea greşeală” (IV, 5, p. 265-266).

Ceea ce stupefiază, în finalul piesei în piesă, e că Bianca a luat locul Katharinei, dovedindu-se o fiinţă rebelă, pe când cea din urmă se vădeşte a fi docilitatea personificată.

De la sine înţeles, pe noi, mai mult decât toată această comedie, ne-ar fi interesat sfârşitul tragicomediei lui Christopher Sly. Dar, pe acela genialul bard englez l-a uitat, pur şi simplu.

Dacă, însă, între timp, Christopher Sly şi-a ieşit din minţi de-a binelea?.

Propunem să aşteptăm prognoza psihologilor.

Somnul Mirandei

Amatorii muzicii mozartiene au remarcat poate în opera Cosi fan tutte un recitativ în care apare o ciudată aluzie lăudând “o piatră magnetică” şi referindu-se la un oarecare Mesmer [25]. Curioşii interesaţi de atmosfera culturală franceză din perioada de fierbere pregătind revoluţia din 1789 au dat poate de un cântec anonim şi vulgar în care aceeaşi aluzie este prezentă, dar urmărind cu totul alt efect: “Magnetismul e-ncolţit. / Facultatea,-Academia, / Într-un glas l-au vestejit; / I-e sortită infamia. / Înţelept i-a fost procesul şi legal, / Dacă vreun spirit mai original / Încă stăruie-ntr-al său delir, / Îţi va fi permis să-i spui mai abitir: / Crezi în magnetism: eşti. animal!” Iubitorul de pictură poate citi în eseul lui Marina Vaizey, Judecata timpului [26], următoarea propoziţie, referitoare la tabloul Executarea Lady-ei Jane Grey de Paul Delaroche: “este o pictură mesmerizantă” (iertat ne fie barbarismul cu înţelesul “halucinant, cu calităţi hipnotice, emanând un fluid” etc.); de fapt, cunoscătorul limbii engleze, chiar dacă nu este preocupat de artele plastice, a întâlnit în nenumărate contexte acelaşi adjectiv (mesmerizing). Şi acum să purcedem la explicarea acestui şir de citate, în aparenţă fără legătură cu subiectul nostru, înrudite printr-o celebră (la timpul său) şi mult contestată teorie: magnetismul animal, descoperit de Mesmer. Ulterior vom vedea că amănuntele istoriei zbuciumate a hipnozei pe care le dăm aici urmează a cântări tot slava lui Shakespeare.

Franz Anton Mesmer s-a născut la Iznang, la 23 mai 1734. A făcut studii superioare de teologie, filosofie, drept şi medicină, a luat două doctorate, dintre care unul în cea din urmă ştiinţă, şi s-a preocupat până la moarte de geologie, fizică, chimie, matematici şi, mai ales, muzică. Pasiunea aceasta l-a îndemnat să îl lanseze pe copilul Wolfgang Amadeus Mozart ca autor de opere. Ca urmare, compozitorul şi-a plătit datoria în monedă melodică nedevalorizabilă, după cum s-a văzut, închinând un imn glumeţ născocirilor ieşite din comun ale patronului său. Ce descoperire i-a adus oare o glorie care străluceşte până în prezent, umbrind un sfert de mileniu?

Franz Anton Mesmer a fost întâiul om de pe pământ care a demonstrat că, prin contact personal, prin atingerea cu degetele, prin masaje, prin privire, prin simpla prezenţă, prin vorbă, prin muzica executată de el, era în stare să vindece orice stare nevrotică, chiar şi orbirea (bănuită din naştere), dacă avea această origine. La 28 noiembrie 1755, tămăduirile nemaiauzite practicate de el prin supunerea pacienţilor la efluviile magneţilor metalici, căci aşa a debutat taumaturgul, sunt recunoscute şi recompensate oficial; cel mai înalt for ştiinţific, înalta Academie bavareză îl alege membru al ei. Ei bine, într-una nemulţumit de sine, abia acum Mesmer contestă cele afirmate anterior, aruncă magneţii cât colo şi anunţă că nu ei efectuau lecuirile, ci propriul său magnetism animal; deci, noul cuvânt de ordine este: nu magnetul, ci magnetizorul. Cucereşte Viena. Aici, o presupusă intrigă amoroasă cu pianista oarbă Paradies (recăpătându-şi vederea, a refuzat să mai părăsească locuinţa lui) îl face să cadă victimă politicii poliţieneşti a împărătesei Maria Thereza. Domnişoara Paradies, supusă presiunilor contondente ale familiei, îşi pierde iarăşi vederea, iar medicul ei, ajuns în faţa temutei Comisiuni de moravuri, este izgonit de pe teritoriul austriac, ca străin viciat şi indezirabil.

