– Eu, celalalt si omul

CAPITOLUL 17
EU, CELĂLALT ŞI OMUL

Rătăcirile pe care ni le impune înţelegerea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii ne-au dat o sete pantagruelică, autorului şi de bunăseamă cititorilor, de zonele mai clare şi mai ozonate ale unor regiuni în care binele să fie bine şi răul rău. Cât de fericit şi relaxat este cugetul omenesc când poate spune, sigur pe simţurile şi pe judecata sa: acesta sunt eu şi nu altul! Or, tocmai certitudinea fuge de noi parcă tot mai departe, lăsându-ne să ne afundăm în mocirlele semiobscurului unde Trecutul e una cu Prezentul, unde Viitorul e un alt chip al aceluiaşi Prezent, unde poţi fi şi fiară şi oglindă lui Abel, unde eşti stârv şi fiinţă ce palpită, în acelaşi timp. În căutarea acestei certitudini, am irumpt din Renaştere – această sferă a trăirii cu centrul orişiunde. În căutarea ei am hotărât să pornim într-o nesăbuită CĂLĂTORIE ÎN JURUL ODĂII MELE [Xavier de Maistre, Voyage autour de ma chambre. Le Lépreux de la cité d’Aoste, Paris, Éditions Nilsson (1919)], sărind peste veacuri, se va vedea curând din care pricini anume.

În capitolul V, foarte aproape de începutul cărţii, ţinând seama de dimensiunile miniaturale ale capitolelor, antonimiile se impun atenţiei printr-o succesiune tot mai rapidă. Ne aflăm în faţa celui de al doilea obiect descris: patul. Există teatru care să dea mai avan prilejuri închipuirii, care să trezească idei mai gingaşe decât mobila în care uit câteodată de mine însumi? (19-20) După această prezentare introductivă, intrăm în discursul antonimizat, prin fraza: Modestule cititor, nu te speria, că n-aş putea vorbi oare despre fericirea unui bărbat iubitor care îşi strânge în braţe pentru întâia oară soţia cuminte (p. 20). şi, acum, al doilea termen, antonimic: plăcere inefabilă, pe care soarta-mi ticăloasă mă condamnă să n-o gust nicicând! Fraza nouă aduce cu sine o antonimie şi mai strânsă, ca şi când cea anterioară ar fi folosit obişnuirii cititorului cu sistemul de gândire către care este împins: Nu într-un pat mama, beată de bucurie la naşterea unui fiu, îşi uită durerile? (idem). De la această antonimie explicită se trece la una implicită, eliptică (o putem deduce, pare să fi gândit scriitorul, obişnuiţi de progresia scoasă de noi în evidenţă): Aici, plăceri fantastice, roade ale imaginaţiei şi ale nădejdii, vin să ne agite (id.). Urmează o antonimie la fel de clasică precum aceea despre mamă, doar că îmbrăţişând o arie generalizată total şi fiind mult mai ferm exprimată: In sfârşit, în această mobilă încântătoare uităm, în decursul unei jumătăţi de viaţă, necazurile celeilate jumătăţi (id.).

S-ar spune că o dată epuizate variatele forme de punere în ecuaţie a ideii de antonimie, mintea lui Xavier de Maistre a parcurs etapele necesare pentru a începe să folosească mecanismul antonimic pur: Dar ce gloată de gânduri agreabile şi triste se înghesuie în acelaşi timp în creierul meu! (id.). Substantivul colectiv se străduie să dea o unitate formală celor două feluri de gânduri. Însă e numai formală: amestec uluitor de situaţii cumplite şi încântătoare! (p. 21); un grup atributiv nou ne lămureşte că în procesul exprimării, zona mecanismului dihotomic-antonimic a fost numai frolată şi raţiunea autorului a reintrat în lumea luminii, care, cea din urmă, intensifică negrul ca opus albului, în acea zonă unde cerul se deosebeşte de pământ, iar virtutea de impulsul necugetat. Ca să ne convingem că ne aflăm pe terenul sigur al antonimiilor atât de necesare evoluţiei proceselor logice, ni se serveşte un paragraf în care se succed dintr-o suflare opoziţiile: Un pat ne vede născându-ne şi murind; e teatrul variabil în care neamul omenesc joacă rând pe rând drame interesante, farse vrednice de râs şi tragedii înspăimântătoare. Este un leagăn împodobit cu flori; – este tronul dragostei; – e un mormânt (idem). Acum avertismentul şugubăţ [Modestule cititor, nu te speria] nu mai pare să se refere doar la aluzia unor nopţi febril erotice (căci ea s-ar fi zis anunţată), ci poate fi un apel la subconştientul cititorului de a nu crede că vom intra într-o lume dihotomică-antonimică parcurgând pagina mai departe, teamă dintre cele mai de înţeles, pentru o raţiune cuminte şi ordonată, fiindcă această lume ar putea vesti tărâmurile nebuniei, deloc dorite într-o carte destinată unei lecturi agreabile, tovarăşă de un ceas răgazului cel dulce.

