– Femeia dubla in vis

Din Jurnalul lui A. F. Noaptea de marţi 16 spre miercuri 17 I 1979.

Mă aflam la Sibiu, pentru două zile. Cineva mi-a istorisit acolo de unde veneam, Bucureşti probabil (cititorul trebuie să ştie că A.F. este un amic român stabilit în Londra), prin ce peripeţii trecuse în căutarea unei camere unde să doarmă în Sibiu. Reţinusem istorisirea (“nu era numai memorizare; parcă visul ar fi început cu această povestire, când mă pregăteam de plecare”, comentează visătorul). Apoi mă văd în piaţa de lângă biserica Dobroteasa (“acel cartier pe care îl recunoşteam ca bucureştean, ţinea şi locul Sibiului, în vis;” idem). Mă mir că există patru cofetării, ocupând cele două părţi ale străzii, complete (“‘complete’ nu este o greşeală de exprimare; am transcris astfel visul, ceea ce are cu siguranţă o explicaţie; orice lapsus ascunde ceva”). Intru într-una. Vreau să mănânc o prăjitură. Luxul nu este egalat de produsele care sunt în număr mic şi obişnuite. Ies. Mă aflu împreună cu o tânără şi un domn. Sunt întrebat, ei constatând că privesc către vârful unui bloc, ce an stă scris acolo sus. Era din secolul XVIII. Nu reţin anul, acum, când consemnez. Puţin mai departe se repetă jocul. Era: 1707. Pornesc singur către centru, pe Văcăreşti în sus. Intreb (conform informaţiilor din Bucureşti) un domn venind din urma mea dacă ştie pe aici, prin cartierul Mărăşeşti, vreo stradă cu case vechi de două sute de ani. Remarcasem urâţenia bărbatului. Îmi confirmă şi îmi indică o stradă de vizavi (ceva mai jos de strada Pitagora). O poartă mare şi veche de lemn, în genul porţilor înalte ale regiunii germanice din Transilvania. Pe ea, un anunţ informând că există cameră de închiriat, în termeni cam ciudaţi. Pătrund într-o curte extrem de delăsată. Zidurile împrejmuitoare coşcovite de tot; miros de mucigai şi urină; aer de ruină (“aşa cum existase, în realitate, o casă nu departe de a părinţilor mei, la colţul străzii Aurora, când locuiam cu ei acolo, stradă din acelaşi cartier visat. Am vieţuit în Aurora până la vârsta de 12 ani”). Curând, pe dreapta, câteva trepte urcând către o uşă. Trecerea este blocată de tot felul de cartoane albe pe care se scrisese în cărbune, cu litere mari de tipar, o sumă de imprecaţii la adresa cui căuta cameră de închiriat; reţin doar debutul unui atare ‘afiş’: NEBUNULE!

“Hait!”, mi-am zis. “Am nimerit exact la bătrâna ieşită din minţi cu care a avut de-a face persoana ce mi-a istorisit necazurile întâmpinate în Sibiu.” Fac câţiva paşi până-n fundul curţii. S-ar spune că singura porţiune locuită a clădirilor dărăpănate ce mă înconjoară este aceea cu ‘afişele’. Mă întorc, să ies. Apar, în spatele meu, tăcute, zâmbind straniu, două bătrâne cu veşminte dezordonate şi înfăţişare neîngrijită. Îşi fac de lucru, pe muteşte, prin curte şi dispar iar. Aveau aerul de a gândi, cu satisfacţie răutăcioasă: “Las’ c-o să vezi tu!”.

Plec mai departe.

Mă găsesc într-o autoservire, cu o tânără pe care am întrebat-o de o cameră de închiriat. Ne aflăm la bar. Deduc din convorbire că este nepoata nebunei care şi-a înţesat treptele cu panourile de avertisment şi că este jurist. Fac o legătură cu cele ce-mi amintesc că mi-au fost istorisite în Bucureşti şi deduc că ea însăşi îndeamnă pe aceia care caută cameră să nu o închirieze la mătuşa sa: se teme pentru dreptul ei la moştenire.

Întrezăresc cu coada ochiului o bătrână. Bănuiesc că este una dintre locatarele clădirii ruinate. Alături de mine, de cealaltă parte, se află o altă tânără, durdulie. Cochetez cu ea; ba mă pomenesc că mi-am pus un picior peste picioarele ei, cum şedeam unul lângă celălalt. Îmi dă de înţeles că aş putea veni la ea, dar nu pentru a dormi noaptea, ci ‘pentru altele’. Nu stabilim ora când să sosesc; rămâne să mai discutăm. Cele două tinere ajung să se confunde. Cred că am urmat-o acasă. Pe drum, mi-a făcut cunoştinţă cu fratele sau unchiul său, un şmecher de vreo 45 ani, gras, transpirând mereu pe faţă, gât şi piept, cu obrajii roşii, o calviţie înaintată (semăna cu un fost coleg al meu, îmbătrânit, cu un caracter foarte urât, ceea ce nu m-a asigurat deloc).

El zăreşte un grup sosind în fugă spre noi. Se sperie că ar fi urmărit. Sărim într-un mijloc de locomoţie în comun. Facem cale lungă cu acesta. Peisajul s-a schimbat. Deasupra caselor, vineţi şi trandafirii, munţii stâncoşi, lipsiţi de vegetaţie. “Totuşi, Sibiul este mult mai pitoresc decât îl cunoşteam. Ar trebui să revin” , îmi zic. Ne dăm jos la capătul traseului. Cotim către dreapta, spre o pajişte ascunsă de nişte tufişuri. E soare cald, de amiază. Un autobuz se opreşte nu departe de noi. Din el coboară cei patru ‘urmăritori’. Se apropie, veseli, de locul unde ne aflăm, starea lor nedumerindu-ne.

Însoţitorul meu se teme că l-au găsit. Îl liniştesc, pricepând că cei patru au venit ‘să facă un pocher’ la iarbă verde. El, în glumă, le propune să fie al cincilea. Îi spun că n-am timp să rămân. Îmi dă o adresă extrem de complicată, să dorm la el. Este atât de absorbit de viitorul joc de cărţi încât mereu uită să-mi completeze câte ceva din adresă; sunt angoasat că este incompletă. E plasată undeva pe parcursul vehicolului cu care am venit. Mă mir. Undeva pe lângă o biserică.

Plec pe jos, în soarele plăcut. Gândesc: “O să-i spun soţiei mele ce frumos este Sibiul. Să revenim. Este normal că n-am văzut munţii: n-am vizitat partea aceasta a oraşului”.

