– Epilog

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan!  E o purtare demenţială!

Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… ” Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau!

Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie.

*

La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul:

– Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris.

Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici numele lor: ‘prieteni falşi’. Denumirea trase un clopoţel de alarmă în memoria mea sentimentală clădită pe atmosfera românească abia enunţată, însămânţată încă din anii creşterii mele. Cum să nu fiu interesat de ‘prietenii falşi’, cum să nu mă atragă să-i cercetez?

Drept care, l-am vizitat pe profesorul Andrei Bantaş şi i-am propus să semneze cu mine o carte, rezultat al analizei pe care intenţionam s-o întreprind. A fost de acord. Editura s-a dovedit şi ea binevoitoare. Colaboratorul meu universitar a declarat că eram profesor (unde s-a mai văzut ca un student să publice un op ştiinţific?!) şi până-ntr-un an lucrarea muncită cot la cot a apărut sub titlul “Capcanele” vocabularului englez, iar studenţii, colegii mei mai mici, au început a învăţa după ea.

Acesta a fost debutul cercetării ‘obiectului’ receptat ca având două aspecte simultan opuse (că, deşi era vorba despre două cuvinte – unul englezesc, altul românesc -, ele reprezentau unul singur, pe acela latinesc, de origine). Tipul special de cercetare a ‘capcanelor’ vocabularului şi limbii în general a prins cheag. Una după alta au văzut lumina tiparului cărţi similare privitoare la mai multe limbi moderne, redactate de sumă de lingvişti, până ce Acad. Alexandru Graur adoptă titlul nostru pentru o scriere ce trata despre aceeaşi materie în cadrul vocabularului românesc şi făcu puţină ordine în cămara ce conţinea cinstea specialiştilor (care, renunţaseră la titlul “Capcanelor” , pentru a nu acredita munca noastră iniţială).

Odată susţinută licenţa, m-am gândit la înscrierea la Doctorat. Nu l-aş fi atacat pe William Shakespeare (despre care, credeam, se spusese tot) dacă, recitindu-l, de plăcere, nu-mi cădeau privirile încurcate asupra imposibilei afirmaţii a lui Iago: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Mi-am regăsit “prietenul fals” . Logică nefiind această structură lexicală, i-am căutat explicaţia printre figurile de stil. Nu corespundea definiţiei nici uneia dintre ele. M-am adresat aceluiaşi profesor L. Leviţchi (se apropiase şi mai mult de mine prin aceea că fusese referentul “Capcanelor” ) . Mi-a confirmat inexistenţa figuri i. – Nu-ţi rămâne decât s-o botezi. – Imi dau şi eu seama de asta. Dar cum? – Incearcă ceva cu ‘dihotomia’. E un termen la modă şi cred că se potriveşte. Am adăugat, pentru nuanţare, antinomia dihotomiei; astfel, cu doi naşi, figura mea de stil dobândise personalitate socială. Işi putea începe existenţa în Retorică.

Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga mă adoptă în cadrul numărului de candidaţi pe care avea dreptul să-i conducă. Am susţinut admiterea în acelaşi timp cu Ioan Alexandru, cu Dan Hăulică, cu Sorin-Mircea Bottez. Prof. Vera Călin, membră a comisiei, nu părea deloc convinsă de cele ce afirmam despre ‘noi figuri de stil’ descoperite de mine (!), de lectura mea shakespeareană atât de inedită (şi, în definitiv, umilitoare pentru cititorii anteriori ai dramaturgului, nu?!). Mă întrerupea permanent pentru a-mi comunica faptul că nu înţelegea, lucru cu care cădeam de acord cu uşurinţă: abia pricepeam eu însumi cele ce debitam pentru întâia oară în faţa cuiva. Oricât de neînţeles eram, mi s-a acordat admiterea şi începu seria examenelor şi referatelor necesare pe un parcurs de doi ani. Comisiei i se adăugă Nicolae Balotă, cu care împărţisem luni de zile patul din celulă şi cele sufleteşti, la Jilava.

Spre stupoarea mea, paşii străbătuţi de mine depăşeau propria mea putere de apreciere. Cedarea Prof. Vera Călin mă tulbură şi mă făcu să mă simt încă foarte departe de ţel. Mă întrerupse în timpul uneia dintre aceste patru expuneri pentru a-mi relata în ce condiţii murise soţul său şi a încerca, alături de mine, să descopere cauza morţii, …într-o ‘criză dihotomică-antonimică’. Disciplina mea triumfase împotriva acelei persoane care se arătase, iniţial, cea mai puţin receptivă în privinţa ei…

Aveam şi teza gata. Însă când e să fii ghinionist… Interveni o schimbare în regulamentul susţinerii. Candidaţii aveau acum nevoie de o recomandare a partidului, confirmată de Cabinetul 2, adică de ‘cel mai mare om de ştiinţă român’ care poseda, în cel mai bun caz, o diplomă de absolvire a patru clase primare şi pe care o neisprăvită universitară o decretase ‘doctor’ în chimie, titlu fără de care îi era greu …să fie soaţă şefului de stat.