Şi iată-ne pregătiţi pentru Capitolul VI, ce, în pofida glumei de debut [Acest capitol nu este decât absolut pentru metafizicieni, p. 21], va fi o expunere teoretică asupra unei antropologii construită exclusiv antonimic, adică dualist. El va proiecta cea mai puternică lumină asupra naturii omului: e vorba de prisma cu care vom putea analiza şi descompune facultăţile omului, separând forţa animală de razele pure ale inteligenţei (p. 21-22). E folositor de reamintit că ne aflăm în anul 1795, adică la 44 ani de la publicarea DISCURSULUI PRELIMINARAL ENCICLOPEDIEI de către D’Alembert, introducere în care matematicianul dualist cartezian pledează în favoarea necesităţii de a se expune ordonarea şi înlănţuirea cunoştinţelor umane într-un sistem coerent [*** Dicţionar al Literaturii Franceze, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1972, p.21] şi discută noţiunile de bine şi rău, de drept şi nedrept. Enciclopedia care începe să apară în 1751 îşi vede sfârşitul tipărit în 1772. Xavier de Maistre avea în acel moment 9 ani, vârstă când o astfel de carte, dacă o vezi ori auzi vorbindu-se despre ea, îţi lasă gustul unei seriozităţi vrednice să stimuleze visul, o carte ce nu întârzie să devină ferment intelectual pentru copil. Iar când avea 20 ani, la vârsta romantismului şi ultimelor mari opţiuni, acelaşi D’Alembert moare (1783), eveniment ce nu se poate să nu-l fi impresionat pe viitorul scriitor. Facem aceste supoziţii deoarece capitolul următor ne îndrituieşte să adulmecăm un aer de familie comun celor două mari spirite (toute proportion gardée!) şi am vrut să-l motivăm biografic. Dar aceasta are mult mai puţină importanţă decât afirmarea unei ‘lumini luministe’ ce se impune cu surle şi fanfare la începutul capitolului la care am ajuns.

Autorul ne avertizează că intenţionează să explice amănunţit sistemul său cu sufletul şi animalul. Această descoperire metafizică , adaugă el,influenţează de altfel atât de mult asupra ideilor şi acţiunilor mele încât ar fi foarte anevoie să se înţeleagă cartea aceasta, dacă n-aş da de la început cheia(p. 22). Ironia nu diminuează cu nimic afirmaţia. Întreg stilul său este uşor îmbibat în ironia lejeră a spiritului francez. Toată cartea e o ironie, ceea ce nu o împiedică să fie un eseu în care autorul îşi expune cât se poate de limpede doctrina. Dar, ne-am oprit tocmai la această expunere, în forma ei cea mai lapidară (prin ‘suflet’ vom înţelege ‘psihologie’): Mi-am dat seama, mijlocind diverse observaţii, că omul este compus dintr-un suflet şi un animal. Aceste două fiinţe sunt absolut distincte, dar în aşa chip îmbucate una în cealaltă, că îi trebuie sufletului o oarecare superioritate asupra animalului ca să fim în stare să le deosebim (p. 22-23).

Ideea o preia de la Platon. Termenul acestuia, ‘celălalt’ nu-l satisface pe deplin. Lui De Maistre îi este necesar un contrast puternic (îşi afirmă puţin mai departe interesul pentru pictură, în termeni de cunoscător şi ce indică o participare ‘trup şi suflet’; de aici şi întărirea patimei pentru contrastul concretizabil, implicat, cum e natural, în procesul gândirii logice). De altfel, se fereşte să afirme că ar avea vrun merit în descoperirea dedublării fiinţei umane (aceeaşi nevoie de contrast puternic) cu împărţirea ei în suflet şi trup. Nu poate fi de acord ca trupul să fie acuzat de rele, fiind nesimţitor şi negânditor. Pe animal se cuvine să-l ponegrim, fiinţa aceasta sensibilă, perfect distinctă de suflet, adevărat individ, care îşi are existenţa sa separată, gusturile, înclinaţiile, voinţa, care nu e superior celorlalte animale decât prin aceea că este mai bine crescut şi dotat cu organe mai perfecte (sic! , p. 24).