OBSERVAŢII (făcute de A. F., în ’82, fără consemnarea datei)

In acest vis, numărul 2 e mereu prezent sau, mai precis, e unicul mod de manifestare a numericului în cadrul lui, minus o excepţie. Încă din denumirea oraşului ardelenesc am de-a face cu ideea dublării, căci dacă îl împart în două silabe (sib +iu, iar nu corect: si+biu) şi o citesc pe cea dintâi ca în oglindă (metodă curentă pentru a te orienta în vocabularul viselor), obţin: bis. Într-adevăr, în continuare se menţionează: ‘două zile’. Anul şi secolul (alte ‘două’ subdiviziuni ale timpului) vor urma curând. Structurarea frazei următoare se face vinovată de ‘repetarea’, la distanţă foarte mică, a termenului: unde. El înlocuieşte o dată Bucureştiul şi o dată Sibiul. Eu însumi, care mă aflu în Sibiu, sunt dublat de altă persoană, carea fost în Sibiu (deci Sibiul este ‘de două ori’ vizitat la începutul acestui vis, după cum, în final se cere ‘re’ vizitat. Oricât de ciudat ar părea, nu mă pot abţine de a constata apropierea dintre primele ‘două’ silabe ale numelui bisericii Dobroteasa (dobro) de: ‘dublu’. Mai departe apare ‘dublul lui doi’ (două, în vis): patru; apoi: ‘două’. Această dublare o regăsesc în selectarea vocabularului meu, când consemnez: cuvântul intru ‘se repetă’, imediat mai departe, în: într-u na. Se opreşte lângă mine un ‘cuplu’ mixt: o tânără şi un domn. Secolul XVIII este plasat cu ‘două sute de ani’ înaintea secolului XX, când se desfăşoară visul. Anul citit de mine ‘reduplică’ numărul 17, cu o greşeală: 07. Să mai reţinem că verbul de legătură ce apare în consemnare, între denumirea secolului şi an, este: se repetă. Folosindu-mă de simbolică, bag de seamă că prima silabă din numele străzii ce survine (Mărăşeşti) este: măr. Iar mărul simbolizează sânul, care, la rândul lui, e conceptualizat doar ca ‘pereche’. Imediat mai departe se specifică: două sute de ani. Apoi e citat geometrul Pitagora. Pentru ce a rămas el înscris în istoria ştiinţelor? Teorema lui celebră sună după cum urmează: ‘pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor’ (care tot ‘două’ sunt, iar ‘pătratul’ dublează). Deîndată ce apar personaje noi, ele sunt grupate ‘pereche’ (un domn şi o tânără; două bătrâne; ulterior: o nepoată şi mătuşa sa; o bătrână + o tânără; şi: cele două tinere ajung să se confunde). O nouă ‘pereche’ mixtă: nepoată şi unchi / sau doi fraţi. Survin ‘patru’ urmăritori (dublul lui: doi).

Această obsesie a lui 2 nu i-a dat pace lui A. F. ani de-a rândul. Ea trăda un mare conflict lăuntric al său, din epoca în care a survenit visul, un conflict ce-i despărţise sufletul în două. Ba, determinarea Sibiului îi oferă şi cheia acelui conflict, deoarece de la acest vis înainte în viaţa sa, timp de mai bine de o decadă, va interveni o dedublare a existenţei, ceea ce, relatat, ocupă materia unui roman şi nu a unei paranteze. Este vorba de copleşirea unei iubiri pentru o femeie originară din zona Sibiului.

Prenumele soţiei sale, ca şi numele de alint folosit de el în raporturile cu ea, în locul precedentului, debutau cu aceeaşi iniţială M, ca şi numele Melaniei, doamna originară de lângă Sibiu, de unde, poate, şi inspiraţia ‘dubletelor’.

Pentru o mai exactă înţelegere a visului, sunt determinat să aprofundez observaţiile, deşi unele dintre ele le vor repeta pe cele de mai sus (tot mă aflu scăldat în dubletele lui A. F.!). Iată alt comentariu al lui:

Sibiu nu reprezintă doar oraşul tinereţii Melaniei – e născută în Mărginime -, acest termen pătrunde de la început în jocul dubletelor din acest spaţiu special oniric, deoarece prima lui silabă, citită invers, dă: ‘bis’ , ceea ce este întărit imediat de numeralul: două ; forma feminină a acestuia  constituie un semnalizator limpede al frământării aflate la originea visului. Zile , citit şi el invers, dă: ‘eliz’. Ce poate sugera această îmbinare de litere, aparent fără sens? ‘Elizee’, cuprinde reduplicarea vocalei finale, pe care dealtfel nu am inventat-o în vederea congruenţei explicării; ea e ultima literă a cuvântului: ‘zile’. Revin mai târziu pentru a vedea ce înseamnă: ‘elizee’.

Constat că eu, care deobicei sunt foarte atent să nu repet acelaşi cuvânt în acelaşi text, decât la distanţă mare, aici nu am făcut efortul să caut o altă formulare ce să evite neplăcuta repetiţie a lui ‘unde’; ea devine semnificativă: UNDE e atât semn pentru Bucureşti, cât şi pentru Sibiu; dar cele două oraşe nu sunt echivalate. De Bucureşti mă depărtez. Către Sibiu tind. În Bucureşti am locuit. În Sibiu voi locui. Din Bucureşti am plecat. În Sibiu am ajuns. În Bucureşti am părăsit o locuinţă. Aşa cum se  vede imediat în continuare, în Sibiu îmi caut locuinţa. Unde se divide în: un + de. Folosind aceeaşi metodă a lecturii ca în oglindă (însăşi această metodă, impusă de structura visului pentru descifrarea lui, provine din tema acestuia, căci ‘lectura ca-n oglindă’ presupune două imagini: cea reală şi reflectarea ei), obţin: ‘de’ = ed (aproape identic cu: et – în limba franceză, cu înţelesul: ‘şi’); iar ‘un’ = nu, altfel spus: negaţia. Privit astfel, cuvântul constituie o negare a conjuncţiei, o anulare a ei, a lui ‘şi’. Presupunând că plec de la o construcţie ca: ‘Bucureşti şi Sibiu’ – cele două oraşe desemnând situarea mea maritală simultan în Bucureşti şi în Sibiu, în care Bucureştiul ţine locul căsătoriei legale, iar Sibiul al celei nelegiferate în faţa notarului public – situare care este realitatea însăşi a existenţei mele, aş zice că subconştientul îmi atrage atenţia asupra imposibilităţii acelei simultaneităţi, prin anularea conjuncţiei. Dacă aş fi priceput de pe timpul visului acest avertisment al subconştientului, multe suferinţe mi-ar fi fost cruţate, ca şi ale unora dintre cei apropiaţi mie. De ce trebuia să se ajungă ca subconştientul să-mi dea acest avertisment? Pentru că, orbit de prejudecăţile morale, conform cărora mi-am ghidat şi îmi ghidez încă viaţa, nu sesizam falsul situaţiei în care mă încăpăţânam să trăiesc. (Până şi în vis, se va vedea ulterior, intenţionez să-i propun soţiei să ‘revenim’ la Sibiu, adică o altă convieţuire simultană; dacă nu cumva aici se ascunde o opţiune, iar dorinţa de ‘a reveni’ la Sibiu indică la care dintre cele două femei doream să mă opresc).