N-aveam interesul să dezgrop morţii, adică dosarul de fost deţinut politic, mai ales că Patriarhia Română abia mă angajase lector la, pe atunci, Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureşti. Dealtfel, noul meu loc de muncă nu se bucura de o organizaţie de bază ce să-mi fi susţinut solicitarea pe toate treptele ierarhice ale partidului unic şi dictatorial. Imi imaginam un preot cu mâinile asudate de emoţie, roşii de spaimă şi tremurânde, crispate pe cererea mea, bătând la uşa ‘coanei Lenuţa’, să mă sprijine dânsa şi pe mine…

Am hotărât să public jumătate din teza de doctorat ca o scriere despre Shakespeare. Am depus-o la Editura Albatros. A apărut tocmai peste patru ani.

Profesorul Leon Leviţchi mi-a ieşit în cale cu vreo două săptămâni înainte. I-am povestit aventurile mele. Mă cunoştea din adolescenţă: îmi fusese dascăl la liceul Matei Basarab şi-i frecventasem şi seminariile de la Filologie, ca invitat nevârstnic. Il vizitasem acasă şi mă luase părtaş aspiraţiilor sale de a scrie o operă: Mioriţa – din care îmi şi executa la pianină pasaje ajunse la şlefuire. Imi istorisise despre comisia instituită pentru traducerea integrală a dramaturgiei shakespeareene, din care făcea parte ca specialist în engleză, pentru sfătuirea scriitorilor ‘membri cu drepturi depline’, deşi mai puţin cunoscători ai limbii din care se presupunea că urmau să tălmăcească. Imi pomenise despre aplecarea sa spre spiritism, hipnoză, antroposofie şi altele. Mi-a împrumutat ştiinţa spirituală de Rudolf Steiner. Mi-a înmânat unul sau două caiete cu poezii scrise în propria-i adolescenţă şi altul cu notiţe despre hatha-yoga. După eliberare, îl vizitasem, dornic să-i mai văd chipul inteligent, confesiv, provocator, cu ochi albaştri, cu nas ascuţit ce se încheia în două proeminenţe cartilaginoase cu desen vrednic de nasul unui prinţ polonez – era, basarabean, fiu al unui preot ortodox român -, cu pomeţi nu mari, dar evidenţi sub pielea subţire străbătută de vinişoare roşii, şi cu mustăcioara ca spicul de grâu copt, care, asociată, de copilul ce eram, cu aceea a eroilor lui Edgar Allan Poe, preferatul său dintre prozatorii lumii – deci şi al meu! -, şi cu eleganţa neforţată a ţinutei şi atitudinilor sale, mi-l prefăcea într-un englez sadea, cu nimic mai puţin britanic decât Sherlock Holmes, prototipul speciei, pentru închipuirea mea nestrunită din acele timpuri. Va să zică i-am istorisit toată tărăşenia cu cartea, iar el:

– Peste două săptămâni se deschide la Universitatea din Cluj  primul Congres universitar de shakespeareologie română. Străduieşte-te să ai gata vreo sute de exemplare, să lansezi Shakespeare – un psiholog modern acolo.

El însuşi mi-a prezentat cartea în holul Teatrului Naţional, înainte de un spectacol shakespeareean.

În drum spre evenimentul provocat de profesorul meu atât de respectat de mine şi susţinut de el cu cea mai mare dragoste, avu loc un incident neînsemnat în aparenţă, dar ce mă despărţi sufleteşte definitiv de ‘maestru’. Ne îndreptam pe jos, alături, către fastuoasa clădire unde urma să aibă loc lansarea. Preocupat de propriile-i necazuri şi înjosiri sociale, profesorul hotărî să-mi dea ‘cel mai important sfat’ pentru viitorul meu:

– Mihai, dacă vrei să-ţi împlineşti munca pe care o s-o depui de acum înainte, să ştii că n-ai decât o cale: fă-te membru de partid. Dacă eu nu sunt, uite cum stau pe loc (nu putea depăşi condiţia de prodecan) . Nu există promovare posibilă pentru cine nu e înscris în partid.

