– Gandirea, acest copil al timpului

CAPITOLUL 7
GÂNDIREA, acest copil al timpului

Acum, că scriitor şi cititori ne-am înseninat cu certitudinile limpezi din proza lui Leonardo da Vinci, ne putem întoarce la negurile Angliei, la vânătoarea începută pe urmele mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.

În 1971, sub antetul unui prestigios periodic [in The Times Literary Supplement, nr.644, 31 December 1971, The Temporal Element, cronică a lucrării lui Leonard W. Doob: Patterning of Time ], apărea un strigăt de alarmă: psihologii academici suferă de o singulară lipsă de sensibilitate faţă de timp, în aspectele lui subiective. Se adaugă că scrierile unui James Joyce, unei Virginia Woolf, unui Thomas Mann, sunt pentru ei ca şi când n-ar fi fost publicate. Putem adăuga cu de la noi putere numele lui Marcel Proust sau al lui Lawrence Durrell, tot nu vom schimba nimic în această stare de lucruri. Asta fiind situaţia, nu ne rămâne decât să începem, pe cont propriu, a fora cât ne stă la îndemână în terenurile cu aur negru ale memoriei şi închipuirii.

Lordul Francis Bacon ne aşteaptă într-o odaie luminată vag de un sfeşnic prilejuitor de meditaţii şi umbre. Dacă întâiul pas către înţelegereastructurilor dihotomice-antonimice din literatura elisabetană l-am făcut călcând pe uliţele Londrei în adulmecarea legănării din şoldurile-i poznaşe a lui Mall Taie-pungă, n-ar strica să-l facem pe al doilea urcând treptele către uşa celui care a tânjit să înţeleagă omul, activ sub ferestrele sale, şi destinul contemporanului său.

Studiate cu atenţie, aproape toate eseurile [sale] ne înfăţişează un şir de ‘teze’ pozitive şi negative pe tema în discuţie (…), fără să se facă o trecere legată de la un pasaj la altul. Cititorul rămâne nu o dată nedumerit asupra poziţiei lui Bacon, întrucât este tot atât de convingător şi când argumentează într-un sens şi când prezintă argumente contrare… De unde vine forma dezlânată a acestei reflecţii ( dispersed meditations ) pe tema indicată de titlul fiecărui eseu? Din aceea că ele sunt, în mare parte, transcrierea în şirurile unei pagini a celor două coloane de temeiuri, pro şi contra pe care autorul le-a aşternut pe hârtie cu subiectul respectiv, din care cititorul poate alege ce crede de cuviinţă, constată, cu pertinenţă, traducătorul său în limba română [Francis Bacon, Eseuri sau sfaturi politice şi morale, trad., studiu intr., note şi comentarii de Armand Roşu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. XLI].

Comentatorul ne pune la dispoziţie o informaţie preţioasă privind metoda de lucru a lui Verulam. Dar ne şi sugerează o întrebare firească: de ce eseistul englez nu a putut depăşi “temeiurile pro şi contra ” (deşi, după părerea noastră, o face de mai multe ori decât pare a fi încredinţat tălmăcitorul său)? Răspunsul este simplu: ambele categorii de argumente corespund câte unuia dintre aspectele problemei aşa cum este pusă în pagină de gândirea bacon-iană. Căci două adevăruri contradictorii nu pot exista. Adevărul trebuie să fie unic. Nu rămâne decât posibilitatea (eliminând dubletul ‘eroare-adevăr’, nesesizabil în cazul de faţă) ca adevărul să se lase surprins de către conştiinţă sub două aspecte opuse. Bacon, neinteresat de cele ce se petreceau în conştiinţa sa atunci când analiza o temă, surprindea argumente în favoarea ei şi împotriva ei, neputându-se hotărî pentru nici o poziţie. Noi, însă, eliminând tema în sine a meditaţiei, remarcăm incapacitatea de a se distanţa de dubla viziune percepută, a uneia dintre cele mai luminate minţi care au cercetat vreodată hotarele filosofiei. Această incapacitate urmează să o demonstrăm cu textul de faţă. Până atunci, acceptând o nouă explicaţie a comentatorului citat – Bacon ia termenul ‘eseu’ în sensul etimologic de exegium (cântărire) (…); această operaţie o face (…) în faţa noastră, prin desfăşurarea argumentului într-o direcţie şi în cea opusă (p. LXVIII), nu găsim altă lămurire decât că ceva anume din însăşi metoda sa de a raţiona îl împiedică să încline talgerul: iar metoda nu poate fi decât rezultatul unei concepţii. Această concepţie accepta, de bună seamă, o realitate cu două chipuri simultan opuse (care îi dirija şi viaţa practică; nu uităm atitudinea sa faţă de bunul său prieten Essex).

In această ordine (dinspre exterior către interior), să cercetăm câteva dintre lucrările ce a redactat.

XXXI, Despre bănuială (p. 109-110) – Poate că nici unul dintre eseurile lui Bacon nu este atât de pregnant ca acesta, din punctul de vedere care ne interesează. Căci din primul paragraf acuză bănuiala şi prevede măsuri de precauţie împotriva ei sau chiar de stârpire, iar paragraful al doilea dezvoltă sfaturi înţelepte pentru înlăturarea ei. In acelaşi al doilea paragraf ne izbeşte o structură dihotomică-antonimică introducând în text o atitudine faţă de bănuială exact inversă în raport cu precedenta. Avem în faţă un document unic în care mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii este surprins în clipa când îşi face cuib la lumina zilei, într-un text ce transcrie cugetarea (nu este vorba despre o scornire ficţională, modelată de pre-judecare): nu există mijloc mai bun pentru a potoli bănuielile decât de a le socoti drept întemeiate şi totuşi a le înfrâna ca neîntemeiate.

Că această formulare nu este întâmplătoare, că ea irumpe din subconştient, trădând adevărata concepţie a curteanului de Verulam, conform căreia actele minţii pot fi simultan “întemeiate” şi “neîntemeiate”, cu alte cuvinte ‘adevărate’ şi ‘neadevărate’, o dovedeşte fraza imediat următoare, al cărei conţinut se opune categoric la tot ce precede şi va urma: omul ar trebui să nutrească bănuieli până într-atâta încât să-şi ia măsuri ca, chiar de ar fi adevărat ceea ce bănuieşte, să nu-i poată totuşi dăuna cu nimic [de comparat cu: bănuielile trebuie să fie înfrânate, ori cel puţin bine supravegheate: căci ele înceţoşează mintea, îi depărtează pe prieteni şi tulbură activitatea].

Aci se vede caracterul germinator al dihotomiei-antonimice . Acceptând o cât de mică manifestare a acesteia, riscăm să devină malignă, să genereze structuri similare, după acelaşi tipar, care să falsifice realitatea. In continuare, ea slăbeşte poziţiile etice ferme. Simpla dispunere pe două coloane a celor gândite de eseist, înainte de apariţia dihotomiei-antonimice şi după, e suficientă ca probă.