Parisul, după cum o popularizează Mozart, fu leagănul adevăratei sale celebrităţi, dar şi al dezastrului său. Este suficient să spunem că, în culmea gloriei, el refuză salariul viager de douăzeci de mii de livre, oferit de către ministrul Maurepas. Şi de ce? Din încăpăţânata dorinţă de a-şi supune tratamentul expertizării oamenilor de ştiinţă (care nu-l luau în serios), pentru ca acesta să fie pus la dispoziţia omenirii prin canalele competinţei, canalele de aur ale Academiei Franceze şi ale Asociaţiei Medicilor. Ajunge până şi la a se adresa în scris regelui Ludovic al XVI-lea. Neprimind răspunsul dorit, îşi pune în practică ameninţările şi pleacă iarăşi în Germania. Este readus de acolo de către mulţimea adepţilor entuziaşti şi devotaţi, pe banii acestora. Ei organizează Societatea Armoniei, cu sucursale la Bordeaux, Lyon, Strasbourg, ba şi Ostende. Dintre elevii săi, cel mai entuziast se arată a fi La Fayette; îl încunoştiinţează, prin epistolă, şi pe Washington de minunile săvârşite în Franţa. Scriitorul Radet încearcă o comedie, ridiculizându-l: Doctorii moderni. Premiera va fi vizionată de un public compus integral din valeţi care primiseră de la stăpâni bilete şi fluiere; bănuim consemnul privitor la cele din urmă. Radet va dispărea în anonimat, după eşecul de la 16 noiembrie 1784.

În sfârşit, în martie, acelaşi an, Academia şi Asociaţia Medicilor primesc poruncă regală să instituie o comisie pentru cercetarea oficială a mesmerismului, atât de insistent cerută de către doctorul nedumerit de darul său şi care ar fi vrut ca mijloacele lui de vindecare să devină un bun al tuturor practicanţilor. Din această comisie au făcut parte oameni de înalt renume atunci şi astăzi: doctorul Guillotin, cercetătorul electricităţii Benjamin Franklin, astronomul Bailly, chimistul Lavoisier şi botanistul Jussien. Concluziile comisiei au fost total refractare, negând existenţa magnetismului animal, cât şi rezultatele pozitive ale tratamentului. Jussien a refuzat să semneze aceste concluzii.

Cum şcoala mesmeriştilor “magnetiza” şi arbori care, se presupunea, “acumulau” magnetismul animal şi îl transmiteau pacienţilor alipiţi de ei, Benjamin Franklin nu s-a putut abţine să nu facă o şotie. A spus unor ţărani că un anume pom era magnetizat. Bolnavii s-au aşezat sub el şi, după “şedinţă”, au afirmat că s-au vindecat. Prin aceasta, triumfa doctrina academică susţinând că imaginaţia pacienţilor era aceea care provoca tămăduirea. Gluma fu repetată în Anglia, când adeptul lui Mesmer, Elliotson se lăudă că magnetiza monede; aplicate pe locul dureros, ar fi atras însănătoşirea. Editorii publicaţiei Lancet reluară experienţa lui Franklin, cu aceleaşi rezultate; aşadar şi cu aceleaşi concluzii. Elliotson îşi îmbogăţi teoria asociindu-i frenologia. În revista sa, The Phreno-magnet, susţinea că atingerea craniului cu vârfurile degetelor, în anumite puncte specifice, localizând diverşi centri psihici, îi putea activa pe aceştia din urmă. Iată un fragment din descrierea unei astfel de şedinţe, redactată în 1841 de către chirurgul englez Braid; subiectul era o tânără: “La (atingerea centrului) ‘adeziunii şi prieteniei’ ea mă strânse în braţe, iar la stimularea organului ‘combativităţii’, din cealaltă parte a capului, izbi doi domni cu celălalt braţ (închipuindu-şi că mă atacau); îi lovi atât de tare încât aproape că-i trânti pe podea, în timp ce cu mâna rămasă liberă mă ţinea în chipul cel mai prietenesc” . [27]

Comisia regală care a cercetat activitatea lui Mesmer şi îndeosebi B. Franklin se încadrau în cel mai autentic spirit iluminist, continuând tradiţionalul scepticism al umaniştilor. Michel de Montaigne, de pildă, scrisese în secolul XVI: “E de bănuit că principalul credit acordat miracolelor, viziunilor, vrăjilor şi altor asemenea lucruri extraordinare izvorăşte din tăria închipuirii, acţionând îndeosebi, în sufletele celor de rând, care îi opun o mai slabă rezistenţă. Credinţa lor a fost atât de acaparată, încât gândesc a fi văzut ceea ce nu au văzut” ( op.cit. , I, 21, p. 108). Sau mai zicea: “S-au aflat oameni pe care simpla vedere a medicamentului i-a şi vindecat” (idem , I, 2l, p. 113).