M-am albit ca foaia de varză. “De ce mă socoteşte mai lipsit de caracter decât e el?”, am bombănit în sine-mi. “Doar ştie că am fost condamnat politic, că mi-am irosit prin gherle cei mai frumoşi ani ai tinereţii, că am pierdut facultate, sănătate, iubirea, tot… Cum de mă depreciază într-atâta încât să mă socotească în stare a fi dihotomic-antonimic?!” Reacţia mea afectivă, neexteriorizată carecumva, datorită smereniei cuvenite în faţa unui om cu atâta mai presus decât mine, fu zdrobitoare; sufeream de mândria săracului: nu întrezăream partea bună a lucrurilor, anume că dascălul intenţionase să mă apere de relele ce mi le pregătea viitorul, că mă voia ajuta să mă realizez. Pentru mine, nici o realizare nu era mai de seamă decât aceea morală, de respingere a bestialităţii comunismului, impusă fără excepţie tuturor intelectualilor răspunzători – după cum judecam eu viaţa. Şi, astfel, am greşit faţă de acela care mă formase.

Presa literară primi cu bunăvoinţă debutul meu ca cercetător în acest teritoriu.

Timpul trecând şi împrietenindu-mă cu redactoarea de care depinsese publicarea eseului, într-o bună zi îmi mărturisi de ce acesta întârziase patru ani în sertarul dânsei:

– Ştiţi, când am văzut ce teorii originale aveţi, ne-am temut că o-ţi fi tradus cartea dintr-un specialist britanic sau american ale cărui concepţii n-au ajuns până la noi. Ah, conştiinţa inferiorităţii noastre culturale, cum a mai adâncit-o comunismul, interzicând accesul la informaţia cultural-ştiinţifică!… Dacă nu venea domnul Dan Grigorescu din Statele Unite, nu văd cine putea face un referat cu adevărat calificat din acest punct de vedere. Doar sosea de la izvorul ştiinţei…, nu?

– Şi ce a spus?

– Să n-avem teamă. Nimeni nu l-a mai privit pe Shakespeare de pe aceste poziţii. Ne-am bucurat foarte tare şi am dat drumul lucrării în tipografie.

Periculos lucru să te dovedeşti ieşit din comun, fie şi pe atâta de puţin cât o făcusem eu…

Acelaşi neuitat L. Leviţchi, iniţiindu-se o serie nouă de Opere complete shakespeareene, menţionă în Studiul Introductiv (vol. I, p. 103, nota 2) o listă a “bibliografiei obligatorii” din domeniu: William Hazlitt (1817), Levin L. Schücking (1922), E. E. Stoll (1933), Theodore Spencer (1942), Leo Kirschbaum (1962), Alexandru Olaru (1976) şi …Mihai Rădulescu. Ce-mi puteam dori mai mult?

Teoria stilisticii antropologice, promovată destul de timid în Shakespeare… , avea nevoie de certificări în alte domenii ale creaţiei, mi-am zis. Aşa că am încercat să discern structuri comportamentale, atitudinale şi situaţionale dihotomice-antonimice în spectacolele de teatru. Aplecarea asupra lor mi-a deschis ochii asupra faptului că şi alte figuri de stil îşi găseau corespondenţa în comportamentul nonverbal. Profesorul de regie de teatru, de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, răposatul Mihai Dimiu, mă invită să susţin o sumă de prelegeri în faţa studenţilor săi. Aceasta îmi permise să-i încredinţez lui Victor-Ioan Frunză – care se număra printre aceia – nişte texte din repertoriul teatrului ambulant, traduse de mine. A rămas agăţat sufleteşte de ele. Interzise cu perseverenţă sub vechiul regim, – lupta lui de a le impune în trei teatre a constituit o adevărată epopee -, de la Revoluţia din 1989, sub denumirea “Teatrul pe butoaie”, o grupă de actori minunaţi străbate ţara în lung şi-n lat cu acele farse. Pe de altă parte, prin publicarea volumului: Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică , am câştigat încrederea şi prietenia regizorului, dramaturgului şi publicistului Sorana Coroamă-Stanca, astăzi cel mai apropiat suflet de familia mea.

