– Feciorul

5. FECIORUL LUI N. D. COCEA

Deoarece prea puţin timp mai petreceam în alte tovărăşii ale adulţilor de când îl cunoşteam pe Hrandt Avachian, atmosfera din locuinţa sa atelier împlinindu-mi toate năzuirile şi devenindu-mi, cum am mai spus-o, climatul cel mai prielnic atât visărilor mele culturale, cât şi formării mele, experienţa socială, chiar şi politică, tot acolo le-am deprins, oricât ar părea lucrul de neaşteptat, ţinând seama de cuminţenia gazdei în toate cele. Maturii rareori chibzuiesc la rolul pe care îl au în încunoştinţarea asupra vieţii de zi cu zi a tinerilor cu care poartă comerţ. Ba aş lua-o mult mai de la începuturile noastre ca inşi. Cu destul timp înainte de a ajunge pe băncile şcolii, învăţăm câte ceva despre legăturile dintre oameni, fie din povestirile ce ni se fac, fie trăgând cu urechea, din surprinderea sau iscodirea bucuriilor şi mâhnirilor vecinilor, rubedeniilor, cunoştinţelor; aici trebuie căutată nevoia de lecturi, de vizionări de filme şi piese de teatru, de mai târziu: ea s-a format din plăcerea dăruită de atari naraţiuni iniţiatice odinioară. Astfel ne pregătim, cu şi fără voie, cu ajutorul bătăliilor pierdute şi mai rareori câştigate de alţii, despre care am avut ştire, şi, pe calea aceasta, după cumpănire, am şi ales tabăra în care ne vom încerca îndemânarea în luptă.

Asta s-a întâmplat şi cu mine, atunci când mi-au parvenit anumite veşti despre o frumoasă doamnă între două vârste (mi se părea, la anii mei cruzi, când toţi încărcăm umerii celor din jur cu mult mai multe ierni decât numără de-adevăratelea), înfăţişare ce contribuia, desigur, la colorarea în simpatie a oricărui gând aş fi emis legat de dumneaei. Era mama ultimului copil al scriitorului N. D. Cocea, Ioana Cocea, actriţă la teatrul “Lucia Sturza Bulandra”, văduvă de timpuriu a romancierului, asiduă frecventatoare a casei Hrandt Avachian.

Pe când eu o admiram din umbră, păzindu-mi simţămintele tandre de orice dare în vileag, căci preţuiam şi respectam tot ce o înconjura, inclusiv bărbatul delicat şi frumos ce o cunoştea din tinereţe şi continua să-i fie credincios, ceea ce mă obliga la o distantă tăcere, descifrabilă numai de mine, când aveam gustul de a mă înduioşa asupra mea însumi, în acest timp feciorul ei creştea. Nu-l cunoscusem. Nici măcar nu-i văzusem chipul vreodată. Mă şi întreb dacă locuia cu maica sa, în Bucureşti, sau în Sighişoara dânsei natală, ceea ce ar explica de ce nu-l întâlnisem absolut nicicând; atunci o ştiam, acum mi-a ieşit din minte.

Crescând, după cum spuneam, ajunse în pragul examenului de admitere la o facultate. Alesese arhitectura. Probabil se pregătise cu meditator, cum era pe atunci obiceiul, ceea ce înghiţea bani grei de-ai părinţilor şi, oarecum, asigura acceptarea candidatului în învăţământul superior. Se recursese, în România, la această cale încâlcită, inechitabilă, dăunătoare pentru multe raţiuni, vrăjmaşă chiar şi probităţii concursurilor, datorită învăţământului liceal foarte slab, dar şi a salariilor extrem de mici din învăţământul superior, unde, rectificate de nevoile profesionale, majoritatea lefurilor se scurg în cumpărarea de cărţi, în absenţa cărora scade nivelul profesional al universitarilor, obligaţi să se ţină permanent la curent cu toate noutăţile ştiinţifice din ramura lor de activitate şi din cele înrudite şi chemaţi la cât mai multe, variate şi lungi călătorii de studiu.