Voi atrage atenţia şi asupra unei stângăcii de exprimare de care am dat dovadă când am narat visul; în loc să scriu: ‘să doarmă la Sibiu’, am scris: ‘să doarmă în Sibiu’. Această greşeală nu este întâmplătoare, pentru că Sibiul este simultan simbol al Melaniei, iar prepoziţia indică pătrunderea în ea, luând ‘dormitul’ ca o stare necesarmente dedusă din ‘culcat’; or, ‘a te culca (cu)’ reprezintă clar aspiraţia mea, când plecasem, în vis, la Sibiu.

Decorul întâmplărilor ce urmează are o însemnătate de prim ordin. În acest cartier (bucureştean, ce ţine locul Sibiului) a avut loc iniţierea mea sexuală dinainte de maturizarea biologică, o iniţiere cu caracter permanentizat o perioadă mai lungă de timp – jumătate de an? -. Aceasta se petrecea undeva, nici departe, nici aproape de biserică, pe dreapta, cum îi priveai intrarea. Coincizând cu sfârşitul preadolescenţei, familia mea s-a mutat undeva, nici aproape, nici departe de biserică, pe stânga, cum îi priveai intrarea. Aici a avut loc iniţierea mea sexuală concretă (la distanţă de aproximativ şase-şapte ani de precedenta), curând după care a survenit maturizarea sexuală. Deci biserica era plasată, geografic vorbind, între cele două trepte (toposuri) ale iniţierii. Piaţa menţionată era o necesitate în vis, pentru dezvăluirea extinderii dintre cele două locuri, dar şi înrudirea lor. (Atenţie: din nou ‘dubletul’! El poate fi interpretat şi ca revelarea faptului că una dintre partenere reprezenta doar perioada prematurării mele sexuale; cealaltă perioada maturizării în această direcţie).

Opţiunea pentru o biserică semănată în centrul acestei furibunde activităţi sexuale nu este nici ea întâmplătoare. Între cele două iniţieri menţionate, se situează o perioadă de iniţiere exclusiv vizuală având loc în curtea unei biserici. Toate trei iniţierile apăreau frecvent în convorbirile cu Mela. Mai mult, constituiau atât o iniţiere pentru ea în viaţa copilului de sex opus, cât şi materia inflamabilă din care-şi deducea propriile-i fantasme de acelaşi ordin.

Viaţa cuplului nostru impune preschimbarea Sibiului în cartierul Dobroteasa, ca spaţiu iniţiatic.

Mai întâi, remarc ridicarea lui doi la pătrat : patru şi revenirea, la distanţă de alte două cuvinte, al lui: două . Termenul ‘cofetării’ e de mirare. Recurgând la aceeaşi tehnică de lectură, împărţind cuvântul, obţin: cof + e + tării. ‘Cof’, citit invers, e: ‘foc’. ‘E’ este ‘et’ – în franceză: ‘şi’. ‘Tării’ provine de la ‘tare’; e o multiplicare a ideii de ‘tare’, o exacerbare a ei. Cele două noţiuni: ‘foc’ şi ‘tare’ grăiesc de la sine, pentru a nu mai fi nevoie să insist asupra izvorului biologic al visului. Luând altfel lucrurile, ‘tării’ constituie un sinonim pentru ‘ceruri’, care plural este folosit mai ales în limbajul religios şi poate fi sinonim pentru ‘rai’ (atenţie la vecinătatea imaginii bisericii). Acum se lămureşte sugestia de mai sus: elizee.

Urmează o nouă exprimare stângace: ‘complete’. Probabil, am voit să scriu că cele patru prăvălii ocupau ‘ complet’ cele două părţi ale străzii. Nu pot sesiza, decât recurgând la o nouă despărţire a termenului (com + plete), apariţia unui alt cuvânt francez, foarte aproape de silaba de la care plec (com ” con, denumire a sexului feminin, după cum ‘ceruri’ este identic, la diferenţă de o literă, de: ‘cururi’), asociat cu ideea părului (plete). Era obligatorie această ‘traducere’? Cred că da, fiindcă e contrapartea termenului ‘cofetării’, aşa cum l-am descifrat, al doilea membru al ‘dubletului’ obsedant.

De remarcat asociaţia existentă între ‘complete’, în interpretarea de mai sus, şi conţinutul verbului ‘a intra’, ca şi cu structura: ‘a dormi în Sibiu’; cu atât mai mult cu cât verbul apare la persoana I singular. În plus, observ apropierea ortografică dintre cele două cuvinte: ‘intru’ şi ‘într-una’. Formal, e acelaşi cuvânt, al doilea rescriindu-l pe primul într-o variantă ortografică foarte apropiată: din nou ‘dubletul’ fatal. Despărţind ‘într-una’, obţin: ‘întru + na’. Ultima particulă, citită în oglindă, devine: ‘an’. Această formă pregăteşte apariţia cuvântului: ‘an’. Voi reveni mai târziu asupra rolului timpului în acest vis. Nu pot să nu remarc că ‘întruna’ e o formă contrasă pentru: ‘intru în una’ (din cele două).

Apare pentru prima oară dorinţa.

‘Perechea’ se face din nou prezentă, numai că de data aceasta ‘cuplul’ e mixt. Să trebuiască legat acest aspect de faptul că, înainte de asocierea cu cei doi, m-am manifestat ca vrând (= dorind)? Adică oare sunt îndrumat spre înţelegerea dorinţei ca una legată de posibilităţile deschise de cuplul mixt la care aspir?

Înălţarea privirii, vârful unei clădiri ridicate pe verticală, faptul că-n capătul ei ‘de sus’ e înscrisă o ‘explicaţie’, toate acestea par să îndrume mintea către o simbolizare a dorinţei masculine (erecţie), susţinută de precedentul ‘vreau’ şi de precizarea acestei dorinţe făcută prin aducerea în scenă a cuplului mixt. În acest context apare, cuvântul ‘an’.