Am ales fragmentele ce descriu bănuielile în general, eliminând cazurile speciale (Henry VII, persoanele cu caracter josnic).

… ÎNAINTE

Bănuielile sunt printre gânduri ca liliecii printre păsări; ele zboară totdeauna pe lumină slabă. Desigur, ele trebuie să fie înfrânate, ori cel puţin bine supravegheate: căci ele înceţoşează mintea, îi depărtează pe prieteni şi tulbură activitatea, încât ea nu poate fi dusă mai departe fără poticniri şi în chip hotărâtor. Ele îi împing pe regi la tiranie, pe soţi la gelozie, pe oamenii înţelepţi la nehotărâre şi melancolie. Bănuielile sunt scăderi nu ale inimii, ci ale minţii, căci îşi fac loc în sufletele cele mai curajoase.

… DUPĂ

Bănuielile la care mintea ajunge ea singură nu sunt decât zumzete; dar bănuielile care sunt trezite în chip viclean dinafară, fiind strecurate în capetele oamenilor prin scornelile altora, au ace. Cu siguranţă, cel mai bun mijloc de a netezi drumul prin această pădure a bănuielilor este de a le comunica deschis persoanei bănuite.

Apoi să culegem cuvintele şi sintagmele incriminative (direct sau aluziv) pentru a putea cuantifica intensitatea unui pasaj şi a celuilalt:

Lilieci, zboară pe lumină, înceţoşează mintea, îndepărtează prietenii, tulbură activitatea, duc la tiranie, le gelozie, la nehotărâre, la melancolie, scăderi ale minţii.

Zumzete, au ace, alcătuiesc o pădure.

De la bun început remarcăm sfera imagistică bucolică şi lipsită de precizie din a doua coloană. Nici o acuză limpede, după cum se întâmplă de atâtea ori în coloana întâi, prin înţelesul cuvântului. Francis Bacon, cucerit de adierea dihotomică-antonimică ce i-a adumbrit o clipă veghea, rămâne lipsit de virulenţă când se dezmeticeşte; un fals acuzator, pro forma ; logica şi bunul său simţ s-au preschimbat în marionete ale căror sfori le trageconcepţia dihotomică-antonimică asupra vieţii , care, de altfel, i-a dirijat şi propriul destin, jucâdu-i şi amare feste.

Recapitulând, remarcăm, înainte de apariţia structurii dihotomice-antonimice, o atitudine combativă, iar după irumperea ei o atitudine de adoptare a obiectului respins anterior; revenirea la gândirea uzuală este caracterizată printr-o combativitate redusă; în concluzie, acceptarea structurii dihotomice-antonimice prilejuieşte, în cazul nostru, o dezagregare a raţiunii. Structura dihotomică-antonimică de limbaj, ce crează această rupere a firului logic, este inconştientă, indusă de subconştient, negativă, acceptată de conştient, malignă – deoarece germinează -, provocată de actualizarea viitorului.

V. Despre restrişte (p. 25-26). Acest eseu pare mai puţin desăvârşit din punct de vedere al construcţiei, raportându-l la măiestria arhitectonică obişnuită autorului (oricât de slobodă îşi îngăduie depănarea ideilor, el rămâne un rigorist). Dacă în prima ediţie a volumului, se dovedea ucenic al lui Seneca şi în formulare, gânditorul englez se răzvrăteşte împotriva maestrului. Revolta sa stilistică reprezintă piatra de care se împiedică tocmai stilistul. Pornind de la cunoaşterea unor maxime stoice, curând alunecă în criticarea tonului lor. Adoptă partitura, se ridică împotriva virtuozităţii interpretative.

Firul melodic al fondului tematic îl cucereşte pe eseistul renascentist. Găseşte argumente noi, implicând gândirea creştină în sprijinul celei păgâne, după moda umaniştilor. In aceste ultime patru paragrafe descoperim adevărata meditaţie, purificată de polemică, desţelenită de invective. De altfel, curteanul brit îşi scutură singur pletele înainte de a începe să vorbească: Să folosim însă un limbaj sobru, zice, reluând tema de la început.

Şi, de îndată ce a stabilit condiţiile jocului (discuţiei), intervine dihotomia-antonimică, la distanţă de o frază. De ce? Pentru că Bacon se dăruie subiectului cu toată fiinţa, mai bine spus cu toată fiinţa sa lăuntrică. Aşadar, accesul subconştientului la luminile rampei rămâne nepăzit. Fraza intermediară nu este fără rost, structural vorbind: Virtutea prosperităţii este cumpătarea, virtutea restriştei este tăria sufletească, care e, în morală, virtutea cea mai eroică. Ne interesează numai primele două propoziţii, a treia constituind apendicele apreciativ al celei mijlocii. Subiectele lor sunt antitetice, pe când numele predicative sunt: 1. o parte dintr-o sferă noţională, 2. sfera însăşi, căci ‘cumpătarea’ e un aspect al ‘tăriei sufleteşti’.

Astfel, cei doi termeni antonimici sunt, de fapt, egali cu unul şi acelaşi lucru (într-unul din cazuri apărând într-o formă caracteristică). Atunci, bineînţeles, nu mai este vorba despre o antonimie.

E remarcabilă această autodesfiinţare a antonimiei, cu atât mai mult cu cât ea ne călăuzeşte către o dihotomie-antonimică: Prosperitatea este binecuvântarea Vechiului Testament, restriştea este binecuvântarea celui Nou.

Dacă în fraza precedentă atributul masca antonimia, în cazul de faţă el devine membru al grupului subiectului, subiect el însuşi. Dacă al doilea termen al egalităţii era exprimat prin cuvinte deosebite denumind noţiuni aparent deosebite, acum este exprimat prin acelaşi cuvânt, determinat atributiv numai aparent deosebit. De ce doar aparent? Noul Testament este continuarea Vechiului Testament , legea nouă împlineşte legea veche. Astfel, cele două sunt două aspecte ale Cuvântului.

Aşadar,

Prosperitatea = Binecuvântarea Vechiului Testament

Restriştea = Binecuvântarea Noului Testament

dar

Vechiul Testament + Noul Testament = Cuvântul

deci

Binecuvântarea Cuvântului conduce la Prosperitate şi la Restrişte

De altfel, fraza analizată continuă explicarea Noului Testament : care înseamnă o mai mare favoare divină şi este o manifestare mai limpede a bunăvoinţei lui Dumnezeu. “Mai mare” şi “mai limpede” fac din cele două Scripturi una singură, o singură binecuvântare cu două aspecte opuse, care sunt şi simultane, Cuvântul necunoscând Timpul sau, dacă vreţi, deoarece ‘împlinirea’ Vechiului Testament îl actualizează în Prezent.