Atari succese m-au încurajat să-mi folosesc teoria în beletristica şi dramaturgia personală. Tragedia Şoareci de apă a văzut luminile rampei la Teatrul Foarte Mic, în 1983, an când mi-a apărut şi povestea unei mitomane, din drama Ultima nădejde . Prima comedie, dintr-o serie preconizată de patru, închinată vieţii lui Beaumarchais – de fapt, satire ale vieţii noastre sub comunism, – îmi fusese publicată în revista “Teatrul” cu un an înainte. Directorul Teatrului din Brăila “Maria Filotti”, actorul, regizorul şi un adevărat incendiator al sufletelor cu focul propăşirii artei spectacolului, Constantin Codrescu, îmi reţinuse tetralogia, citind piesa iniţială într-un ‘semnal’ al periodicului. O încredinţase tânărului talentat regizor Mihai Lungeanu. Reprezentarea ei fu interzisă  trei ani la rând. Ultima oară a mers să pledeze în favoarea ei, pe lângă femeia ministru de atunci, însuşi profesorul Valentin Lipatti, a cărui poziţie politică nu era îndoielnică, precum a autorului lucrării. I s-a răspuns:

 – Am auzit şi noi că Mihai Rădulescu este om de cultură.  Să scrie altă piesă despre Beaumarchais şi i-o jucăm. Aceasta ar supăra anumite personaje istorice în viaţă. Se referea la Ceauşescu, singurul ‘personaj istoric’ ce trebuia luat în seamă în România.

După Revoluţie, Mihai Lungeanu ezită între trei teatre pentru a o pune în scenă şi o făcu, finalmente, într-un spectacol ce a pus intenţiile ideatice ale textului în valoare la Teatrul dramatic din Braşov, cu o fineţe intelectuală confirmând cu brio opţiunea pentru el a directorului Constantin Codrescu.

Mi-am folosit cunoaşterea secolului XVIII deprinsă pentru a începe o heptalogie romanescă despre o iubire contemporană a doi intelectuali porniţi pe calea înţelegerii lui Mozart. Un critic celebru pe timpul lui Gheorghiu-Dej şi care nu părăsise arena, deşi se cam ramolise, se opuse publicării primului roman: Mozart. şapte zile pentru nemurire , izbutind să-l atace în referatul său chiar şi pentru greşeli politice (!). Secretarul de partid al Uniunii Compozitorilor, un cărturar cu studii de doctorat la Sorbona şi un adevărat muncitor cu cugetul, dr. Vasile Tomescu, întemeindu-se pe intuiţia ce-i şoptea că lucrurile nu stăteau întocmai cum erau prezentate, înaintă manuscrisul criticului Valeriu Râpeanu; acesta îi luă partea elogios şi-mi salvă munca. Scrierea apăru în condiţii grafice oribile, dar apăru.

Volumul al doilea se potrivea de minune cu aniversarea Revoluţiei Franceze – el tratând despre descoperirea lui Beaumarchais de către personajele înamorate. Ceauşescu se supără pe Franţa şi interzise menţionarea  în presa românească sau în edituri a Revoluţiei numite; deci, deşi înscris în planul aceleiaşi edituri, nu mai ajunse la cititori. In 1990, cartea a fost îmbrăţişată cu mare căldură de criticul Magdalena Bedrosian, director al Editurii “Cartea Românească”, admirator neştiut de mine al volumului precedent; sper să apară până în 1997, sub titlul: Staţia terminus: Mozart , întârzierea datorându-se, luptei sistematice, cu mijloace economice de data aceasta, a establishment -ului împotriva culturii române, politică promovată cu jumătate de veac în urmă de U.R.S.S., în vederea deznaţionalizării noastre şi înglobării în această ţară înfometată imens de bogăţiile românilor şi de ieşirea lor la mare. În Staţia… am cuprins primele trei piese din ciclul Beaumarchais , una transformând-o în proză, pentru a nu se pierde această concepţie de oarecare curaj pentru un român care n-a avut norocul nici să studieze în Franţa, nici s-o viziteze măcar şi care reataca subiectul după un bine impus scriitor american.

Ne aflăm în anul 2004, iar romanul meu nu a apărut la Cartea Românească, de unde Magdalena Bedrosian a fost dată afară înainte de a mi-l publica. Materialul cules a fost topit, iar eu, din disperare, mi-am distrus manuscrisul. Mai târziu, am tipărit în propria-mi editură volumul III: De viu a ars pe rug Don Juan.

Documentarea necesară heptalogiei şi tetralogiei mi-a îngăduit să discut despre un mit neanalizat până la mine, acela al ‘bărbierului’. Am publicat un studiu cu această temă. Directorul editurii ce-mi tipărise Shakespeare – un psiholog modern , scriitorul Mircea Sîntimbreanu, luând cunoştinţă de el, îmi comandă o carte privitoare la părintele lui Figaro. Adâncit în cercetarea operei lui Charles Dickens, ce-mi oferea posibilitatea de a scoate la lumină toate câte le gândisem întretimp cu privire la disciplina descoperită de mine (ea se transformase şi se îmbogăţise cu şase subdiscipline), am complotat cu doamna Domnica Filimon, şefa secţiei unde apărusem şi am scris în locul celei menţionate: Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens (cu alt titlu).