Or, în această din urmă afirmaţie stă adevărul care a făcut din teoria magnetismului animal un izvor mincinos al unei metode medicale autentice şi al unor importante descoperiri psihologice. “De bună seamă, de când există medicina, omenirea suferindă a fost vindecată prin sugestie mult mai des decât bănuia şi decât e dispusă să admită terapeutica.” [28] Tragedia lui Franz Anton Mesmer a fost că a practicat hipnoza, fără să înţeleagă ce face. Deşi el deschide un nou tărâm cercetărilor psihologice şi medicinei curative, nu poate explica sau o face în mod absurd (după cum este şi recuzita spectaculoasă cu care se înconjoară ca un medic descins din magia evului mediu), nu poate explica, spuneam, adevărata relaţie de la psihic la psihic şi adevărata natură a bolilor vindecate, necum cele petrecute în jurul celebrului sau baquet (hârdău). Elevul lui, contele Maxime de Puységur, la numai câteva luni după verdictul brutal dat împotriva maestrului, va descoperi fenomenul somnambulismului artificial şi va publica: Raport asupra vindecărilor efectuate la Bayonne prin magnetismul animal, adresat domnului abate de Poulauzet, consilier-clerical, la parlamentul din Bordeaux, 1884. Încercând să trateze câţiva ţărani, unul dintre ei adoarme, dar efectuează în timpul somnului diverse acţiuni poruncite şi nu poate fi trezit prin nici un mijloc exceptând ordinul.

Bertrand elaborează teoria sugestiei. Braid, renunţând la teoriile sale de influenţă elliotsonistă, o adoptă şi o impune. Astfel, fenomenele hipnozei şi ale sugestiei dobândesc, la jumătatea secolului al XlX-lea, o bază ştiinţifică, sunt recunoscute şi îmbrăţişate de un număr tot mai mare de medici. La aceasta contribuie comunicările făcute de către doctorul Esdaile, practicând chirurgia în Ceylon, care a preluat de la băştinaşi tradiţia indiană multimilenară a anesteziei hipnotice, folosită de el în cursul operaţiilor la care a supus sute şi sute de pacienţi. În 1886, doctorul Liébeault, de la Nancy, publică lucrarea: Despre somn şi stările analoge, împreună cu elevul său, Bernheim, a dat un important avânt opiniilor lui Braid, vădind capacitatea omului de a induce idei în semenii săi. De asemenea, a arătat cum pot fi provocate crize de isterie la subiecţi pe cale hipnotică, netrecându-i însă prin minte să explice astfel cele petrecute în jurul hârdăului magnetic (prin aceasta ar fi spălat memoria şi onoarea lui Mesmer şi ar fi şters renumele nemeritat de farsor şi şarlatan). A mai demonstrat cum poate provoca orbirea temporară, alt domeniu ce s-ar fi cuvenit să fie discutat în legătură cu activitatea lui Mesmer şi cu întâmplările legate de tânăra Paradies. Viaţa Şcolii din Nancy va fi prelungită prin Noua Şcoala din Nancy care descoperă autosugestia. Farmacistul Coué va fi cel mai de seamă exponent al ei. Epocală fu conferinţa lui, susţinută la Chaumont, în 1912: Stăpânirea asupra ta însuţi prin autosugestia conştientă. Între timp, Charcot, la Paris, începu celebrele sale vindecări de isterie. Printre elevii lui renumiţi s-a numărat şi scriitorul Axel Munthe. “Astfel, la un veac după sosirea lui Mesmer la Paris, tehnica hipnotică deveni o metodă foarte importantă pentru cel mai mare neurolog clinic din capitala franceză. [29]

Este limpede din istoria pe scurt a începuturilor hipnozei şi sugestiei în Europa că ele sunt asociate magnetelor lui Mesmer, prin bunăvoinţă. De fapt, mai târziu, când sunt recunoscute şi conştientizate, li se dă drept de viaţă în baza criteriilor ştiinţifice. Şi cu aceasta sunt de acord toate istoriile medicinei sau psihologiei.