Dezvoltarea eseului insistă semnificativ asupra dihotomiilor-antonimice: Prosperitatea nu este lipsită de multe temeri şi supărări, iar restriştea nu este lipsită de mângâiere şi speranţe.

Reluând, structura stilistică pe care am denumit-o dihotomică-antonimică desemnează un singur obiect cu două aspecte simultan opuse : Într-unul mor, dar în mai mulţi trăiesc [John Fletcher, A Dying Husband’s Farewell]; în cazul de faţă avem de-a face cu două manifestări antitetice ale unuia şi aceluiaşi personaj. Am descoperit structuri similare arhitectonice pe care le-am denumit ‘situaţionale’ . Conchidem că ne aflăm în faţa unor manifestări neobişnuite ale gândirii; ele trădează o acceptare de către conştiinţa noastră a unei realităţi cu două chipuri; acceptarea pare a avea loc în anumite momente ‘de derută’, cum o consemnează limbajul uzual.

Cum de este posibil mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii, acela care guvernează astfel de structuri? Pentru a izbuti să răspundem la această întrebare se cuvine să ne reamintim un capitol elementar al gramaticii. Timpul Prezent al Modului Indicativ este formulat prin două aspecte: Prezentul Nedefinit (‘pământul se învârteşte în jurul soarelui’), care certifică o acţiune repetată într-o perioadă lungă de timp (în exemplul dat, conştiinţa noastră percepe Nelimitarea ca Eternitate) şi Prezentul Progresiv sau Continuu (‘tocmai mănânc’, ‘je suis en train de manger’, ‘I am eating’), certificând acţiunea desfăşurată în momentul vorbirii, puţin (sau mai mult) înainte şi după acest moment. Or, aceste două aspecte simbolizează, în spiritul vorbirii, două realităţi ale raţiunii, existenţa fiind o Însumare Nedefinită de Momente Progresive ale Trăirii.

Să ne închipuim că avem în faţa ochilor o linie imaginară orizontală reprezentând Trăirea. Momentul Prezent al Trăirii progresează, să zicem, de la stânga la dreapta. Prin această progresie, trăirea devine, pentru privitor, o însumare nedefinită de Momente Prezente; Momentele rămase la stânga (pentru privitor, ele sunt nediferenţiate de Momentul Prezent al Trăirii ori de cele de la dreapta lui), pentru conştiinţa receptând Momentul Prezent al Trăirii ca fiind parcurs de sine, devin Trecut; adică (m = Momentul Prezent al Trăirii; numerotarea se face invers: de la Momentul Prezent al Trăirii înapoi, spre stânga): Trecutul = – m 1 + (- m 2 ) + (- m 3 ) + …(- m n ).  Partea din dreapta Momentului Prezent al Trăirii este, în potenţial, Viitorul (pentru aceeaşi conştiinţă).

În consecinţă:

Trecutul = – Prezentul

Viitorul = Non-Prezent (aleatoriu).

Simţul realităţii prezente ne dă posibilitatea de a ne situa în Momentul Prezent al Trăirii. Memoria actualizează Trecutul, suprapunându-l Momentului Prezent al Trăirii. Imaginaţia actualizează Viitorul, suprapunându-l peste Momentul Prezent al Trăirii. Deci, Memoria şi Imaginaţia sunt forţele care concură la definirea Momentului Prezent al Trăirii. Dar, niciodată Viitorul actualizat nu se va suprapune Trecutului actualizat, în Momentul Prezent al Trăirii (cel puţin în măsura în care procesul poate fi conştientizat). Nu putem realiza această suprapunere, ele fiind două lumi netangente. Trecutul este Prezent trecut. Viitorul este ceva care a putea deveni şi Prezent. În schimb, Viitorul actualizat (adică ‘visările’, planurile, ‘perspectivele’ etc. din limbajul curent) poate deveni, printr-o stranie mutaţie pe care am dori s-o analizăm cu alt prilej, Fals Trecut (eventual şi ‘actualizat’), ceea ce are loc când ne povestim nouă înşine sau celorlalţi (fantazare, mitomanie) amintiri neautentice: ne povestim trecutul aşa cum ar fi putut fi (Peer Gynt, Falstaff). Deci, în general, Momentul Progresiv al Trăirii este când dublat de Viitorul Actualizat, când de către Trecutul Actualizat. Din punct de vedere al conştiinţei, această actualizare face ca, respectiv, Trecutul sau Viitorul să aibă mai-mai aceeaşi intensitate ca şi Momentul Prezent al Trăirii. Există clipe (şi ele nu sunt rare!) când trăirea actualizată este mai pregnantă decât realitatea prezentă (aplicaţiile în sexologie sunt de importanţă majoră).

Mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii este acela care sesizează şi utilizează ca unitate de raţionament tocmai acest cuplu al Momentului Prezent al Trăirii + Trecutul (sau Viitorul) actualizat.

Prin transfer, orice obiect al gândirii poate astfel apare în lumina întunecoasă a zguduitoarei explicaţii: este şi nu este (Prezent + (- Prezent) sau(Prezent + Non-Prezent).

Manifestările mecanismului gândirii dihotomice-antonimice.

Structurile dihotomice-antonimice sunt: a) de limbaj; b) de comportament; c) situaţionale. Ele pot fi: 1. inconştient; 2. conştiente şi involuntare; 3. conştiente şi voluntare . Ele mai pot fi deduse de către raţiune (Hamlet constatând structura dihotomică-antonimică comportamentală a mamei sale), ori induse de către subconştient [ Eseul XXXI, Despre bănuială de Fr. Bacon] sau de către altă persoană (Iago inducând mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii). In privinţa calităţii, pot fi: negative : Flaminco, personajul machiavelic din Diavolul alb de John Webster [Diavolul alb sau Vittorie Corombona, în rom. de Dan Duţescu, in vol. Teatrul Renaşterii Engleze, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1964, vol.II,, p.399-546], discută cu sora sa, Vittoria, de faţă cu soţul acesteia, Camillo. O face la îndemnul celui din urmă, pasămite pentru a o convinge să revină în patul conjugal. De fapt, el îi vorbeşte despre apropiata întâlnire cu ducele, amantul ei. Obiectul cuvintelor sale este Camillo (pesimismul menţionat în definiţia din capitolul anterior este corectat de grotesc): Un cărturar neîntrecut (aparte), cu capul plin de creieri de viţel fierţi fără mintă, vine cu genunchii plecaţi să te roage de adăpost pentru noapte (aparte), vine târâş etc. Tot în privinţa calităţii, structurile dihotomice-antonimice pot fipozitive: Du-i zarurile-acestea de argint:/ Cu ele ne jucam de-a sărutarea/ şi câştigam, pierzând, şi el, la fel;/ Trimeată-mi Jupiter asemeni pierderi![***Arden din Feversham, I, 1, Alice, in vol. Teatrul Renaşterii Engleze, op.cit. p.281-378]. Din punct de vedere afectiv, dihotomia-antonimică negativă poate fi acceptată sau respinsă de către conştiinţă. Iar dacă este acceptată, cumpănindu-i intensitatea, poate fi malignă sau benignă.