Am revenit la ideea reduplicării: ‘se repetă’. Deasemeni, am subliniat reinserţia timpului. E de notat conştiinţa că-mi lipseşte ceva din memorie: ‘nu reţin anul’.

Se repetă cifra 7. S-ar fi repetat integral structura de două cifre: 17, dar s-a greşit cu una: 07.

Două insistări asupra dorinţei menţionate: în sus, ca şi pornirea către centru (centrul oraşului în care râvnesc să mă mut este asimilabil cu ‘centrul’ femeii, ‘oraşul’ constituind un cunoscut simbol feminin).

Mărul simbolizează sânul; e interesant că imediat mai departe se specifică: ‘două’. Aducerea în dialog a celor două sute de ani a fost pregătită din timp, căci pe clădirea în discuţie apărea un an din secolul XVIII; mai mult, acesta a fost menţionat ca atare. Secolul XVIII e cu două sute de ani în urmă. Iar două sute e dublarea unei sute. Aceeaşi insistenţă asupra dublului (să nu se uite că iniţierea mea a avut loc în două etape, despărţite între ele de şapte ani, prezenţi în 1707, unde s-a ‘ratat’ reduplicarea completă, însă aceasta nu împiedică reduplicare lui 7).

Mi se pare lucru cert că numerele au mare importanţă în acest vis, deoarece iată că apare şi numele autorului teoremei lui Pitagora. Care este aceasta? Pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor. Deci ridicarea la pătrat e prezentă în două rânduri în ea. Deşi acestă teoremă mă readuce la acelaşi miez par al visului, asta nu însemnează că strada purtând acest nume n-ar exista în zona bucureşteană frecventată în el; numai alegerea ei, dintre toate celelalte străzi ale locului, are greutate în construcţia visului. Voi semnala că această ‘ridicare la pătrat’ are semnificaţie şi în planul iniţierii sexuale, căci la vârsta de 42 ani (7 x 6 – vezi ezitarea de mai sus în legătură cu distanţa dintre cele două iniţieri) m-am îndrăgostit de Melania, ceea ce a condus la o dublă re-iniţiere a noastră în eros).

Fără a face vreun pas nou în descifrarea rolului jucat în vis de ideea cuplului, constat că şi în această a treia secvenţă a lui o pereche feminină este aceea care îmi urmăreşte deambularea şi se pregăteşte să intervină în soarta mea.

Aparent, perechea lipseşte de data aceasta. O tânără discută cu mine, fără o sosie de faţă. Dar această reducere a lui doi la unu nu durează. Se crează un dublet prin dezvăluirea rudeniei sale cu proprietăreasa căutată, cu care are interese contradictorii ce le leagă în aceeaşi măsură în care le situează într-o stare conflictuală.

Dublul este dublat, după ce a fost introdusă re -venirea.

Se insistă asupra re -venirii, ca şi asupra motivului ‘bisericii’.

Singura explicaţie a ‘dublului’ pe care o percep este de căutat în situaţia mea afectivă, împărţit între datorie şi chemare.

Unicul element al visului necomentat încă, deoarece faptul că se ‘revine’ asupra lui chiar în final vădeşte importanţa sa în construcţie, e reprezentat de ‘munţi’. În aceeaşi zi după cea dintâi ‘întâlnire în trup’ cu Melania,  A. F. a consemnat în ‘Jurnal’ următoarele, ce ţin locul oricărei alte discuţii.

“A privi pulpele cum se depărtau uşurel una de alta fu ca a fi martor la desprinderea a doi munţi unul de celălalt. Muntele, prin verticalitatea lui, prin apropierea de cer, participă la simbolismul transcenderii. Dar el este şi locul a numeroase manifestări ale Divinului. E aspiraţia pământului (creatului) spre Neînceput, e aspiraţia Neînceputului spre deja creat. E locul lor de întâlnire, de comunicare.

“Cu atât mai mult cu cât albul pielii participa la impresia primită de neofit. O culoare absolută. şi lipsă de culoare, dar şi suma tuturora. E răsăritul vieţii, dar vesteşte şi pătrunderea în Lumină, la capătul vieţii, adică la moarte. Albul este locul geometric al tuturor posibilităţilor coloristice, ca şi mormântul lor viu. E culoarea linţoliului, a fantomelor, dar şi a miresei, cu dăruirea ei de sine, prin impunerea dăruirii de sine a celuilalt, a miresei ce vesteşte cununia, anunţă refacerea omului dublu într-unul unic, a androginului primordial, culoarea viitoarei mame. E culoarea ceţii şi a zăpezii, ce ascund tot vederii, dar sunt şi leagănul naşterii vieţii; deci culoarea invizibilului ce pregăteşte vizibilul.

“Cu atât mai mult albul, culoarea purităţii, întăreşte simţământul imutabilităţii, al stabilităţii, deşteptat de munte (muntele pe care mi-l evocau pulpele ei). Numai că această stabilitate domină, striveşte, impune să fie cucerită, devine scară spre tării, ascensiune obligatorie, neclintire ce stârneşte la mişcarea, de neevitat, spre cer, la sacrificiul de sine în vederea dobândirii unei privelişti necunoscute, unei înţelegeri încă neatinse, unei beţii metafizice, unei apropieri de soare.

“Iar munţii, cei doi în cauză, dominaţi de podişul delurit al pântecului, sunt uniţi de întunericul germinator de atracţii şi spaime al pădurii, sanctuar al religiilor naturale, adăpost pentru retragerea contemplativilor, coamă a puterilor – ce înveşmântă culmea muntelui, aglomerare a arborilor vieţii, suliţe ce pleacă din glie pentru a se înfige în cer, punţi între Aici şi Acolo , între noroiul din care am fost plămădiţi  şi focul stelelor. Sân al fricilor, dar şi al liniştirii. Pădurea e neclătinată, prin înrădăcinare, şi clătinată de boare, prin independenţa dependentă. Temniţă şi eliberare, şansă a binelui şi a răului, a propicelui şi a dăunătorului, a întâlnirii cu tine, dar şi cu tot ce-ţi poate fi potrivnic. Copacii-gratii te ţin în temniţa de dincoace de pădure sau în temniţa din lăuntrul pădurii, închid atât lumea luminii, mărginită de ei, cât şi lumea întunericului hotărnicită tot de ei.