Fusese, deci, pregătit, feciorul lui N. D. Cocea, bănuiesc, dar fusese respins, în urma examenului. Cheltuielile fură reluate de la început, în cursul anului următor. Munca asiduă se desfăşură pe parcursul altei ierni, primăveri şi veri, până la noua sesiune. Dar rezultatul nu se modifică.

Şi situaţiile de acest gen erau posibile şi cunoscute: dacă nu-ţi susţineai copilul şi cu danii însemnate făcute celor din comisiile de admitere, măcar secretarilor, la nimic nu foloseau cunoştiinţele cu care se îndopa el ca înainte de Ignat. Urmaşul autorului acelui roman la lectura căruia râvneam –“Pentru un petec de negreaţă” -, …aşa cred că se numea!, nu avea cum nădăjdui la atât de mari sume de bani disponibile în bugetul derivat din scenă al mamei lui, pentru asigurarea viitorului său.

În condiţiile ce i se dezvăluiau în întreaga lor vitregie, îşi luă desaga la spinare, cu tot riscul ce-l presupunea scurtătura aleasă de el. Complotă împreună cu doi saşi repatriaţi în R.F.G. şi aceştia reveniră peste un an, după ce au tocmit anumite modificări în structura autoturismului cu care se deplasau. La înapoierea dânşilor în Occident, fiul lui N. D. Cocea fu transportat în ascuns sub bancheta din spate sau aiurea. Şi cum ajunse băiatul în Germania liberă se înfăţişă la examenul de admitere la arhitectură şi… fu admis!

Această întâmplare ascultată din gura mamei sale în casa Avachian şi subliniată sonor de Rose, gazda noastră, cu exclamaţii ale uluirii şi deplângerii eroului acelei treceri ilegale a frontierii (trecere frauduloasă, cum era numită injurios de către Securitate), mi-a deschis orizontul asupra celor ce mi se puteau şi mie întâmpla peste câţiva – foarte puţini – ani. Mai auzisem citate neregulile caracterizând admiterea în facultăţi, mai ales că până atunci se intrase încă pe sprânceană, adică în temeiul sacrosanctului ‘dosar’, populaţia ţării fiind împărţită în trei categorii sociale: marea burghezie şi moşierime; mica burghezie; şi muncitorimea de la oraşe şi sate. Primele două erau oprimate în toate domeniile; în ceea ce mă privea, menţionez că locurile în învăţământul superior erau păstrate pentru urmaşii celei de a treia categorii, ca şi orice alt avantaj social dintre cele mai mărunte, nu pentru de-alde mine, feciorul unui fost scriitor şi anticar de cărţi, actualmente, de nevoie, funcţionar, ca şi în juneţe. Rose şi Hrandt Avachian îşi dădeau seama ce mă aştepta şi, când se ivea prilejul, mă atenţionau şi mă compătimeau. Aşa că eram pregătit să primesc toate loviturile existenţei, deşi, pentru a le preîntâmpina, părintele meu făcuse rost de o dovadă falsă că lucra pe un şantier, pentru a nu fi eu categorisit cu origină mic burgheză, închizându-mi-se astfel orice cale.

Mai aflam şi despre alte necazuri, mult mai mari, întâmpinate de cetăţenii ţării noastre. Unele îi priveau pe români; altele, de acelaşi ordin, pe armeni. Impresia mea era că asupra celor din urmă se năpusteau ameninţări chiar mai cumplite decât asupra consângenilor mei. Într-adevăr, erau vânaţi de sovietici înşişi, iar când cădea asupră-le mâna groaznică – şi pentru că invizibilă – a lui Stalin, erau transmutaţi, fără drept de apel, de-a dreptul în Siberia ; astfel rezumam eu chinurile anchetelor şi deportării.

Ei nu aveau cinstea de a fi fost socotiţi duşmanii ţării unde munceau, unde se căsătoreau, unde îşi creşteau copiii, precum noi, decât în cazuri rare, pentru că, armeni fiind, suflau şi în iaurt, conştienţi de pericolul la care erau expuşi. În schimb, în temeiul oricărei denunţări, venită de la informatori aleşi pe sprânceană tot dintre dânşii, îi aştepta acuzarea de a fi complotat împotriva U.R.S.S.-ului, în componenţa căreia se găsea cuprinsă unica patrie admisibilă lor: Armenia Sovietică, cealaltă fiindu-le ştearsă de pe hartă, în timpul primului război mondial, de către turci.