Acum ne putem reîntoarce la Eseurile lui XXIV.

Despre schimbări (p. 83-84) Bacon.

Am distins stări dihotomice-antonimice în care simultaneitatea aspectelor contrastante era caracteristica esenţială şi care, prin aceasta, vădeau un moment de criză a conştiinţei şi, de asemenea, stări dihotomice-antonimice în care Timpul distingea când un aspect, când celălalt.

Eseul XXIV tratează tocmai despre rolul Timpului în acest din urmă caz. Fraza iniţială surprinde viziunea obişnuită asupra vieţii, aşa cum apare ea la majoritatea oamenilor, în cele mai numeroase cazuri: după cum puii vieţuitoarelor sunt la început informi, la fel se întâmplă şi cu toate schimbările(putem citi: aspectele lucrurilor, ‘schimbările’ fiind trecerea de la un aspect la celălalt, care sunt copiii timpului , după cum se încheie fraza). Or, Timpul, în concepţia verulamiană, schimbă lucrurile în rău ; de aceea este utilă inovaţia (schimbarea). Dar, lucrurile noi nu se potrivesc aşa de bine ca cele vechi şi, cu toate că ajută prin utilitatea lor, totuşi ele tulbură prin nepotrivirea lor. Totdeauna ce este nou îmbu- nătăţeşte situaţia unora şi o înrăutăţeşte pe a altora. Aceasta este una dintre raţiunile pentru care structura dihotomică-antonimică a schimbării este cântărită de către Bacon cu o recomandare dihotomică-antonimică: inovaţia, fără să fie respinsă, să fie totuşi privită ca ceva suspect.

Eseul este interesant prin aceea că descrie concluzia firească (echilibrată) a Momentului Prezent al Trăirii şi depăşirea crizei dihotomice-antonimice. Observaţiile sale ne îndreaptă către concluzia că ‘schimbarea’ are o structură dihotomică-antonimică revelabilă prin implicarea Timpului. Conştiinţa este obligată să opereze cu o logică dihotomică-antonimică. Aceasta durează o clipă, după care, urmând opţiunii, se trece iar la folosirea logicii uzuale. Tensiunea ultimei fraze citate se descarcă imediat în următorul fragment care limpezeşte tocmai procesul acestei mutaţii de la logica dihotomică-antonimică la logica uzuală (o nouă schimbare ): cum spune Scriptura, să facem o oprire pe calea cea veche şi, apoi, să privim în jurul nostru şi să aflăm care este calea cea bună şi dreaptă şi după aceea să mergem pe ea.

Aceasta este cheia folosirii gândirii dihotomice-antonimice: disocierea structurii dihotomice-antonimice într-o structură antonimică, alegerea unuia dintre cele două aspecte şi adoptarea lui fără vreo nouă actualizare a celuilalt aspect (devenit ‘trecut’). şi tocmai această cheie i-a lipsit lui Othello, dar a ştiut-o folosi Leonardo da Vinci.

VI. Despre simulare şi disimulare (p. 27-30). Deoarece pomeneam rolul nefast al gândirii dihotomice-antonimice în însăşi viaţa lordului cancelar, ne vom strădui să aprofundăm influenţa ei asupra mentalităţii omului politic. Acesta este, prin definiţie, în epoca respectivă (dar şi oricând), un om ascuns. Bacon, cel mai sagace observator al veacului său şi, în acelaşi timp, mintea cea mai bine organizată din acele vremuri, a izbutit să limpezească tertipurile celui din urmă: Există trei trepte ale acestei tăinuiri şi ascunderi de către un om a eului său. Cea dintâi este închiderea în sine, discreţia şi tăcerea, când omul nu dă nimănui prilejul să vadă ori să ghicească ce este el; a doua, disimularea, în sens negativ, când omul lasă ca, din înfăţişarea şi din vorbele sale, să se înţeleagă că nu este ceea ce este de fapt. Iar cea de-a treia treaptă, simularea, în sens afirmativ, când omul înadins şi în mod hotărât, se preface şi caută să dea impresia că este ceea ce de fapt nu este.

Paragraful beneficiază de un comentariu lung din care dorim să extragem, în continuare, anumite completări ce ni se par revelatorii:

Despre discreţie: a) oamenii discreţi ajung să afle (…) multe lucruri. b) Este o mare slăbiciune şi înseamnă să te trădezi, dacă dai în vileag ce ai  în suflet, prin expresia figurii tale. c) Cel ce vrea să fie discret trebuie să fie prefăcut într-o oarecare măsură.

Despre disimulare: disimularea este coada sau trena discreţiei.

Despre simulare: obiceiul simulării necontenite (…) este un viciu care provine fie dintr-o fire făţarnică sau care este fricoasă, fie dintr-o minte care are anumite defecte mari, ceea ce îl face pe om – deoarece el trebuie neapărat să le ascundă –  să practice simularea şi în privinţa altor lucruri, ca să nu piardă cumva deprinderea.

Va să zică, scopul discreţiei (în afară de cel de autoapărare, pomenit şi el în comentariu) este să obţii încrederea celorlalţi; discreţia necesită o strictă supraveghere morală şi fizică şi o oarecare prefăcătorie, care este disimularea. Firea făţarnică, cea fricoasă, ori anumite necesităţi obiective, pot impune simularea continuă care, dacă ne este permis, este o dublă discreţie. Adică:

Disimulare: ARĂŢI CĂ NU EŞTI CEEA CE EŞTI.

Simulare: ARĂŢI CĂ NU EŞTI CEEA CE EŞTI & ARĂŢI CĂ EŞTI CEEA CE NU EŞTI.

Mai clar, hoţul, disimulând, ascunde că este hoţ; simulând, nu numai că ascunde a fi hoţ, dar te convinge că este omul legii.

Dar aceasta înseamnă că simularea face ea însăşi parte din trena discreţiei.

Într-adevăr, din foloasele simulării şi disimulării discutate mai departe de sir Francis, desprindem aceste idei:

1) să adoarmă pe adversari ca să-i surprindă; 2) să-ţi asiguri o retragere onorabilă; 3) să descoperi mai lesne ce gândeşte altul.

Remarcăm că ele corespund, în ordine inversă, celor trei trepte ale ascunderii de sine. Respectiv: 1) simulării, 2) disimulării şi 3) discreţiei.

Trei neajunsuri sunt semnalate, dar, ciudat, ele nu mai ascultă toate de acelaşi criteriu. Primul dintre ele le asumă ca manifestări ale temerii: ceea ce (…) împiedică săgeţile să ajungă la ţintă . Următoarele neajunsuri ni se par a semnifica două nuanţe ale unuia şi aceluiaşi rezultat: I – că abat şi tulbură gândurile multora care, altminterea, poate s-ar fi alăturat unui om, ceea ce îl face pe acesta să meargă aproape singur spre ţelurile sale ; II – îl lipseşte pe om de unul dintre cele mai însemnate mijloace de acţiune, anume creditul şi încrederea . Forţând puţin spusele lordului, în cadrul celui dintâi neajuns ni se vorbeşte despre teama simulantului ori disimulantului; în cazurile 2 şi 3, despre teama pe care o provoacă ei în jurul lor.