“Prin despărţirea celor doi munţi, panorama pădurii, continuată în valea dezvăluită, aminteşte că muntele ascunde-n piept peştera, cuib al fiarelor şi sălaş al însinguratului care-şi caută Mântuirea, peştera străbătută de ecoul tău însuţi, golul nutrind viaţa într-un stadiu primar, frigul ce devine căldură pentru cel vieţuind în grotă, stalactite şi stalacmite fără număr – funii în creştere perpetuă între jos şi sus sau de sus în jos, codru de piatră -, bolţi şi strâmtorări, treceri largi şi înguste, umezeală a matricii. Muntele ascunde mina plină de aur, de pietre scumpe, unde cobori după comori, sub ploile apelor din adâncuri, în tunele ce conduc spre miezul dogorâtor al Terrei, spre inima ei stârnitoare de explozii şi ţâşniri de lavă.

“Muntele ascunde izvorul, simbol matern şi al redobândirii memoriei, izvorul curând preschimbat în cascadă. Iar cascada, prin căderea ei, prin firea sa coborâtoare, deşi aparţinând muntelui, se opune naturii ascendente a acestuia, iar neîntrerupta-i mişcare încremenirii stâncii. Cascada e totdeauna cascadă şi nu e niciodată aceeaşi cascadă, după cum şi viul rămâne totdeauna viu şi niciodată acelaşi viu, Creaţia rămâne Creaţie şi niciodată aceeaşi Creaţie, forma rămâne permanent acceaşi, dar nu şi materia ce o compune. În ea, celelalte sugestii, expuse mai sus, îşi găsesc explicarea: Neschimbatul e continua schimbare şi, finalmente: statornicia iubirii – oglindire a relaţiei dintre Dumnezeu şi om – e nestatornicia.

“Toate acestea expuse în culoarea cinetică a sângelui.”

Pentru ca cititorul să-şi completeze, cât de puţin, imaginea acestei iubiri a lui A. F. (căreia i se poate atribui întreg volum de faţă – o altă afirmaţie ce trebuie, pentru moment să rămână criptică), voi copia, în continuare un ciclu de sonete scrise de el pentru aceeaşi femeie, în care se rezumă esenţa trăirilor palimpsestice resimţite în cursul celor zece ani menţionaţi. Titlul plachetei este:

ALCOVUL SECRET

Mi-a rămas din somn o boare de dor istovit după prietenie, de dor prea îndelung lăsat să tânjească. Pentru mine, lucrurile sunt limpezi: nu voi reedita nicicând bucuria celor aproape zece ani de exultare permanentă adusă de asocierea Melei la încăpăţânarea mea de a mă descifra în pofida tuturor barierelor interioare şi de a mă înstăpâni într-un mine însumi necunoscut şi nu rareori de temut, astfel cum îmi apare uneori în vise, în visările cu ochii treji şi în fragmentele de ispite şi idei fără cap şi coadă ce mi le surprind.

Ea a fost singurul om care a încercat – împotriva propriei educaţii şi mai ales a principiilor drastice ca la nimeni – să mă însoţească în această aventură de un tip existenţialist neobişnuit; s-a implicat în mine şi, fără s-o mărturisească vreodată explicit, s-a străduit – cu eforturi imense şi sfâşieri profunde – să reediteze căutările mele, să le reediteze aplicându-le şi asupra ei înseşi.

Deseori mi-a confirmat intuiţiile. La fel de adesea, deşi o vedeam triumfând datorită descoperirii unui tărâm nou al trăirii, nebănuit anterior, nega cu obstinaţie cele ce-mi recunoşteau toate mădularele sale, fiorii, suspinele. Alteori, după admiterea implicită sau chiar pe faţă a unei comuniuni de senzaţii şi ispite, insista asupra neautenticului lor, atribuindu-le influenţei mele ca, timpul trecând, să-şi nege propriile afirmaţii şi să revină la izbânda resimţită de explorator. Toate aceste ezitări – datorate respingerii a ceea ce se vădea a fi lărgirea personalităţii ei, ca şi revoltei vechilor şi înţepenitelor prejudecăţi – erau extrem de obositoare pentru mine; osteneala îmi survenea din bucuria predaniei vădită pe neavenite ca irosită zadarnic. şi atunci ea se renega încă o dată şi-mi dădea dreptate.

A-mi lipsi aceste lecţii – în care ţineam locul învăţătorului (ce o învăţam? Simpla luare în posesie a sinelui) – este ca şi cum, prin întreruperea întrevederilor noastre – dacă eram filosof al antichităţii sau guru indian -, aş fi pierdut unicul ucenic format în decursul unei vieţi întregi, l-aş fi pierdut atunci când este prea târziu să mai formezi altul: o existenţă bogată – cea mai bogată -, ce se dovedeşte în ultima clipă spulberată în vânt.

Ba nu. Pierderea este mult mai mare, aceea a şansei să aflu cine sunt: prin Melania, cu toate ezitările sale, aceasta îmi devenea posibil.

Pe neaşteptate, Melania luă locul pedagogului coborârii în abis. Fu o răsplătire a răbdării mele cu truda sa dureroasă de a se cunoaşte şi mai fu şi o victorie a ambilor: o femeie se elibera, îşi căpăta totala independenţă faţă de orice însămânţare doctrinară a societăţii, cu privire la bucuriile ce îi sunt îngăduite. Doamna mea se năştea a doua oară – Soare.

*

M-am gândit în multe rânduri să-i schiţez portretul, plecând de la visele mele. De la vise şi de la visări.

De ce să n-o fac plecând de la amintiri?

Fiindcă acestea nu mă satisfac; în sensul că portretul dedus din ele e întrerupt de atâtea spaţii albe, pe de o parte, iar pe de alta îmi supune scrutării atâtea imagini contradictorii suprapuse, încât numai recurgerea la o altă sursă le poate completa pe unele şi limpezi pe celelalte. Iar această sursă – visul şi visarea cu ochii treji – oricât ar părea de absurd – e coerentă, spre deosebire de realitate.

Pe deasupra, n-am suficientă încredere în obiectivitatea mea. E rizibil ca cineva să se întemeieze mai puţin pe raţiune şi mai mult pe subconştient. Nu mai pare atât de rizibil dacă ne gândim la subiectul ales pentru portret: o femeie. Femeia nu e iubită cu raţiunea. O iubim cu întregul fiinţei noastre ascunse. Prea puţin cu fiinţa vizibilă. Iubim femeia cu întregul nostru necunoscut. În cel mai bun caz, ne împrumutăm fiinţa vizibilă (deci trupul) fiinţei noastre nevăzute (deci psihicul) pentru ca cea de a doua s-o dăruiască pe cea dintâi femeii iubite, ca pe o garanţie şi o dovadă a dragostei ce i-o purtăm.