Nenorocul nu mă cruţa; doamna mă rugă să-mi cedez locul din planul editorial referentului favorabil al dactilogramei mele. Am fost împins cu un an mai târziu din locul ce-mi fusese hărăzit. Veni Revoluţia. Se schimbă directorul editurii; cel nou decise să nu mai publice cărţi teoretice (în calitatea sa de secretar de partid la altă editură şi de mai vechi turnător al loturilor studenţeşti, compuse din colegi ai săi, îmi urmărise o altă carte de antropologie stilistică, până ce-i făcu imposibilă apariţia). Manuscrisul îmi fu înapoiat, de redactor, înainte de a fost dat afară din servici.

L-am publicat în editura mea anul acesta, în “Colecţia Bibliotheca Anthropologica” , întemeiată împreună cu entuziastul, prolificul şi multilateralul om de ştiinţă, filosof, poet, eseist, memorialist (şi în câte alte domenii nu s-a impus) directorul Centrului de Cercetări Antropologice din Bucureşti al Academiei Române, prietenul profesor Victor Săhleanu, apropiat de mine tot datorită investigaţiilor pomenite.

Şi iată-mă, cu mare întârziere, scoţând din întuneric a doua parte a ceea ce trebuia să constituie odinioară (cu un sfert de veac mai devreme) teza mea de doctorat, în volumul de faţă, plătindu-mi astfel datoria faţă de cei care au crezut în ea, în cercetările mele şi în mine şi care s-au aşteptat, cunoscându-mă bine, să nu renunţ la singura disciplină nouă apărută în această a doua jumătate de secol în România căci, dacă am vreo calitate, în modestia mea, ea este aceea a perseverenţei; iar unei idei nu e suficient să-i dai viaţă, ci eşti dator s-o spijini până ajunge sub judecata semenilor şi când încearcă să explice de ce atât de mulţi concetăţeni de ai noştri cu comportare nebunească nu şi-au pierdut minţile de-a binelea.

Mihai Rădulescu

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Alexandre, Traité des lois , Paris, 1858.

2. Alexianu, Al., Acest ev mediu românesc , Bucureşti, Editura Meridiane, 1973.

3. Anthony, K., La Reine Elisabeth (1553-1603) , traduit (…) par S. Campaux, Paris, Payot, 1931.

4. xxx, Arden din Feversham , trad. Leon Leviţchi, în vol. Teatrul Renaşterii engleze , 2 vol. Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964, vol. 1, p. 281-378.

5. Aristotel, Metafizica , trad. de S. Bezdechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1965.

6. Bacon, Francis, Eseuri sau sfaturi politice şi morale , trad., studiu introductiv, note şi comentarii, de Armand Roşu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969.

7. Bantaş, Andrei şi Rădulescu, Mihai, “Capcanele” vocabularului englez , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.

8. Beaumont, Francis şi Fletcher, John, Tragedia fecioarei , trad. de Dan Duţescu, în vol: Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol II, p. 275-398.

9. Bellay, Joachim du, Les regrets , în vol. Les Po ? tes de la Pléiade , Paris, Jean Gilloquin & Cie, Éditeurs, f.a.

10. Bloch, Jean Pierre, Un témoignage sur la proc ? s du Maréchal Pétain , în “Le Monde” , 23-24 Mai 1976, no. 9744, p. 21.

11 Bradley, A. C., Structura tragediilor shakespeariene , în vol. Shakespeare şi opera lui. Texte critice , Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964.

12. Buffon, Discours sur le style , notice et notes par Henri Guyot, Paris, Librairie M. Hattier, (1920).

13. Byron, Lord, The Poetical Works of – , London, New York, Toronto and Melbourne, Henry Frowde, Oxford University Press, 1911.

14. Cervantes Saavedra, Miguel de, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha , în rom. de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, 4 vol., Bucureşţi, Editura pentru literatură, 1969.

15. Daco, Pierre, Les prodigieuses victoires de la psychologie moderne , Belgique, Gérard & Co., 1960.

16. Daco, Pierre, Les triomphes de la psychanalyse , Belgium, Éditions Gérard & Co., 1965.

17. Danzel, T. W., Symbole, Dämonen und Heilige Türme , Hamburg, 1930, pl. 87, după C.G.Jung.

18. Dekker, Thomas, Praznicul ciubotarului , trad. Leon Leviţchi, în vol. Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol. II, p. 5-102.

19. xxx, Dictionnaire encyclopédique pour tous. Petit Larousse , Paris, Librairie Larousse, 1967.

20. Dimitriu – Păuşeşti, Alexandru; Niculiţă, Ioan; Slăvescu, Micaela; Vlăduţ, Alexandra, Dicţionar al literaturii franceze , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972.