Să observăm acum fraza de încheiere: Cea mai fericită îmbinare este aceea de a întruni reputaţia de francheţe, obişnuinţa discreţiei, capacitatea disimulării, când este cazul, şi aceea a simulării, dacă nu există nici o altă soluţie . Cum trebuie să apară francheţea noastră, în lumina spuselor filosofului cancelar? Numai ‘ca o reputaţie’; cu alte cuvinte, personal, nu suntem implicaţi; este doar o părere a celorlalţi despre noi (ceea ce nu ne obligă să fim pe măsura acestei opinii). Dar discreţia? Trebuie să fie ‘o obişnuinţă’. Suntem datori să ne educăm în vederea dobândirii ei. Deci este un dat necesar personalităţii. Dar disimularea şi simularea? Cu ele te naşti. Sunt capacităţi, talente. Gânditorul nu face deosebiri între ele: una s-o foloseşti când este cazul, cealaltă – dacă nu există nici o altă soluţie: Este acelaşi lucru, cu o diferenţă de intensitate.

Am preferat să lămurim ceea ce înţelege Francis Bacon prin discreţie, disimulare şi simulare înainte de a afla când le socoteşte utile a fi puse în practică. Dacă un om are o asemenea pătrundere a minţii încât poate să discearnă ce trebuie să arate pe jumătate, şi anume cui şi când (calitate care este, în adevăr, trebuitoare şi în viaţa publică şi în cea privată, după cum bine spune Tacitus), atunci deprinderea disimulării este pentru el o piedică şi o scădere. Dar dacă un om nu poate să ajungă la un asemenea grad de discernământ, atunci nu-i rămâne decât să fie ascuns, să fie un prefăcut.

Lăsând la o parte faptul că diferenţa dintre abilitate şi grupul celor trei nu mi se pare suficient de clarificată în acest text, interesant pentru mentalitatea eseistului este că alte soluţii pentru om nu găseşte: ori să arate pe jumătate lucrurile sale (şi nu oricui, nici oricând), ori să fie ascuns, să fie un prefăcut.

Pentru a fi convinşi că altfel nici nu se poate, conform celei mai perfecte arte retorice, ni se dă şi următorul exemplu menit să ne asigure: Fără îndoială, oamenii capabili de totdeauna au avut cu toţii un fel de a se purta deschis şi fără ascunzişuri şi o reputaţie de corectitudine şi de oameni care spun adevărul; dar ei erau ca nişte cai bine dresaţi, căci ştiau foarte bine când trebuie să se oprească, ori să schimbe direcţia: şi în unele ceasuri, când ei socoteau că situaţia impunea cu adevărat disimularea, dacă recurgeau atunci la ea, se întâmpla că părerea dinainte răspândită peste tot, despre buna lor credinţă şi despre comportarea lor neprefăcută, îi făcea să fie priviţi aproape fără nici o bănuială.

Şi, dacă ar fi gândit altfel, cum ar fi ajuns Bacon în fruntea ţării, într-o epocă în care rafinamentul intrigilor politice atingea o culme neegalată vreodată. El fusese pregătit pentru acest joc al inteligenţelor interesate în glorie, avere şi putere, înainte de a deveni puber. O trudă de o viaţă l-a antrenat să învingă (deşi, la capătul drumului, s-a dovedit un trist învins). Or, în acest joc nu poate învinge (este adevărat) decât abilul şi prefăcutul.

Thomas Morus, înaintaşul său, scria în acelaşi ton. Să urmărim rândurile lui, descifrând printre ele comportamentul politic dictat de către acelaşimecanism dihotomic-antonimic al gândirii. Autorul, stând de vorbă cu Rafael Hythlodeus, deplânge atitudinea retrasă a celui din urmă. Argumentează că oamenii înţelepţi s-ar cuveni să-şi pună experienţa la dispoziţia regilor şi a popoareleor pe care aceştia le conduc. ExploratorulUtopiei acceptă, sub forma unei glume didactice, rolul de sfetnic la Curtea Franţei:

Ce hotărâri trebuie să luăm, până una-alta, faţă de Anglia? Trebuie totuşi să se înceapă neapărat înfăptuirea unei păci cu ea şi cu legături cât mai puternice să strângem vechea alianţă dintre noi, care şchiopătează mereu; să-i numim prieteni, dar să-i bănuim duşmani [parcă îl auzim vorbind pe lordul de Verulam] ; să avem pe scoţieni ca o santinelă cu mâna pe armă, gata la orice nevoie, şi dacă englezii ar face o mişcare, să poată fi asmuţiţi numaidecât împotriva lor; în acest scop, să întreţinem, în taină fireşte – căci tratatul ar opri una ca asta – un nobil de frunte surghiunit, care să pretindă că lui i se cuvine tronul acestui regat, pentru ca, prin el, să ţinem în frâu, cum ţii ulciorul de toartă, pe principele de pe tron, în care nu te poţi încrede [Thomas Morus, Utopia, trad. de Elefterie şi Şt. Bezdechi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, Cartea I, p.68 ].

Ce bine se potriveşte acestui comportament concluzia lui Francis Bacon cu privire la teama mocnind în simulant şi la cea răspândită în jurul său, ca cerneala unei caracatiţe. Căci nu frica este ea aceea care ne impune să-i bănuim vrăjmaşi pe cei numiţi prieteni? Şi nu datorită aceleiaşi temeri se iau atâtea măsuri pentru a speria? Iar partea cealaltă, văzând această comportare cu îndoit (şi îndoielnic) mesaj, nu se teme la rândul ei şi nu e impulsionată să impună înfricoşarea primei părţi?

Atitudinea politică dihotomică-antonimică nu se manifestă numai pe plan extern. Aceeaşi duplicitate apare şi în raporturile dintre monarhie şi camarila ei, pe de o parte, iar supuşii, pe de alta.

Să zicem că sfetnicii, împreună cu regele chibzuiesc asupra mijloacelor de născocit pentru a aduce mai mulţi bani în visteria ţării. Dacă unul dă sfatul să urce valoarea banilor, când regele are de făcut vreo plată şi, dimpotrivă, s-o scadă, când e ceva de primit, în aşa fel încât să-şi poată plăti multe datorii cu bani puţini şi să primească mulţi pentru puţinul ce i se datorează, dacă altul dă sfatul să se pună la cale un aşa-zis război şi zmulgând sub acest cuvânt, închipuit, biruri de la poporul său, poate după strângerea acestora să încheie pacea, bineînţeles rânduind şi slujbe la biserici, ceea ce îl va înălţa în ochii prostimii ca pe un domnitor cucernic, care cruţă sângele supuşilor săi (p. 69-70).