Deduceam situaţia lor specială din jumătăţi de cuvinte rostite de pictorul Avachian, din pomenirea cu glas scăzut a unuia sau altuia dintre prietenii săi înscrişi pe listele negre întocmite de turnătorii armeni şi transportaţi în vagoane de vite la Moscova, apoi dispăruţi – s-ar fi zis – pe vecie. În acele timpuri nu mi-am pus întrebarea firească dacă şi maestrul era pândit de o soartă similară; cu mintea mea copilăroasă socoteam că dacă se făcuseră un transport-două, cazul era închis. Nu ştiam că sub puterea comuniştilor nu se închidea niciodată vreunul dintre cazurile ce i-ar fi putut interesa. De altfel, am întâlnit în temniţe, mai târziu, bătrâni de optzeci şi mai bine de ani, pedepsiţi la această vârstă pentru fapte puse în cârca lor a fi fost făptuite în tinereţe; în 1907, de pildă.

Ba am fost prieten cu un neobişnuit de călduros coleg de detenţie, un adevărat filosof existenţialist, inginerul Berneagă. El nu părăsise Jilava niciodată, deşi îşi ispăşea de 8 ani condamnarea de 25, ca dovadă că regimul voia să-l distrugă cu încetinitorul (ceea ce n-a izbutit: după graţierea generală din 1964, inginerul Berneagă mi-a intrat în casă ca salariat la întreprinderea de stat numită: ICRAL). La absolvirea Politehnicii, fusese angajat adjunct al şefului serviciului de Personal, la Atelierele Griviţa. Imediat după aceasta, cel din urmă plecă în concediu şi izbucni şi greva din ’33. Inginerul Berneagă urma să plătească taman în 1948 numirea sa în post din 1933.

Şi mai exista un argument pentru care nu întrezăream a-l fi pândit vreun pericol pe Hrandt Avachian: nu vedeam cum s-ar fi putut născoci vreo acuzaţie împotriva unui om atât de înţelept, atât de puţin preocupat de politică, atât de blând, atât de nesemnificativ din acelaşi punct de vedere social-politic, căruia îi displăcea mai mult ca orice să se erijeze în judecător al altora, mai cu osebire al conducerii ideologice de la noi şi, cu atât mai de neconceput, al celei din U.R.S.S.

Adevărul este că n-a fost înscris pe nici o listă; iar dacă va fi fost, l-au cruţat, pentru că în afară de alungarea din orice slujbă alte daune majore nu ştiu să fi suferit.

Cum de a beneficiat de atare cruţare? Bănuiesc că şi aceasta s-a datorat tot firii sale retrase, preocupărilor forând exclusiv Frumosul, apropierii de români nu numai prin căsătorie, ci şi prin toate interesele artistice. Era implicat mai curând în existenţa noastră şi datora aceasta concepţiei că României i se cuvenea dragostea prin faptul că acordase armenilor, la ananghie, adăpost neprecupeţit şi la noi şi-au găsit salvarea conaţionalii săi, precum însăşi familia lui, când a avut loc genocidul din Turcia, din care scăpase ca prin minune pe la optsprezece ani.