Aşa încât e posibil ca la capătul investigaţiei viselor şi visărilor să nu iasă la iveală doar portretul Melei, ci şi un autoportret. Te pomeneşti că acesta constituie scopul meu secret: să mă cunosc mai bine. Să mă cunosc prin Melania. Portretul meu suprapus peste portretul ei… Sau invers: portretul femeii suprapus peste al meu.

Tehnica restaurărilor, în cazul picturii în ulei, foloseşte metoda de a despărţi de straturile unei picturi mai vechi straturile uneia mai recente, întinse pe deasupra. În cazul de faţă, autoportretul ar constitui pictura mai veche; portretul Melei – pictura cea mai apropiată de momentul prezent. Încordarea minţii m-ar conduce poate la descoperirea unei tehnici de a le despărţi şi pe acestea două, cum fac restauratorii cu picturile, şi după despărţire să le lipesc pe câte un suport  – o pânză, un carton – ca, ajungându-se şi la înrămarea ambelor, să le atârn alături, pe acelaşi perete. Ori faţă-n faţă, pe doi pereţi opuşi.

Simt că şi de mi-ar sta la îndemână procedeul tot nu l-aş folosi. Fidelitatea portretistului n-ar rezista la proba despărţirii celor două chipuri. Doar portretul Melei, întrepătruns cu autoportretul meu, e capabil să grăiască ceva despre imaginea ei, pe care o caut. Cu atât mai mult cu cât autoportretul nu e niciodată o operă încheiată. Autoportretul constituie o reprezentare a unui subiect în plină evoluţie. Or, cel puţin în cursul perioadei cât iubeşti, adevăratul tău portretist este femeia de care eşti îndrăgostit, iar respectivul portret, compus de ea, se găseşte în ea; la tine şi în tine nu ajunge decât oglindirea lui, deformată de oglinda psihicului tău. Dacă îl percepi, te afli în situaţia denumită  popular: a te vedea oglindit în ochii femeii iubite. Aşadar, schiţându-mi autoportretul, fac portretul portretului pe care mi-l face femeia iubită, pe care simultan o portretizez în propriu-mi autoportret. Bănuiesc că aceasta va fi calea la care voi recurge, în locul despărţirii celor două, unul de celălalt: autoportretul meu în portretul femeii şi portretul ei în autoportretul meu. Imaginea unei fiinţe noi, născută când avea vârsta maturităţii, nu dintr-o mamă şi dintr-un tată, ci prin contopirea a două făpturi de sexe diferite, care până la acea contopire nici nu au ştiut una de existenţa celeilalte.

De la această idee este foarte lesne să ajungi la ideea că o femeie care iubeşte devine mama bărbatului iubit, iar bărbatul, într-un chip identic, o naşte pe femeia iubită; el Pygmalion şi ea Galateea. De aici încă un pas doar până la altă idee: cele două mame – cea de sânge şi cea prin dragoste – se contopesc sub imperiul creării bărbatului, care este fiul celei naturale, dar şi fiul aceleia care-l adoptă, primindu-l de la precedenta, spre a-l naşte cu închipuirea, acordându-i atribute îmbogăţite sau măcar accentuându-le pe unele dintre cele existente de la început în el.

Am suficient material de frământat pentru a fi în stare să descifrez şoaptele nopţilor, imaginea mamelor în curs de contopire, imaginea întreţeserii portretului cu autoportretul, imaginea înnodării maturului cu copilul ce a fost ori cu acela căruia i-ar putea da viaţă, contopire, întreţesere, înnodare, izbutite în sufletul, imaginaţia, simţirea şi trupul femeii iubite; şi toate celelalte.

*

1.

Doreai s-asculţi povestea unor împliniri
De care bănuiai că nu poţi să ai parte.
În personaje-ţi căutai mirese, miri
Şi rescriai, cu tine-n centru, -o nouă carte,

Aceea a nicicând trăitelor iubiri,
Ce nefiindu-ţi vii, n-ai cum să le simţi moarte.
Am prelungit realitatea cu-nnădiri,
Cu aventuri închipuite şi deşarte,

Nesaţiul să ţi-l hrănesc cu hălci de jar,
Visărilor să-ţi fiu haşişul necesar,
Să-nlocuiesc, cu vorba, omenirea-ntreagă,

Pe care ţi-am supus-o, pehlivan ursar.
Istoriile mele încercau să dreagă
O viaţă palidă, cu întâmplarea vagă.

2. 

Cereai poveşti despre femei trecute,
Să-nveţi iubirea din iubirea lor;
Te-ai pomenit părtaşa tuturor
Şi le-ai avut, cu mine-alături, sute.

Pândeai să le smulgi plugul din ogor
Ca să-ţi ari tu-adâncimile durute,
Dar nu le alungai cu durul ‘du-te!’,
Ci ‘vino!’, le-mbiai de-atâtea ori.

Cum tu gustai, cu basmul, trupu-absent,
Absenţei lor îţi dăruiai nevoia,
O ‘ Maja Nuda’ coborând din Goya,

Ori o Elenă adunând în Troia
Mii de bărbaţi chemaţi din subconştient
Să ardă-n sânul tău incandescent.

3. 

Lecţia de botanică, ce geampara
A-nmulţirii vegetalelor prin flori!
Degetele Doamnei deşteptau candori,
Când privirea-ţi tulbure O fecunda.

Desprindeau din aer crai uzurpatori
Ai fetiei tale ce se înfoia,
Din polen cădeau pe buza-i puţintea
Să-ţi dea, fără veste, cei dintâi fiori.

Am cules tardiv acea feminitate
Legănată-ntre stamine şi pistil;
Doru-ţi dulce de atunci acuma ţi-l
Maturez, din gingaş, straniu şi nubil.
C-a fost scris, dovada pân-la noi răzbate:
V-am găsit de o flamandă desenate.

4. 

O copilă-n pielea goală,
O femeie dezgolită;
Între ele-o floare pală,
De-aşteptare răvăşită.

Pentru fată e ispită
Nuditatea de cavală,
Profesoara cum palpită
Degustând a ei sfială

Ce virginitatea pură
O să-şi dăruie curând.
Ambele se-apropie-n gând,

Trup în trup şi gură-n gură,
Stranie puericultură
Cu fioru-ţi consonând.

5. 

Ţii minte, -un suprarealist francez
Copaci pictase, -n metamorfozare;
În scoarţa-le femei în aşteptare
Pândeau bărbaţi să vină în cirezi.

S-atragă taurina-adulmecare
Stăteau cu sânii scoşi pe meterezi,
Pe când lemnoase trunchiurile-obezi
Le înrădăcinau pe fiecare.