Astfel de moravuri ale unei Anglii, în care turmele […] de oi […] pe oameni îi înghit de-a binelea, iar ogoarele, casele şi satele le nimicesc şi pustiesc (p. 55, tot paragraful respectiv se bizuie pe dezvoltarea unei metafore ironizante, de coloratură dihotomică-antonimică), nu puteau sugera unui om de stat ca Bacon alte concluzii decât cele analizate în eseul Despre simulare şi disimulare . De ce am discutat, însă, această temă, comună celor doi mari moralişti, în cadrul teoretizărilor asupra mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii? Pentru că simularea şi disimularea dezvăluie, în conştiinţa receptorului care le descoperă, un al doilea aspect al realităţii, în principiu opus celuilalt. Dihotomiile-antonimice propuse aici de lordul Bacon suntdeduse şi negative; disimularea e, în general, benignă, iar simularea – malignă.

Deoarece, în repetate rânduri ne vom reîntoarce la comportamentul omului cu mască sau travestit, atragem atenţia că în acest eseu a fost prezentată esenţa numitelor comportamente.

XXI. Despre amânări (p. 76-77). Una dintre armele celui ce ştie a se folosi de gândirea dihotomică-antonimică este că poate alege momentul acţiunii. Nu orice moment este un prilej fericit pentru ea. Fiindcă viziunea dihotomică-antonimică a realităţii, cenzurată de timp, îţi crează posibilitatea opţiunii. Acest caracter dihotomic-antonimic este sugerat de citatul din Phaedrus, prezent în a treia frază a eseului: Ocazia întoarce partea cheală a capului, după ce a prezentat-o pe cea din faţă, acoperită de păr, şi n-o mai poţi prinde. şi mai importantă decât sugestia este evidenţa sciziunii înlesnită de timp. Că Francis Bacon îmbrăţişează acest punct de vedere e limpede din dezvoltarea pe care o dă frazei: sau, în orice caz, ea întinde mai întâi urciorul cu toarta spre tine, iar apoi ţi-l oferă cu partea cealaltă, având numai umflătura, de care este greu să apuci.

Iată, deci, metafora verulamiană prezentând chipul realităţii râvnite: ceva cu două feţe; una accesibilă, cealaltă, ba.

În continuare, diluând ideea, după necesităţile temei tratate, în aceea îndeobşte cunoscută sub numele ‘conflictul dintre esenţă şi aparenţă’, el coboară conceptul realităţii cu două aspecte simultan opuse la aplicaţii practice: Primejdiile nu sunt mai mici dacă par să fie mici.

XXII. Despre şiretenie (p. 77-81). Inţeleg prin şiretenie o înţelepciune rea (sinister) sau strâmbă ( crooked) , debut ambiguu, ce ne reţine atenţia. Din dezvoltarea care urmează suntem edificaţi că în şiretenie excelează acela putând jongla cu gândirea dihotomică-antonimică, căci sunt mulţi oameni înţelepţi care au inima ascunsă şi chipul lesne de pătruns.

Ne sunt înfăţişate câteva dintre metode: când vrei să obţii la iuţeală din partea cuiva un anumit lucru, să-l ţii de vorbă despre altceva, pentru ca să nu fie cu prea mare băgare de seamă la ce urmăreşti şi să nu se împotrivească cumva . Nu este aceasta atitudinea lui Iago, când laudă în faţa lui Othello cinstea lui Cassio, pentru a-i scoate curând în evidenţă ‘desfrânarea’ şi implicit posibilitatea coexistenţei chipului smerit şi pur cu o inimă înşelătoare?

Dacă o persoană vrea să împiedice acceptarea unei propuneri, pe care se teme ca altcineva să n-o facă în chip dibaci şi cu succes, să se arate că-i doreşte izbânda şi să facă el însuşi această propunere în aşa fel ca să fie respinsă.

Ceea ce poporul român surprinde în sintagma ‘un om cu două feţe’ rezumă admirabil psihologia celui apt să jongleze cu mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii.

Şiretlicurile expuse de eseist cad în cascadă:

În chestiunea în care cineva nu vrea ca persoana lui să apară, se foloseşte şiretlicul de a împrumuta numele lumii, zicând, de pildă: lumea spune sau: umblă vorba că.

Am cunoscut pe cineva care, când alcătuia o scrisoare, punea ce era mai important în post-scriptum, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune secundarăetc.

Încheierea eseului sintetizează aceste manevre: Unii îşi fac o situaţie mai curând prin înşelarea altora şi (…) prin tragerea lor pe sfoară decât prin folosirea unor căi sănătoase.

Înşirarea celor de mai sus nu ne foloseşte numai pentru precizarea mijloacelor folosite de şireţi ci, de asemenea, pentru a arăta că minciuna (prezentarea eronată a realităţii), odată acceptată de către receptor, dihotomizează-antonimic realitatea. Dar realitatea nu poate fi decât ceea ce este. O realitate falsă nu există. şi totuşi, pentru cugetul receptorului ea există.

XXVI. Despre înşelăciunea aparentă (p. 86-88). Reluând o temă dragă lui Platon ( PROTAGORAS ), Apostolului Pavel (TIMOTEIU, lui Aulus Gellius (NOCTES ATTICAE), lui Montaigne (ESEURI, I, 31), Francis Bacon debutează în acest cuvânt cu o paralelă între două popoare: S-a susţinut că francezii sunt mai inteligenţi decât par să fie, iar spaniolii par mai înţelepţi decât sunt de fapt , formulare contrastând esenţa cu aparenţa, variantă, după cum am văzut, a viziunii dihotomice-antonimice asupra realităţii. Părând a se îndoi de această opinie cu caracter prea general şi greu verificabil, filosoful se arată categoric în aplicarea ei la cazuri individuale (nelegate de neamuri, bineînţeles), oameni care simulează înţelepciunea. Metodele lor sunt asimilate unor cristale magice întrebuinţate de ei pentru a face ca suprafeţele să pară corpuri care au adâncime şi volum.

În exemplele date, gândirea dihotomică-antonimică se manifestează sub toate cele trei aspecte: de limbaj (alţii cred că se impun spunând vorbe mari şi fiind categorici), de comportament ( unii se servesc de mimică şi gesturi şi sunt înţelepţi prin semne, (…) se prefac că dispreţuiesc sau că iau prea puţin în seamă orice depăşeşte capacitatea lor (…), asemenea oameni găsesc în toate dezbaterile că este comod să adopte o atitudine negativă),situaţional (nu vor să-şi arate marfa decât în semiobscuritate).

Rezultatul eforturilor acestora este câteodată răsplătit. Oamenii înţelepţi numai în aparenţă pot izbuti să dobândească un nume bun.