21. Dumitrescu – Buşulenga, Zoe, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor , Bucureşti, Editura Albatros, 1971.

22. Filipovici, Nicolae; Pérez, Raul Serrano, Dicţionar spaniol-român , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964.

23. Fletcher, John, A Dying Husband’s Farewell.

24. Forster, E. M., Clipa cea veşnică , trad. de Mihai C. Delescu, prefaţă, tablou cronologic de Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

25. Forster, Paul, Elisabeta I , trad. de Radu Nichita (în manuscris).

26. Funck-Brentano, Franz, La Renaissance , Paris, Arth ? me Fayard et Cie, Éditeurs, 1935.

27. Gracián, Baltazar, Oracolul manual. Criticonul , trad. etc., de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.

28. Haşdeu, B. P., Răposatul postelnic. Introducere , în vol. Shakespeare şi opera… , op. cit.,

29. Hugo, Victor, Omul care râde , Bucureşti, Editura Tineretului, 1961.

30. Igiroşanu, I, Clepsidra amurgului. Evocări marginale , Bucureşti, Editura Cartea Românească, (1976).

31. Jonson, Ben, Volpone sau Vulpea , trad. Mihnea Gheorghiu, în vol. Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol II, p. 103-274.

32. Jung, C. G., Métamorphoses de l’âme et ses symboles , préface et trad. de Yves Le Lay, Gen ? ve, Librairie de l’Université, Georg & Cie, 1907.

33. Jwaszkewicz, J., Maica Ioana a îngerilor , Bucureşti, Editura Univers, 1971.

34. Kyd, Thomas, Tragedia spaniolă , trad de Dan Duţeşcu, în Teatrul Renaşterii… , op. cit.

35. Leviţchi, Leon, Repetiţia gramatical stilistică în piesele lui Shakespeare , în “Revista de filologie romanică şi germanică” , 1958, nr. 1, P. 78.

36. Lucas-Dubreton, J., Viaţa de fiecare zi la Florenţa, pe vremea familiei Medici , trad. de Gheorghe Edmond Gussi, Bucureţi, Editura Eminescu, 1976.

37. Lysebeth, André van, Résistez au froid , în “Yoga” , Bruxelles, no.30, jan. 1966, p. 18.

38. Machiavel, Le Prince suivi du Traité des conspirations et du régicide , trad. (…) par Charles Guiraudet, (1935).

39. Maistres, Xavier de, Voyage autour de ma chambre. Le lépreux de la cité d’Aoste , Paris, Éditios Nilsson, (1919).

40. Mardichian, Dirayr, Cum a rezistat şase secole comunitatea armeană din România , în “Zatouk” , Beyrouth, Liban, 1 iun. 1969, p. 2, (în armeană).

41. Mardichian, Dirayr, Mihai Rădulescu – The Romanian Whose Love for Armenology Led Him to Translate the Holy Liturgy , în “The Armenian Reporter” , New York, June 7, 1973, p. 3.

42. Mardichian, Dirayr, Conversation with Romanian Armenologist M. Rădulescu , în “The Armenian Reporter” , New York, April 3, 1975, p. 3.

43. Marlowe, Christopher, Trista istorie a doctorului Faust , trad. de Leon Leviţchi, în Teatrul Renaşterii… , op. cit, vol. I, p. 95-156.

44. Massinger, Philip, Răfuiala sau: Datorii vechi plătite într-un chip nou , trad. de Leon Leviţchi, în vol. Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol. II, p. 547-662.

45. Matthews, G. M., Othello şi demnitatea umană , în Shakespeare şi opera… , op. cit.

46. Montaigne, Michel de, Eseuri , trad., de Mariella Seulescu, 2 vol., Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1966 şi 1971.

47. Montaigne, Michel de, Aforisme , trad., culegere şi Cuvânt înainte de Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1976.

48. Morus, Thomas, Utopia , trad. de Elefterie şi şt. Bezdechi, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1958.

49. Narek, Grégoire de, Le Livre des pri ? res , trd. (…) par Isaac Kechichian, s. j., Paris, Les Éditions du Cerf, 1961.

50. Negulescu, P. P., Filosofia Renaşterii , Bucureşti, vol. 1, 1910; vol 2, Cugetarea-Delafras, S. A., (1945), ed. II-a.

51. Ortega y Gasset, José, Meditaţii despre Don Quijote şi gânduri despre roman , trad., pref., note şi tabel cronologic, de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura Univers, 1973.