Prăvale-se galopul peste ele,
Cum se-apropia culcând în brazde iarbă
Barbara detunare din vâlcele,

Cu ploi şi cu răcori prelungi şi grele,
Agaţă-se de carnea stând să fiarbă,
S-o pască până-i verde şi s-o soarbă.

6. 

Din tine creşte-o muzică latentă
A cărei partitură-i concepută
Cu fiecare mângâiere lentă
Şi blândă pe a trupului lăută.

Era prezentă-n tine, Marea Mută,
Şi, noaptea-n vis, te copleşea, ardentă,
În mii de instrumente, renăscută
Din carnea devenită confidentă.

Te preschimbai, în somn, în dirijorul
Fantasticei şi unicei orchestre;
Cu-n vârf de-arătător întreg soborul

De sonuri pădurene sau agreste
Îţi urmărea-ntârzierea ca şi zorul
În copleşiri simfonice măiestre.

7.

Păreai un lujer care tremura ‘naintea mea
Când mă purtai de mână  spre fereastra însorită.
Erai doar palpitare, firav dor de-a fi iubită;
Un abur cald dintr-un tărâm mai ‘nalt te stăpânea.

Nesiguranţele ţi-ai sprijinit de cercevea
Şi misterios de blând jucai privirile-n orbită;
Ai fi vorbit, ai fi tăcut, atât de fericită
Erai că vocea frântă ba urca şi ba fugea.

– “Stau singură aici şi porumbeii vin la mine
Şi se iubesc candid şi tandru pe acest pervaz…”
Cum glăsuiai, un duh senin îţi adia pe-obraz;

Prin el se străvedea un har al păcii, -n adâncime,
şi omenescul muritor n-avea cum să-l reprime:
Cu porumbeii, alcătuiai o tainică Treime.

8. 

Nedoritor să-ntâmpin o împreunare
În care trupul orb călcat e de trup orb,
Răstălmăcit-am sensul pudicului sorb
În buze cotropite-avan de sărutare.

Doar după ceasurile lungi şi arse-n care
Asemenea acelui mitologic corb
Ce a hrănit prorocul în pustiul mort
Ţi le-am împărtăşit cu-a vieţii noi licoare,

Te-am slobozit. Te-ai ridicat. Şi ai căzut,
Pe drum, în garderobul ce-a rămas deschis.
Nedeşteptată din prădalnicul tău vis,

Din hainele-orişicare-ai fi croit un scut
De pază faţă de invadatorul mut.
Leşinu-acesta blând în Simbol s-a înscris.

9. 

Mereu revii în nopţi să mă anini.
‘E timpul’, parcă-mi spui, ‘al întâlnirii;
La ceasul nalt al lunii dintre-arini,
Acum te-aşteaptă potolirea firii.’

Nu mă deştepţi, ci aburul iubirii
Îl scurgi suav prin trupul în declin;
Ameţitor, fantasma rătăcirii
Mă dedublează-n tainic androgin.

Al tău sunt şi a mea eşti, într-un trup.
La imposibilele vămi dăm ortul –
Arvună ca din mine să mă rup,

Rupându-te din tine să te-ocup.
Mai viu răsar când însumi eu sunt mortul,
Egal cu tine, moarta ce-mi e portul.

10. 

Blazarea domnului pe care-l însoţea
O resimţea mocnind şi în hotelu-alpin.
Se bucura să-l lase-ntre străini străin,
Grăbind la pieptul cui o aştepta pe ea.

Din câte blânde alintări i se cuvin
Sărutu-ndelungat şi dulce-şi alegea
Când spre cabana dintre creste alerga
Ca vântu-ntre molizi şi printre brazi şi pini.

Dar nu venise-nşelătorul. Mohorâtă,
Plecă ‘napoi, grăbit, pe scurtături montane.
Un glas zbucni, la rut s-o-mbie între stane:

Oieru-şi sprijinea bărbia într-o bâtă
Şi-şi arăta sălbatic ramu-ntre goldane.
Brusc, parcă-n jurul ei zei blonzi cântau în strane.

11.

“E alb!”, ai săgetat în strigătul uimit
Şi vesel; te-ncânta copilăria lui
Ce căutarea ta a pironit-o-n cui-
ul său crescut semeţ spre ceruri, ca din mit.

“E alb!” – adică: nu-i bărbat, tu parcă-mi spui
Când ţi-aminteşti acum ce vajnic te-a privit
Şi ce şăgalnic; mut, cu pântecul pripit,
Te-a-nfiorat din tălpi şi şold până-n gurgui.

Şi-l potriveşti lungit peste măsura mea;
Şi-n mine-l simţi pe el şi-n el mă simţi pe mine,
Îngemănaţi febril în trupu-ţi cu suspine.

Oricât de grei am fi, nu-ţi e povara grea.
Cu tot mai mult nectar ne chemi, ca pe albine,
Cu mine-alături să m-alinţi copil, în fine.

12. 

Din struna sa erectă revărsa
Un straniu madrigal.
Trecuse lent spre mal.
Se dezbrăcase fără a-i păsa

Că îl pândeam cum s-a
Nuntit cu raza lucie peste val:
Bătrân ca zeii şi cât de real,
Prunc de oriundeva,

Doar nouă arătat,
Divinitate fragedă şi moale,
Să-nsămânţeze apele agale,

Ca într-un zbor şi nu ca un bărbat;
Lăsând doar vise după ce-a plecat,
În dar privirii tale.

Ce straniu madrigal
Din struna sa erectă revărsa.

Un Cupidon, l-am socotit, trimis
Din cer să fecundeze
Păduri şi unde treze
În primăvara-n care ne-a fost scris

Să fim muţi martori ai minunii breze,
Când cerul s-a deschis,
Ca tristul nostru-abis
Cu ploaia lui să-l aureoleze.

Părea să ne desfidă
Când şi-a zvârlit veşmântul peste umăr.
Câţi ani trecură nu ştiu cum să număr,

Că din Atemporal s-a arătat
Să-nvie-n bob de strugure curat
Senina ta stafidă,
Lăsând doar vise după ce-a plecat.

Ce straniu madrigal…

13. 

Se adunaseră băieţii stol.
Se aruncau în pielea goală-n apă,
Ca jocul lor cu tine să re’nceapă,
Să-ţi dăruie naivul lor obol.

Priveau furiş la mâna mea cum scapă
De sub sutienul strâns alb sânul sol –
Un schimb pe schimb şi fără de ocol,
Lor oferit şi pentru mânji ce-agapă!