XXXIX. Despre deprindere şi educaţie (p. 129-131). Observaţia care urmează surprinde o comportare deosebită de cum s-ar fi potrivit urzelii ţesută în spatele ei. Gândurile oamenilor urmează în mare măsură înclinaţiile lor; spusele lor urmează învăţătura şi părerile primite dinafară; faptele lor sunt însă aşa cum s-au deprins să acţioneze. Aparent, în această primă frază se discută trei categorii. De fapt, sunt numai două, spre cinstea marelui filosof care se dovedeşte încă o dată deosebit de modern, asimilând ‘spusele’ şi ‘faptele’ unei singure categorii (azi am spune: aceea a ‘manifestării’).

Dovada însumării acesteia ne-o aduce penultimul paragraf. De bună seamă, deprinderea cea mai desăvârşită este aceea care începe a se forma în anii tineri: aceasta numim noi educaţie, care nu este în adevăr, decât o deprindere timpurie. Astfel, vedem, la învăţarea limbilor, că glasul se adaptează la toate rostirile şi sunetele mai lesne la tinereţe decât pe urmă, după cum articulaţiile sunt mai mlădioase atunci, supunându-se la tot felul de exerciţii şi mişcări.

Aşadar, autorul semnalează că omul-unitate are trăiri lăuntrice – individuale – şi trăiri exterioare – sociale, distincte. Imperativele care domină cele două categorii nu le pune pe poziţii antagonice continue. Se poate întâmpla ca înclinaţiile bune să coincidă cu deprinderile cauzate prin educaţie (învăţătură sau exemple), după cum se prea poate ca învăţătura sau exemplul rău să forjeze deprinderi în spiritul unor înclinaţii către rău, existente anterior. Istoria curentă a indivizilor neagă faptul că aceste coincidenţe s-ar petrece des, ori că ar acoperi totalitatea personalităţii unui om. De aceea ne îngăduim să citim în fraza de debut a eseului o implicare adversativă, deşi ea nu e specificată. şi nu este specificată pentru că Bacon urmărea să discute educaţia ca deprindere, iar nu ca altceva.

Aceasta nu l-a împiedicat să se lase furat de spiritul mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii şi să noteze aforistic schiţa complexă a trărilor disjuncte de comportări, indiferent de faptul că nu a mai dezvoltat decât unul dintre termeni.

Propoziţia întâi rămâne un strigăt de alarmă, o umbră de teamă apăsând asupra întregului text ulterior: Gândurile oamenilor urmează în mare măsură înclinaţiile lor. Insistenţa asupra formării deprinderilor (Se pot da numeroase exemple care arată puterea obiceiului, atât în privinţa sufletului cât şi în privinţa trupului. Aşa că, deoarece deprinderea este principalul diriguitor al vieţii omului, trebuie ca oamenii să caute pe toate căile să dobândească deprinderi bune) vădeşte, implicit, dihotomia-antonimică a personalităţii, în viziunea baconiană. Prin mijlocirea obiceiului, educaţia îl formează pe om să acţioneze altfel de cum gândeşte, pare a sugera iluminatul renascentist. Or, sub dominaţia comunismului acest adevăr a atins o culme nebănuită vreodată.

I. Despre adevăr (p. 15-17). Cel dintâi eseu al volumului (poziţie privilegiată şi sub semnul căreia bănuim a sta întreaga suită de meditaţii) debutează cu cuvintele: Ce este adevărul? a întrebat Pilat cu ironie, fără să aştepte vreun răspuns. Ultima frază a penultimului paragraf sună: Căci minciuna înfruntă pe Dumnezeu. Iar eseul se încheie cu: Atunci când va veni Hristos, El nu va găsi credinţă pe pământ.

Dacă cele ce se afirmă într-un eseu de început al unui tom sunt menite să indice limitele ariei care urmează a fi sondată de către raţiune în cursul desfăşurării ulterioare a lucrării, în cadrul acestui eseu însuşi suntem datori, din nou, să scoatem în evidenţă locul de căpătâi (început şi sfârşit) al frazelor citate. Afirmăm că ideea lor este determinantă pentru evoluţia eseului în sine şi dominantă în canavaua gândirii expuse în întregul opului.

Întrebând “Ce este adevărul?”, Pilat presupune mai multe aspecte ale adevărului. De aceea el iscodeşte ‘‘în ironie” şi nici nu crede posibil răspunsul: ‘adevărul este…’. În cazul în speţă nu au existat decât două alternative pentru un răspuns corect. Ele sunt surprinse în propoziţia: “minciuna înfruntă pe Dumnezeu”,  explicată mai jos prin identificarea ‘minciunii’ cu necredinţa’ (“el nu va găsi credinţă pe pământ”). Pilat apare ca prototip al scepticilor care se desfată în nestatornicie şi ţin la minciună în sine, căci un amestec de minciună (cu adevăr) sporeşte întotdeauna plăcerea.

 

Este minciuna parte a existenţei? urmează să ne întrebăm în chip firesc, după afirmaţia lui Bacon că un amestec de minciună sporeşte plăcerea. E ca şi când ne-am întreba: este minciuna adevăr? După cum reiese din citatele anterioare şi din întreaga dezvoltare a eseului (în care minciuna este pusă la stâlpul infamiei) răspunsul ar fi pozitiv: minciuna este, adică: minciuna există; şi cum adevărul este tot ceea ce există, minciuna este adevăr.

Într-adevăr, când slobozim mintea să cugete: minciuna înfruntă pe Dumnezeu, aceptăm cei doi termeni ca desemnând două existenţe; credem că există; şi totuşi Bacon purcede a nega această credinţă în însăşi dezvoltarea ulterioară a ideii: El nu va găsi credinţă.

Atât debutul cât şi încheierea eseului se scaldă în aburii vicioşi ai unei păreri dihotomic-antonimice: Ce este adevărul? Adevărul este şi nu este, credinţa e şi necredinţă.

De ce am ajuns la formulări atât de bizare şi vagi, sofistice? Pentru că minciuna înseamnă negarea adevărului, necredinţa – negarea credinţei. Afirmând existenţa (sau adevărul) minciunii, afirmăm negarea adevărului. Prin aceasta nu infirmăm adevărul decât din punct de vedere logic. Din punctul de vedere al conştiinţei înlănţuirea afirmării şi negării înseamnă punere alături şi nu însumare. Iar operaţiunea este una uzuală căci, aşa după cum descrie Bacon, un amestec de minciună sporeşte întotdeauna plăcerea.

Francis Bacon, aici, nu acceptă această viziune dihotomică-antonimică asupra lumii. Dar o semnalează ca existând. Atrăgând atenţia asupra ei în cel dintâi eseu al tomului, o consemnează ca principal adversar, deci ca un mod greşit de concepere a realităţii, dar deosebit de uzitat în epoca sa, pe care este hotărât să-l desfiinţee cu argumentele logice aduse de opera lui.