Ne întrebăm, însă, dacă originea acestor cercetări nu trebuie căutată mult mai timpuriu (ea e afirmată ca atare şi atribuită celor mai vechi epoci din dezvoltarea istorică a umanităţii; noi ne referim la dovezi şi nu la deducţii). Să ne îndreptăm atenţia asupra piesei Furtuna (se presupune că a fost scrisă între anii 1600 şi 1612).

Ne aflăm în faţa grotei în care vieţuiesc de mult amar de ani Prospero, uzurpatul, şi cu fiica sa, Miranda. Tatăl tocmai i-a povestit fetei în ce condiţii şi-a pierdut ducatul şi cum de au ajuns pe această insulă pustie. Dar basmele, fie şi cele adevărate, nu se potrivesc firii sale. E un stăpân; ieri a stăpânit numai un ţinut, azi – materia şi legile ei. Şi mai ales acum îl aşteaptă nenumărate munci necesare slobozirii lui şi a Mirandei din robia nerodnicului în bucurii ostrov al exilului. Drept care, îi spune: “Destule întrebări; / Îţi vine somnul şi eşti moleşită. / Să nu te-opui; ştiu că nu ai de-ales. (Miranda adoarme.)” (I, 2, p. 11-12). Nici că se pot născoci vorbe mai potrivite rostite de către un hipnotizor mediului său, înainte de a-l adormi. Iar pentru aceia cărora explicaţia din paranteză li se pare insuficientă (cum? doar aşa, adoarme?!), vom apela la descrierea marelui W. Wundt: “Gradele inferioare ale hipnozei oferă cea mai mare analogie cu starea de somnolenţă care se observă câteodată în stadiul de tranziţie dintre veghe şi somnul normal, mai ales înainte ca individul să se trezească pe de-a-ntregul dintr-un somn profund” (op. cit., p. 24-25). Este suficient să precizăm traducerea (pe care am scurtat-o din veşnic tiranicele necesităţi ale metricii): “este o moleşeală bună”, zice Prospero, cu înţelesul: “plăcută”. Pe dată recunoaştem starea circumscrisă de Wundt. Deci, Shakespeare ne face martorii unei scene clasice de intrare în somn hipnotic.

În continuare, “sugestia iluziilor şi halucinaţiilor constituie simptomul cel mai surprinzător al stării de somnambulism. Iluziile au loc chiar din cadrul treptei inferioare (.). Somnambulul se retrage cu toate însemnele fricii, când i se sugerează că un câine turbat vine în întâmpinarea sa” (idem, p. 27-28). Demonstraţia literară a acestei teoretizări ne este servită în aceeaşi scenă. Prospero se adresează lui Caliban care l-a blestemat: “La noapte-or să te chinuie cârceii, / Un junghi în coastă ţi-o tăia suflarea. / Arici s-or osteni trudind pe trupu-ţi. / Ca fagurele, ciuruit de ţepi, / Durerea-ţi mai usturătoare-a fi / Decât e cea de viespe provocată” (p. 13). Într-adevăr, Caliban dă lămuriri noilor prieteni aduşi de talazurile uraganului: “Ostrovu-i plin de zgomote, / De sunete, de melodii ce-ncântă / Dar nu rănesc. Urechea mi se umple / Cu mii de instrumente; dacă sar / Din somn, vin glasuri ce m-adorm din nou; / Ş-apoi, în vis, par norii-ntredeschişi, / Lăsând să cadă-asupra mea comori, / C-aş vrea să readorm, când mă trezesc” (III, 3, p. 22). Desigur, ultimul fragment ar putea fi interpretat ca descrierea celor resimţite de către vorbitor în calitate de victimă a operelor magice ale lui Prospero (să nu uităm că relaţiile acestuia cu Ariel şi stăpânirea sa asupra tuturor duhurilor, izbânda împotriva mamei monstrului, vrăjitoarea Sycorax, puterea cu care porunceşte elementelor naturii, toate acestea pledează, dimpreună cu recuzita prezentă – mantia, bagheta – pentru o intensă activitate de magician). O confruntare a feeriei cu lucrările de magie cunoscute în Anglia renascentistă ar fi foarte preţioasă pentru întregirea cunoştinţelor noastre despre cele citite şi gustate de William Shakespeare. Dar ameninţările fostului duce nu sunt ameninţări, ci asigurări; mai mult, poruncă. Textul citat de noi este precedat de alte cuvinte ale lui Prospero: “Fii sigur că / La noapte-or să te chinuie cârceii” etc. Dar Caliban se plânge că în multe rânduri zgomote stranii îl sperie sau blânde melodii îl adorm, dar nu vorbeşte despre duhuri, nici despre magie. În schimb, pomeneşte despre forţă şi ascultare: “Mi-e dat s-ascult: talentu-i e puternic” (I, 2, p. 13). Or, dacă cele descrise lui Stephano şi Trinculo ar fi rezultate ale magiei, acestea ar presupune prea mult efort cheltuit pentru un biet primitiv atât de uşor sugestionabil încât îşi face dintr-un amărât de beţiv un zeu. Nu, aceste halucinaţii sunt rezultatele hipnozei, telepatiei, sugestiei. Şcoala de la Nancy, pomenită de noi, s-a preocupat de aceste fenomene. “Pentru Liébeault şi pentru elevul său Bernheim, sugestia constituie un simplu nume pentru procesul prin care pacientul acceptă idei astfel încât să ducă la noi credinţe, atitudini şi comportamente (.). Omul care a suferit un accident de cale ferată poate fi uşor susceptibil sugestiei că are picioarele rănite; sugestia îi poate fi făcută de către o altă persoană ori prin asocieri având loc în propria sa minte.” [30] Wundt aduce explicaţii suplimentare, potrivite stării lui Caliban: “Foarte adeseori o astfel de autosugestie are loc spontan, fie ca efect al imitării, fie pentru că un ordin dat în timpul somnului hipnotic anterior îşi păstrează eficacitatea, în care caz autosugestia poate fi din nou redusă indirect la o sugestie străină, rămânând în strânsă legătură cu efectele posthipnotice” (op. cit., p. 30).