Aveam ştire despre mişcarea de rezistenţă împotriva comunismului, dezlănţuită de provocările reprezentanţilor puterii roşii, aveam ştire prin şoapte de tot felul, ca şi din întâmplări ciudate ce conduceau tot acolo. Printre ultimele citate, dintre acelea ce marcau destine, voi reţine întreaga-mi viaţă aventura unui tânăr vecin, cred că ucenic în vreuna din fabricile cartierului copilăriei mele – m-am născut în strada Viorele, de unde părinţii mei s-au mutat în strada Octavian, ambele pe lângă fabrica “Le Maître” (îmi închipui că aceasta era ortografia numelui ei, fiindcă desemna ‘patronul’), sub comunişti devenită “Timpuri noi”, ca apoi să locuim în strada Aurora, de lângă pompierii de la podul Mărăşeşti. Evreul acesta politicos, necăjit, serios, bănuiesc că s-a pomenit amăgit (dacă nu chiar ameninţat de vreun meşter, cum am auzit că se mai întâmpla) să meargă cu o mână de provocatori comunişti în Piaţa Palatului Regal, cu prilejul ultimului 8 Noiembrie sărbătorit de neamul nostru ca zi onomastică a Majestăţii Sale. Fuseseră expediaţi acolo pentru a contracara o manifestaţie omagială patriotic regalistă, organizată de invalizii de război, de tineretul naţional-ţărănist şi liberal, ce a fost risipită cu gloanţe trase de la ferestrele Ministerului de Interne, din porunca lui Teohari Georgescu, impus, parcă aflasem, ministru-adjunct. Aşa că utecistul sau doar simpatizantul comunist ce-mi saluta părinţii zilnic cu bună-cuviinţă, căzu pradă muşcăturii unui plumb muncitoresc-poliţienesc atunci tocmai când făcea paradă de credinţa sa în viitorul bolşevic. Cum i se vindecă niţel piciorul rănit, familia i se mută cine ştie unde, să i se piardă urma vlăstarului ghinionist, acum confundabilă cu a vreunei ‘bestii reacţionare’, că aşa este soarta: cei mai mulţi dintre noi nu trăim sub stindardul iubit, ci în umbra cui se nimereşte, fiindcă sângele vărsat îl eticheta mai dihai decât jurământul – rana îi fusese provocată din ordinul unei tabere, deci, necesarmente, el se înscria printre membrii celeilalte…

Dar auzisem şi de adevărata luptă anticomunistă. Nu ştiu nici acum în ce chip îmi parveniseră rumori despre colonelul Arsenescu – care urma să devină personaj al unei cărţi a mele de mai târziu: “Sânge pe râul Doamnei sau Până când atâta suferinţă?”, luptător în rezistenţa cea mai lungă din sud-estul european împotriva comunismului, organizată în munţii Câmpulungului de către locotenentul Toma Arnăuţoiu. Eram conştient de existenţa ‘dubei negre’, cum era denumită simbolic maşina (maşinile nenumărate) cu care se operau arestările în fiece noapte. Plecasem urechea în multe rânduri la evocarea luptei ţăranilor pentru păstrarea pământului, a vitelor, a cailor, a uneltelor agricole, cum era cazul eroilor de pe Mostiştea, de la Drăgoeşti.

Îmi amintesc că a istorisit în apartamentul lui Hrandt careva despre o iubire dintre un fugar în munţi şi logodnica lui rămasă în vale, în sat, cu care purta corespondenţă. Cutie poştală le era scorbura unui copac. Gajul lui fu depunerea acolo a inelarului, despicat din propria voinţă, pentru vădirea intensităţii dragostei sale şi a unei definitive fidelităţi. Profund impresionat de întâmplare, am scris cel dintâi poem de mari dimensiuni, împărţit în mai multe secvenţe ce urmăreau atât existenţa sălbatică din pădure, cât şi, în paralel, pe aceea patriarhală, dar zdrobită de groază, din uliţa natală. Mi-a fost furat din geanta studentului ce aveam să fiu iarăşi la câţiva ani de la ieşirea din închisoare. Luasem cu mine caietul unde se găsea transcris, pentru că intenţionam să aleg din cuprinsul lui, într-o recreaţie, câteva poezii, să le duc la “Luceafărul”, la încheierea cursurilor de dimineaţă; debutasem nu de mult în acea revistă. Informatorul grupei, bănuiesc, văzând că răsfoiam nişte file umplute cu versuri, socoti că îi puteau interesa pe superiorii săi, ceea ce nu se dovedi adevărat, pentru că nici măcar poemul pomenit nu constituia o poezie politică, ci era un fel de doină în care nimic din subiect nu ieşea pregnant în lumină.

Acum înţelege cititorul de ce ziceam că “atmosfera din locuinţa atelier a lui Hrandt Avachian îmi împlinea toate năzuirile”: ei îi datorez bună parte din formarea mea.