Că ei urcau din scunda lor mulţime
Spre tine trâmbiţe de carne mute,
Cu surdele tăceri să te salute

Când reveneai din ceţuri anonime,
Perpetuând în inocenţă crime
Naiv de aşteptarea lor cerute.

14. 

La rădăcina termenului ‘învăţare’
Stă altul mult mai grăitor şi pitoresc;
E misteriosul, ocultatul: ‘înviciare’;
Pe el şcolitu-m-ai cum să silabisesc.

Abecedarul îl ţineai între picioare;
Mă îndemnai tot mai de-aproape să-l citesc
Şi să disting, cu degetul beat de licoare,
Ce e în tine femeiesc de bărbătesc.

Sub sceptrul-clitoris, suprem, triumfător,
Dedatu-m-ai robit azbuchiilor tale,
Să mă călăuzeşti – Virgiliu -ndrumător –

Spre depărtate, -ameţitoare lunci natale.
În peisajul lor matern, revelator:
Erupi viril, bogat, sămânţa de sub şale.

15. 

Învăţătoarea lui în jocuri solitare,
În care unica relaţie dintre voi
E-nchipuirea, mângâierile-ţi sunt rare,
Ca picurate calde printre stropi de ploi.

Oricât vă distanţează spaţiu şi -ntâmplare,
Rămâi pe degetele-i aninată; goi,
Vicios vă-mpreunaţi mereu, din depărtare,
În rafinatul dulce spasm de-acelaşi soi.

‘Mai lentă, tot mai lentă-atingerea să-ţi fie’,
L-îndemni la lecţia pe viu când îl dresezi
Şi legănându-l îl atragi şi îl respingi

De-a dreapta şi de-a stânga – strâns în calde chingi –
A mugurelui tău prelung şi-l devorezi
Ca soarele plăpândul abur la chindie.

16. 

Din binecuvântate stropitori celeste
Curg peste mine ploi sărate şi fierbinţi;
Ce blândă-i lunecarea cărnii-ţi prin aceste
Pâraie revărsate-n buze, printre dinţi.

Te pasc din curcubeele curbate, -agreste,
Te sorb şi te înghit şi-mi ies suav din minţi,
Aspir eden din giumbuclaşul cer cu feste,
Cer nebunii speluncii luncilor cuminţi.

Tot izvorăşti din Căi Lactee -n înspumări
Ce-asupră-mi sună -n mătăsoase surle.
Le ascultăm – sunt îngeri revărsaţi din mări

Şoptind, când şerpuiesc s-ajungă-a mele turle,
Vagi fără-de-nesaţ revulsii-n disperări;
Se pregătesc izbânda -n creastă să şi-o urle.

17. 

Din Sud torid ea vrabia-şi trimite
În Miazănoaptea păsăruicii tale,
Ca rostru-n rostru să se bată-agale
şi trup în trup să-şi scalde, reunite.

Oh, zburătoare tandre, ce vestale
La flacăra familiei întrunite:
Amantă eşti şi mamă, pasă-mi-te,
Ea mamă şi amantă, tropicale.

Doreşti s-o vezi cum cade sfâşiată
De aprigile creşteri interioare
Şi vrabia-ţi la vrabia ei cată,

Cutremurul ce arde şi ce doare
Să i-l stârneşti din clinul tău de fată
şi s-o sfâşii, panteră şi dogoare.

18.

În fructul fiului o cauţi tot pe ea
Şi indicibila-i plăcere de-a da viaţă.
Gândind la sexu-i, răpitoarea-i dulce faţă
I-o redescoperi între pulpele de nea.

Oh, ce sărut depui din gura-amară, grea,
Pe mişcătoarea-i gură vânătă şi creaţă
Când limba-n cărnuri aspre, dure, ţi se-agaţă,
O nouă naştere, din tufe şi vâlcea,

Vrând să-i provoci cu alintări şi mângâieri,
Vulcanu-i, între buze, -n spasme să-ţi erupă
şi înfigându-ţi plodul, trupul să ţi-l rupă,

Preaplină de licori, să te prefacă-n pupă
În care creşte iar fecioru-i în tăceri,
Acuma să-l naşti tu din ce-a născut ea ieri.

19. 

Ivită eşti cu mama într-aceeaşi zi,
Mai tânără în ani, dar nu în zodiac
Şi nici în aplecările pe cari le tac –
Cu ea pierite, pentru voi acum le -nvii.

Te-ai proiectat deplin în floarea ei de mac
Când – supt cu trombele puzderiei de fii –
M-a conceput; şi azi în tine mă reţii
Şi-n pântecul tău cresc, eternu-ţi vârcolac.

La fiece îmbrăţişare-a noastră doi
Mă naşti din nou, repeţi desprinderea de mine;
Şi mă resorbi adânc în undele-alcaline,

Mă-mpieliţezi şi mă despieliţezi în voi,
Că niciodată singură nu eşti cu tine,
Ci sunteţi MAMELE ce mă-mpresoară roi.

20. 

Obsesia ta e dreptul celorlalte
De-a da viaţă, ce ţi-a fost oprit,
De a simţi puieţi crescând grăbit,
În cuibul pântecelui să-ţi tresalte,

Din mana ta să ştii c-ai plămădit
Râvnite friguri cu staturi înalte.
În mine-ţi afli amăgirea-ncalte,
Bărbat mă vrei şi fiu, ca într-un mit.

Ritualul preschimbării mă deşteaptă,
Puteri îmi dai să fiu iar prepuber
Şi carnea-n tresăriri rămâne aptă

Iubita-ţi carne iar şi iar s-o cer
Urlând însângerat sau într-o şoaptă
Ce moare între iaduri şi-ntre cer.

21. 

Visez la dorul tău de taţii-acestei omeniri
Ce fiii pe întreg pământul şi i-au risipit
Să te aştepte-n carne şi să te aştepte -n mit
În trupul tău nesăţios de sânge să-i aspiri.

Cu fiecare dintre ei feciori ai zămislit
Cu cari, la rându-le, -n alcov, tu, veac de veac, conspiri
Şi-i dăruieşti cu plozi din pântecu-ţi şi din iubiri,
La pofta ta, din tată-n fiu cătându-ţi acolit.

Străvechiul matriarhat cu tine-a renăscut,
O, Mumă-a mea, o, Mumă primordială şi feroce!
Când dulce ne ademeneşte vălurita-ţi voce

Sus, peste coapsa ta făr’ de sfârşit, făr’ de -nceput,
Să adormim precum matrozii lui Ulise, -n rut,
În ostrovul vrăjit al temperării reciproce.