Iată că în scurtul paragraf ce urmează, ‘animalul’ este înlocuit din nou cu ‘celălalt’; cum procedeul va fi reluat curând, este bine să-l explicăm o dată pentru totdeauna. De câte ori există o aluzie erotică, o reticenţă (că e de ordin intim, adică teama de se divulga ca atare; că ţine de iubire, adică teama de a provoca o suferinţă în sufletul partenerei arătând care este în fapt mecanismul atracţiei faţă de ea; că ţine de politica dragostei, adică subterfugiul de a nu vădi acest mecanism pentru prezervarea relaţiilor ca atare, indiferent la suferinţa ei, dar temându-se de suferinţa proprie, în cazul în care astfel de mărturisiri ar provoca o rupere ş.a.m.d.) ‘animalul’ devine ‘celălalt’, subterfugiu delicat dar nu operant, deoarece am fost avertizaţi că opinia scriitorului decretează că cel dintâi este termenul adecvat.

Într-adevăr, sosesc probele: Am făcut nu ştiu câte experienţe asupra unirii acestor două fiinţe eterogene. De pildă, am recunoscut limpede că sufletul se poate face ascultat de animal, şi că printr-o supărătoare schimbare de roluri, foarte adesea, acesta obligă sufletul să acţioneze împotriva propriei sale voinţe. In general, unul are puterea legislativă, iar celălalt puterea executivă; dar aceste două puteri se contrazic adesea. Marea artă a unui om de geniu este să ştie să-şi educe bine animalul, ca să se poată mişca singur, pe când sufletul, eliberat de această penibilă relaţie, să se poată ridica până la cer (p. 24-25). Cerul, după cum reiese din exemplele ce urmează, este visarea în genere. Ce vrea autorul să înţeleagă prin ‘marea artă’? Capacitatea trupului de a săvârşi acţiuni mecanice, în timp ce mintea hoinăreşte, capacitate formată prin obişnuinţă, denumită în textul nostru ‘educaţie’. Aceasta are şi inconveniente, anumite obişnuinţe fiind mai puternice decât altele (de pildă, hotărât să ajungă la Curte, paşii îl poartă către locuinţa femeii iubite. Atragem atenţia că sintagma românească ‘paşii îl poartă’ insistă asupra aspectului inconştient al acţiunii, pe când ideea textului francez stă în ‘voinţa animalului’ ce şi-a rupt zgarda: Las pe cititor să aprecieze singur ce s-ar fi întâmplat dacă el – animalul – ar fi intrat singur-singurel la o doamnă atât de frumoasă (p. 29).

Animalului i se potrivesc acţiunile mecanice (nu numai că pregăteşte cafeaua, dar o şi bea deseori). Sufletul, uneori, se distrează privindu-l cum munceşte; dar aceasta se întâmplă rar şi este greu de săvârşit, căci e la îndemână, atunci când faci o operaţie mecanică, să gândeşti la complet altceva; dar e extrem de dificil să te priveşti acţionând […] sau, ca să lămuresc cele ce voiesc să spun conform sistemului meu, să-ţi foloseşti sufletul pentru a examina evoluţia animalului său (p. 30-31). Într-aceasta i se pare autorului a consta realizarea metafizică maximă, ocuparea simultană a pământului şi a cerurilor şi, ca să spunem aşa, dublarea fiinţei tale (p. 32-34). Iar această realizare răspunde dorinţei eterne şi niciodată satisfăcută a omului de a-şi mări puterea şi amplifica facultăţile, de a voi să fie acolo unde nu este, de a rechema trecutul şi de a trăi în viitor (p. 33). Autorul CĂLĂTORIEI pomeneşte zone ale activităţii psihice care ne interesează direct: rechemarea trecutului, trăirea în viitor. şi pare să le cucerească pe căile gândirii antonimice, acelea ale gândirii omului normal care e pândit de spaimele dezechilibrării ce îi întâmpină pe cei adânciţi în labirintul unidimensional al gândirii dihotomice-antonimice.

Cum se poate izbuti această performanţă eliberatoare? Punând în practică un străvechi concept, acela al ‘spectatorului vieţii’: vino, biet nefericit! fă efortul de a-ţi fărâma temniţa şi, din înaltul cerului unde te voi conduce, din mijlocul sferelor cereşti şi al empireului, – observă-ţi animalul, slobozit în lumeetc. etc. (p. 34). În această lume, de altfel, animalul este atât de independent încât ar putea chiar face carieră.