52. Papacostea, Cezar, Platon, I, Introducere, Apologia, Euthyphrion , Bucureşti, Editura Casa şcoalelor, 1930.

53. Rabelais, François, Gargantua şi Pantagruel , Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971.

54. Raine , Kethleen, William Blake , London, Thames and Hudson, 1974.

55. Rawson, Philip, Tantra – le culte indien de l’extase , trad. (…) par John Br ? thes, Paris,  Éditions du Seuil, 1973, pl. 21.

56. Rădulescu, Mihai, Aspectul naţional în evoluţia Bisericii Armene , în “Biserica Ortodoxă Română” , anul XCII, nr. 3-4, 1974, p. 447.

57. Rădulescu, Mihai, “Capcanele” vocabularului englez , (în colab. cu Andrei Bantaş), Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.

58. Rădulescu, Mihai, Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , Bucureşti, Editura Ramida, 1993.

59. Rădulescu, Mihai, Câteva cuvinte despre Sfânta Liturghie a Bisericii Armene. Sfânta Liturghie a Bisericii Armene , în “Glasul Bisericii” , anul XXXIII, nr. 9-10, 1974, p. 917.

60. Rădulescu, Mihai, Civilizaţia armenilor , Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983.

61. Rădulescu, Mihai, Civilizaţii şi Culturi, 7 conferinţe alcătuind ciclul “Cultura Armeană” , susţinute în perioada ianuarie-aprilie 1974, în aula Muzeului de Istorie a României, sub egida Universităţii Populare Bucureşti, cu următoarele subteme: 1. Vestigii ale civilizaţiei Urartu – Cine au fost urartienii?; Urme arheologice ale civilizaţiei lor; Foloclor armenesc în care se recunosc elemente culturale urartiene; 2. Constituirea statului armean – Teorii asupra originii armenilor; Influenţa elenistică asupra primei forme statale armeneşti; Necesitatea social-politică de depăşire a statului sclavagist; Dobândirea independenţei naţionale; 3. Arhitectura armeană veche – Primul manifest artistic al arhitecturii vechi; Tradiţie şi inovaţie în arhitectura armeană; 4. Miniatura armeană I – şcoli – Tehnici; Muzeul din Matenadaran; 5. Miniatura armeană II – Contribuţii personale în cercetarea miniaturilor armene de manuscris; a) Scene galante laice în miniatura religioasă; b) Un mesaj yoghin într-o miniatură armeană; 6. Muzica armeană veche – Muzica populară; Apariţia muzicii culte; Personalitatea lui Komitas; 7. Cultura şi literatura armeană veche – Născocirea alfabetului; Mezrob Maştoţ; Traduceri, cronologii, geografi şi medici. Individul şi societatea în Cartea Plângerilor de Grigorie din Nareg (sec. XI).

62. Rădulescu, Mihai, Date cronologice asupra literaturii religioase armene de la început şi până în 1666 , în “Ortodoxia” , anul XXVII, 1975, p. 201.

63. Rădulescu, Mihai, Despre peregrinările muzicii , în “Cronica” , nr. 30 (495), 25 VII 1975, p. 8.

64.Rădulescu, Mihai, Flăcări sub cruce. Destine studenţeşti , Bucureşti, Editura Ramida, 1995.

65. Rădulescu, Mihai, Gândirea dihotomică-antonimică în tragediile elisabetane , în “Limbile moderne în şcoală” , 1975, p. 111.

66.Rădulescu, Mihai, Grigorie din Nareg (944 sau 951-1003 sau 1010). Consideraţii asupra vieţii şi operei , în “Glasul Bisericii” , anul XXXIII, nr. 7-8, 1974, p. 690.

67. Rădulescu, Mihai, Istoria şi cultura armeană – Urartu trăieşte (I, II) , în “Norghiang” , anul XXIII, nr.8 (1218), 22 feb. 1974, p. 2; nr. 9 (1219), 1 mar. 1974, p. 2 (în armeană).

68. Rădulescu, Mihai, Istoria şi cultura armenilor: Templul din Garni , în “Norghiang” , anul XXIV, nr. 18 (1218), 3 mai 1974, p. 2 (în armeană).

69. Rădulescu, Mihai, Inceputurile arhitecturii creştine în Armenia , în “Biserica Ortodoxă Română” , anul XCIII, nr. 1-2, 1975, p. 226.

70. Rădulescu, Mihai, La grotte intérieure. Essai de stylistique anthropologique , în “Revista de istorie şi teorie literară” , tomul 26, nr. 4, 1977, p. 487.

71. Rădulescu, Mihai, Nerses II şnorhali (1102-1173), patriarhul-poet şi catolicos al armenilor, Exemplu de ecumenist al vremii sale , în “Biserica Ortodoxă Română” , anul XCIII, nr. 7-8, 1975, p. 972.

