– Fusta de dar

Coana Luxandra rămăsese în combinezon şi în chiloţi de flanel, ambele cenuşii albăstrui. Deşi număra aproape 70 de ani, era o podoabă de munteancă înaltă, spătoasă, cu membre lungi, noduroase, muncite, cu pielea aspră, cu tăciunii sprâncenelor groşi şi drepţi; doar părul ce îi acoperea capul era în bună parte înspumat. Ochii vii, aprinşi, inteligenţi, îşi încâlceau, totuşi, cam des căutăturile în ultimele câteva zile, căci întâmplările revoluţiei proaspete o încercau peste ştiinţa ei privitoare la cele ce sunt datori oamenii să facă. Îşi trase fusta de buret de culoarea untului. Se privi în oglinda înaltă: ‘Cade parc-ar fi croită pe mine…’ Un comunicat al Frontului Salvării Naţionale îi întrerupse contemplarea. Apoi fu prezentat la televiziune un ofiţer superior M.A.I., lat în umeri şi bine hrănit. ‘De unde o fi având atâta mâncare?’ îi trecu prin minte, ca un abur. Ascultă cu atenţie cele expuse de bărbat; la urmă ridică din umeri:  ‘Nu mai pricep nimic. Dacă ofiţerii Ministerului de Interne sunt alături de popor, de ce-şi cer scuze de la el şi se roagă să li se acorde încredere? Iar dacă se roagă să li se acorde încredere, de ce sunt oamenii răi şi-i dezarmează? Şi de ce luptă alţi ofiţeri ai Ministerului de Interne împotriva lor? Cum să-i alegi, maică, unii de alţii, şi cum să-i alegi de oameni adevăraţi, că, cică, bandiţii se îmbracă-n civil?! Adică teroriştii. Dar cine-s teroriştii, că se zice că ei sunt antiterorişti? Şi cine spune asta? Ăla de la telejurnal, care ieri-alaltăieri arăta cu degetul că teroriştii e poporul’, se încurcă ea în gramatică. ‘Nu mai pricep nimic.’
Scruta cu ochii uşor încrucişaţi, observând îndelung câteva pliuri ce se lăbărţau fără rost pe la poalele fustei. ‘Eh, nu-mi vine chiar cum mi-am închipuit… Dacă mă gândesc că-i de dar, e bună. Însă, de nu zvârlu câţiva bănuţi s-o aranjez, n-am făcut nimic. Doamna Ţuţa asta s-a cam scumpit. Măcar dac-ar lucra ca pe vremuri… Cum s-o scoţi la capăt cu ea? S-a ramolit. Oare arăt eu mai ca lumea în fusta asta de doamnă? Mă-ntinereşte, nu-i vorbă…’
Se scărpină la nara stângă: ‘Nu-i semn bun: tare mă mai mănâncă…’ Gândul îi sări: ‘Credeam că banditul era căpitanul Ciocoiu, că i-a sucit minţile lui bărbatu-meu. La 76 de ani, să-l pună să bea cu oamenii… că lui nici nu-i plăcea…’, adăugă ea în sinea sa, ca şi când ar fi făcut cu ochiul cuiva. ‘… să-i tragă de limbă…’, continuă, ‘să-i pârască, să scrie ce-njurau ei şi cum… Tare-i mai plăcea căpitanului s-o audă pomenită pe mă-sa, răposata… Ce mai gusturi…!’ chicoti. ‘Daaa, al meu a înnebunit la bătrâneţe… Se lua după prost şi mă bătea la cap că bandiţii era ăia pe care-i turna că zicea că n-aveau ce bea…’ Îşi scoase fusta, o întoarse pe dos, cercetă ce rămăsese la cusături, să-i mai dea drumul. Zâmbi cu tristeţe: ‘Nu l-a iertat ticălosul, nici când zăcea-n pat: da’ l-a iertat Dumnezeu…’ Soţul ei se îmbolnăvise de cancer. Îşi trase iarăşi fusta pe ea, se privi din profil. Oftă: ‘Ce să mai dau bani croitoresei? Nu m-o face fusta asta alta. Lasă… de-ngropat mă îngroapă fără ea…’ Rămase iarăşi în combinezon şi în chiloţi. Privirile îi lunecară din nou spre oglindă. ‘Ca să vezi: nu mai îmbătrânesc deloc…’ Îi fugi căutătura spre părul din creştet: ‘Aşi!’ Revăzu în amintire chipul stacojiu al căpitanului Ciocoiu: ‘El cu cine o ţine? Cu poporul sau cu bandiţii?’ Şi-l închipui, în papuci, cu ţuiculiţa în mână: ‘Tot la televizor, săracu’, om şi el… Dârdâie…’ Viţele argintii de pe cap o sâcâiau. Repetă, răspunzând tot gândului dinainte: ‘Aşi…’ Dar parcă exclamaţia ei se referea şi la dârdâitul lui Ciocoiu. Ceea ce o mira cel mai tare era cum de putea ea renunţa să pară mai tânără, să nu mai vrea să dea fusta la refăcut, pe când alţi oameni îşi căutau cu atâta grabă haine noi, chipuri noi, cuvinte noi… ‘Pe când ei, aceştia aşa de revoluţionari, când s-a întrerupt transmisia cu discursul lui Ceauşescu, din pricina huiduielilor, nu ne-au arătat şi nu ne-au explicat adevărul?! De ce? Păi, era securitatea lângă ei! Parcă acum nu-s tot înconjuraţi de…? Îi aud pe bandiţi de aici, din camera mea, cum trag… Acum redactorii au curaj. De ce? Pentru că i-au văzut pe copii murind şi le-a fost ruşine. Aia e!’ îşi încheie dumneaei solilocviul neobişnuit de lung, cu bucuria de a fi găsit un răspuns după mintea dumisale. ‘Şi mai e ceva. Acum îi apără careva: armata, tinerii, or fi şi de la securitate… Dar ăilalţi cine-s? ce-ar fi să-i dau, totuşi, doamnei Ţuţa, fusta?… Eu?!!’ se indignă ea. ‘Aşi! Nu sunt eu aia să mă-mpopoţonez cu haine de dar! Asta-i pentru schimbarea la faţă…’