Importanţa ESEURILOR lui Bacon este că ne mijlocesc cercetarea pe viu a mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii. Chiar dacă lordul este decis să-l combată, analizele anterioare au dovedit că el însuşi îi cade nu rareori victimă. Meditaţiile sale oferă prilejul unic de a diseca o înlănţuire raţională aproape în puritatea actului, lucru pe care îl vom reîntâlni rareori. Dacă exemplele sugerate de el au demonstrat ‘ca în viaţă’ introducerea noastră la teoria mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, mecanism bântuind elisabetanismul, acesta s-a datorat şi contactului său cu gânditorii italieni. Că Bacon cunoştea pe Telesio, pe Patrizzi şi pe “alţii” din filosofii italieni de pe acea vreme, ne-o arată o frază dintr-o scrisoare a sa catre Baranzano, de la 30 iunie 1622: “Novatores quos nominas, Telesium, Patricium, etiam alios, quos prştermittis, legi” (Am citit pe înnoitorii pe care îi numeşti, pe Telesio, pe Patrizzi, chiar şi pe alţii, pe care îi pui lângă ei). Bacon a cunoscut, de asemenea, personal, pe Giordano Bruno, la Londra, pe la 1583 şi pe Vanini, tot la Londra, în 1612 [P.P.Negulescu, op.cit., vol.II, p.336, nota 1].

Telesio a fost un empiric. Francesco Patrizzi (1529-1597), ucenicul său, a căutat să armonizeze empirismul lui cu platonismul, asupra căruia era dator să susţină prelegeri la Roma, din porunca papei Clemens al VIII-lea. În NOVADE UNIVERSALIS PHILOSOPHIA (Basel, 1591, 1593), sub influenţa neoplatonismului, el face afirmaţii uşor etichetabile ca fructe ale mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, cum ar fi aceea că lumina, care alcătuieşte conţinutul de căpetenie sau obştesc al universului, răspândindu-se în întreg spaţiul cosmic, nu-şi pierde unitatea în vreun fel. Pentru a pune însă de acord unitatea şi multiplicitatea înfăţişărilor ei, el socoate că ea se cuvine a fi considerată ca fiind, în acelaşi timp, un maximum şi un minimum, ori că sufletele lucrurilor sunt, în acelaşi timp, incorporale şi corporale; unitatea primordială a cauzei prime este, în acelaşi timp, o infinită pluralitate. De aceea cauzei prime nu i se putea potrivi decât numele de “Unomnia” [idem, p.384-387].

În acest nume recunoaştem o structură dihotomică-antonimică artificială, în care cele două nume componente se contrazic unul pe celălalt într-o unitară armonie. O structură similară am întâlnit în tragedia shakespeareană REGELE LEAR , clownul adresându-i-se acestuia cu apelativul:nuncle, în 17 rânduri, după ce se dovedeşte fără putinţă de tăgadă că judecata bătrânului rigă fusese nebunie. Uncle (unchiule, nene, moşule, cu respectivele feminine româneşti: mătuşă, tuşă, maică, mamă, nană) e un apelativ reverenţios. Adăugându-i-se particula negativă n (după modelul unor cuvinte ca: never, din n + ever; neither, din n + either; nor, din n + or ), el devine termen reverenţios-ireverenţios [Mihai Rădulescu, Shakespeare – Un psiholog modern, Bucureşti, Editura Albatros, 1979, “Nuncle” Lear, p.154-172].

Să ne fie îngăduită o întoarcere la Eseul XXIV, Despre schimbări , el confirmând ipoteza noastră că un sistem de gândire banalizat, uzat, devine o suferinţă: Căci răul – dată fiind natura pervertită a omului – are o progresie firească, este din ce în ce mai puternic, în vreme ce binele, fiind ceva silit, este mai puternic la început. Desigur orice remediu înseamnă o inovaţie, şi cel care nu va aplica noi remedii trebuie să se aştepte la noi rele; căci timpul este cel mai mare inovator, şi dacă timpul, prin simpla lui scurgere, schimbă lucrurile în rău, iar înţelepciunea şi chibzuinţa nu le schimbă în bine, care va fi sfârşitul?

Accepţia termenului rău, aici, o putem considera a fi aceea de degradare prin obişnuinţă, ca opus inovaţiei (schimbării) – temă a eseului. Bacon se situa departe de pesimism. El ar putea fi caracterizat ca un avid de luciditat e. A crezut în posibilitatea progresului şi s-a străduit să creeze metode ca să înlesnească transpunerea lui în realitate, ca să ducă la o accesibilitate (la progres) dirijată.

În continuare, el confirmă observaţia noastră că acceptarea unui nou sistem de gândire disturbă echilibrul conştiinţei. Este adevărat că ceea ce s-a statornicit prin obicei, chiar dacă nu e ceva bun, este cel puţin potrivit; şi lucrurile care au mers multă vreme împreună sunt, ca să spunem aşa, aliate cu cele vechi şi, cu toate că ajută prin utilitatea lor, totuşi ele tulbură prin nepotrivirea lor. Pe lângă aceasta, ele seamănă cu străinii, care sunt mai mult admiraţi şi mai puţin iubiţi.

Desigur, în cazul acestui citat, ca şi al celui anterior, lordul Verulam se referă la acceptarea noului de către societatea contemporană lui. Aceasta nu împiedică aplicarea ideii la problemele psihologice ale individului ci, încă o dată, arată procesul invers, anume că legea psihologică devine lege sociologică. Ultima frază (cea referitoare la atitudinea faţă de străini) descrie starea afectivă a lui Othello, care admira iscusita minte (gândirea dihotomică-antonimică) a lui Iago, dar n-o iubea (căci îi distrugea vechiul tipar de gândire).

Propoziţia: păstrarea încăpăţânată a obiceiurilor este ceva care turbură tot atât de mult ca şi schimbările, rezumă eforturile la care se supunea maurul atunci când mai lupta împotriva invaziei mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.

O ultimă analogie: ar fi bine aşadar ca oamenii să urmeze, în inovaţiile lor, exemplul timpului însuşi, care inovează, în adevăr, foarte mult, dar domol şi treptat, aproape pe nesimţite. Căci, de altminteri, tot ce este nou e neaşteptat (…); inovaţia, fără să fie respinsă, să fie totuşi privită ca ceva suspect . Spuneam că Othello înnebuneşte deoarece nu izbuteşte să folosească mecanismul dihotomic-antonimic al gândirii, după canoanele lui; şi nu o face deoarece Iago nu i-a dat timpul necesar deprinderii manipulării acestei noi metode de cunoaştere. Mai mult, Othello s-a lăsat invadat de figurile de stil rezultând din acest mecanism al gândirii, într-o dulce somnolenţă a cugetului său atât de puţin obişnuit cu meditaţia, fără a pune sub microscopul îndoielii (altă metodă de cercetare) noul sistem ce i se oferea.