Dramaturgul englez descrie şi autosugestia. Să acordăm mai multă atenţie definiţiei sale. Va să zică, fratele lui Pros pero, uzurpatorul, “ca unul / Cu bunăvoinţă ce repetă-ntr-una / Minciuna chiar ajunge să o creadă, / Atât de mult memoria te-nşeală. / Crezu cu-adevărat că-i ducele, / Prin substituţie-adoptând ducatul” (I, 2, p. 11). La Nancy, termenul autosugestie “a marcat o răzvrătire împotriva credinţei atât de importante în existenţa unui raport dintre hipnotizor şi pacient, insistându-se asupra faptului că orice sugestie şi-o impune pacientul sie însuşi.” Iată, însă, că teoria mecanizării unei idei, prin repetiţie verbală, în vogă la începutul secolului nostru, a fost pusă în versuri, în Furtuna, la începutul secolului al XVII-lea, adică cu trei veacuri în urmă.

Aşadar, în Furtuna ni se înfăţişează intrarea în somnul hipnotic, efecte posthipnotice asociate autosugestiei şi explicarea fenomenului autosugestiei. [31]

William Shakespeare nu a fost hipnotizor, bineînţeles. În schimb, a înţeles aceste fenomene psihice de parcă ar fi fost unul. Înseamnă că a avut prilejul, prin mijlocirea cărţilor sau pe cale experimentală, să le cunoască în profunzime şi să le înţeleagă cu o optică modernă, ştiinţifică, fără urmă de superstiţie într-un domeniu atât de susceptibil interpretărilor fantastice. Mai mult, prezentându-le publicului elisabetan, avea certitudinea că poate fi urmărit de către acesta. Shakespeare nu a fost un scriitor ermetic şi prin aceasta izolat, ci unul foarte popular. De unde deducem că aceste fenomene erau bine cunoscute pe toate treptele sociale. (De altfel, e de remarcat faptul că prezentarea lor în piesă nu are nimic melodramatic sau măcar de efect scenic; dimpotrivă, ele trec nebăgate în seamă. Howard W. Haggard scrie: “Hipnotismul persistă astăzi ca o practică ocazională în tratamentul drogaţilor şi nevroticilor, ca şi în reprezentaţiile vodevilurilor.
Remarcăm sarcasmul final şi tipul de spectacole în care te poţi aştepta să apară şi scene de hipnotism.)

A sosit clipa în care să ne punem o întrebare firească. Oare istoria psihologiei şi a medicinei a cercetat suficient de adânc, în abisul trecutului, originea hipnozei? Hipnoza nu apare într-un veac anume. Ea e rezultatul unei calităţi naturale, a unei însuşiri psihice existentă de când fiinţează omul. Iar dacă rămâne în discuţie explicarea ei, acest capitol ar trebui să reprezinte pentru un istoric o contribuţie suficientă ca să îşi concentreze eforturile cercetărilor măcar asupra epocii Renaşterii.