Eseul însuşi este rezultatul acestei eliberări, căci precedentele teoretizări nu s-au făcut altcând decât în timpul CĂLĂTORIEI , dovadă stau mărturiile simţurilor ce i-au oferit felurite plăceri tactile, vizuale şi altele, între timp, că, atunci când spiritul călătoreşte în spaţiu, el ţine, în continuare, de simţuri, prin nu ştiu ce legături secrete (p. 37).

Să vedem care este trăirea Trecutului actualizat (pentru că, în pofida dualismului antonimic, spiritul se comportă tot în conformitate cu legile mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, după cum vom vedea). Gânditorul ţine în mâini portretul doamnei iubite. Îl şterge cu un burete. Când este curat în întregime şi renaşte întrega lui frumuseţe, se produce declinul ce schimbă optica în totalitatea ei: Sufletul meu se năpusti din cer precum o stea căzătoare; îl găsi pe celălalt într-un extaz răpitor şi izbuti să i-l mărească prin împărtăşire. Această situaţie unică şi neprevăzută făcu să dispară pentru mine timpul şi spaţiul. Cât clipeşti din ochi am existat în trecut şi am întinerit împotriva ordinii din natură (p. 39).

Luciditatea celui care nu şi-a lasat cărarea prezentului năpădită de trecut îl face să rejudece post festum. E împotriva bunului simţ să gândeşti că poţi fi invadat de trecut atunci când crezi cu tăria lui în liberul arbitru. În schimb, este în spiritul filosofiei sale să afirm că are libertatea să părăsească Prezentul via Trecut. Deci, după cum descrie, nu trăieşte o Actualizare a Trecutului, ci o Regresiune a Momentului Trăirii Progresive, ceea ce nouă ni se pare absurd, această regresiune neavând unde să se facă, Momentul Trecut nefiind decât un minus Moment al Trăirii Progresive. Explicaţia greşelii de perspectivă stă în aceea că raţiunea uzuală refuză revelarea propriei sale capacităţi de dihotomizare-antonimică a realităţii.

Ca probă, apare şi ieşirea din criză: Această clipă fu scurtă, dar fu încântătoare, şi, curând, raţiunea îşi redobândi imperiul şi, în răgazul unei clipiri, îmbătrâni cu un an întreg (p. 40).

Cât de greu este să fii consecvent împotriva firii! O pagină mai departe, Xavier de Maistre scrie: Vă rog numai să vă reamintiţi că am lăsat jumătate din mine însumi ţinând portretul [p. 41; subl. n.]. Astfel, cât s-a străduit până acum să construiască un sistem bizuindu-se pe ‘ doi’, adevărul cunoscut la nivelul subconştientului zbucneşte la suprafaţă prin intermediul cuvintelor, trădătoare ca în atâtea rânduri. Remarcăm: nu mai sunt ‘sufletul’ şi ‘animalul’, ci două ‘jumătăţi’ ale unui întreg.

Scopul cărţii nu este, însă, sistemul filosofic, ci voiajul în jurul unei odăi. Această călătorie este reluată. Ne oprim, o dată cu călăuza noastră, în dreptul unei oglinzi şi o ascultăm meditând: Vai! atât de rar se întâmplă să se recunoască urâţenia şi să spargă oglinda! Zadarnic se înmulţesc oglinzile în jurul nostru şi reflectă cu exactitate geometrică lumina şi adevărul; în clipa în care razele vor pătrunde în ochiul nostru şi ne vor picta aşa cum suntem, amorul propriu îşi strecoară prisma înşelătoare între noi şi imaginea proprie şi ne prezintă dumnezeirea noastră (p. 93-94).

Da. Cu acest prilej surprinde prozatorul dihotomia-antonimică a înfăţişării fizice a omului şi nu numai a ei. Poate fi urât dar amintirea a ceea ce se vrea sau a ceea ce i s-a spus despre sine se suprapune peste imaginea reală.

Nici măcar cea mai absurdă călătorie literară din câte am încercat nu ne-a convins că mintea ar putea cântări integral lumea ca fiind compusă din obiecte antonimice; ci, după îndelungi şi pretenţioase ocoluri ne-a readus acolo de unde am pornit, într-o zonă tristă în care negrul este alb, iar albul este negru.