72. Rădulescu, Mihai, Note de călătorie.  Din lumea luminii , în “Norghiang”, anul XXII, nr. 47 (1154), 24 nov. 1972, p. 4 (în armeană).

73. Rădulescu, Mihai, Note de călătorie. Piatră, pâine şi apă , în “Norghiang” , anul XXII, nr. 43 (1150), 27 oct. 1972, p. 4 (în armeană).

74. Rădulescu, Mihai, Note de călătorie. Să iubim pietrele , în “Norghiang” , anul XXII, nr. 45 (1152), 10 nov. 1972 (în armeană).

75. Rădulescu, Mihai, Prolegomene la o cercetare a religiei vechilor armeni , în “Glasul Bisericii” , anul XXXIII, nr. 11-12, 1974, p. 1066.

76. Rădulescu, Mihai, Sânge pe Râul Doamnei. Până când atâta suferinţă? , Bucureşti, Editura Ramida, 1992.

77. Rădulescu, Mihai, Shakespeare, un psiholog modern , Bucureşti, Editura Albatros, 1977.

78. Rădulescu, Mihai, Stilistica-antropologică. O aplicaţie: Gândirea dihotomică-antonimică , în “Revista de istorie şi teorie literară” , tomul 24, nr. 4, 1975, p. 487.

79. Rădulescu, Mihai, Tragedia cunoaşterii. Othello , în “Limbile moderne în şcoală” , vol. 1, 1973, p. 67.

80. Rădulescu, Mihai, Un mesaj yoghin într-o miniatură armeană , comunicare susţinută în cadrul şedinţei de lucru a Asociaţiei de Studii Orientale din România, la 26 ian. 1974.

81. Rădulescu, Mihai, Viaţă cotidiană oglindită în miniaturile armene , în “Norghiang” , anul XXIV, nr. 51 (1251), 20 dec. 1974, p. 2 (în armeană).

82. Ribner Irving, Conflictul alegerii morale: Othello , în Shakespeare şi opera…, op. cit., p. 664.

83. Rousset, Jean, Literatura barocului în Franţa. Circe şi Păunul , în rom. de Constantin Teacă, Bucureşti, Editura Univers, 1976.

84. Sampson, G., The Concise Cambridge History of English Literature , Third Edition, Cambridge University Press, 1970.

85. Săhleanu, Victor şi Ion Popescu-Sibiu, Introducere critică în psihanaliză , Cluj, Editura Dacia, 1972.

86. “Science et Vie” , février 1974, br. 677.

87. Shakespeare, William, Ţuvres dramatiques de – , trad. (…) par Georges Duval, 8 vol., Paris, Ernest Flammarion, Éditeur.

88. Shakespeare, William, Opere , 11 vol, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă şi Editura pentru literatură universală, 1955-1963.

89. Shakespeare, William, The Complete Works of – , London, Abbey Library, f. a.

90. xxx, Shakespeare şi opera lui. Texte critice , Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964.

91. Sivananda, Sri Swami, La pratique de la méditation , trad. (…) de Charles Andiron et Jean Herbert, Paris, Éditions Albin Michel, 1970.

92. Steiner, George, Shakespeare – Four Hundredth , în vol. Language and Silence , New York, Atheneum, 1967.

93. xxx, Teatrul Renaşterii engleze , 2 vol. Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1964.

94. Tichborne, Chidiock, Now I Live , în G.Lacey May, English Religious Verse. An Anthology Compiled by -, London, J. M. Deul & Sons, Ltd., 1937.

95. Tillich, Paul, On the Boundary – an Autobiographical Sketch , New York, Charles Sribner-s Sons, 1966.

96. “The Times Literary Supplement” , nr. 3, 644, 31 December 1971.

97. Unamuno, Miguel de, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho , în rom. de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, Bucureşti, Editura Univers, 1973.

98. Verlaine, Paul, Choix de Poésies , Paris, Eug ? ne Fasquelle, Éditeur, 1912.

99. Vinci, Leonardo da, Scrieri literare , pref., trad, şi note de Ovidiu Drimba, Bucureşti, Editura Albatros (1976).

100. Webster, John, Diavolul alb sau Vittoria Corombona, în rom. de Dan Duţescu, în Teatrul Renaşterii… , op. cit., vol. II, p. 399-546.

101. Wilson-Knight, G., Muzica din Othello , în vol. Shakespeare şi opera…, op. cit., p. 105.

102. Wilson-Knight, G., Poezia din Othello , în Shakespeare şi opera… , op. cit., p. 105.

103. Zweig, Stefan, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, trad. (…) de Emeric Deutsch, Bucureşti, Editura Univers, 1975, p. 72-73.