– Emisarul

EMISARUL ÎN VEŞMÂNT NEGRU

De la Mircea Eliade am învăţat că pământul este binecuvântat, ici şi colo, cu locuri sacre, adică unde se manifestă sacrul. Tot el a obişnuit cugetul cititorilor săi cu hierofaniile, cu alte cuvinte: manifestările divinului. Nu sunt un erudit în domeniul istoriei religiilor; aşa încât nu pot denumi întâmplarea ce urmează s-o povestesc: o hierofanie. Aidoma, cunoştinţele mele privitoare la filosofie nu-mi îngăduie să găsesc termenii şi explicaţiile potrivite ei sau altora similare. Căci, pe parcursul anilor scurşi, mi s-au prilejuit câteva întâlniri ce au reprezentat complet altceva, o adulmecare a insolitului, repet: ceva complet altceva decât cotidiana parcurgere, lipsită de semnificaţie, a timpului ce mi-a fost dat să-l vieţuiesc. Unele, dintre acestea au fost în mod categoric hierofanii. De pildă, sunt încredinţat că l-am putut contempla pe Cupidon (ori va fi fost alt zeu copil), sub înfăţişarea unui ţânc provenind dintr-unul din satele aşternute pe malurile înalte ale lacului Pasărea şi adumbrite de pădurea Pustnicul. Dar nu voi vorbi încă despre El. Alte întâlniri mi se înscriu într-o categorie inferioară a revelaţiei; ele reprezintă nu dezvăluiri ale cerului, ci ale condiţiei vieţii exilate în planul materialnic. Un fel de străfulgerări ale minţii, un soi de iluminări ale raţiunii, o neaşteptată despuiere a intelectului de procesele logice şi o înaripare a lui. Cu un termen desuet aş putea numi tot şirul de mai sus: inspiraţie. Însă cum nu-mi este familiară noţiunea, n-o voi face. Prefer să adaug caracteristicilor adunate o coordonată afectivă atât de copleşitoare încât duce, pentru o clipă, la disoluţia personalităţii. Mai există şi alte implicaţii. Cele din urmă nu se opresc la planul mental împletit cu acela al simţămintelor, ci trec de hotarele amândurora, îmbrăţisând planul simbolic.

Simbolul reprezintă, ascunzând; conferă realitate, dezmembrând; mobilizează întregul psihism, ignorându-l. Devine centrul tuturor activităţilor de cunoaştere şi simultan, al cosmosului, subiectivizând.

La origine, simbolul a fost un obiect tăiat sau rupt în două. Doi inşi îşi împărţeau cele două fragmente, cu ajutorul lor să se recunoască, de ar fi fost să se despartă şi pe răstimpul mai multor zeci de ani. Îmbucarea zimţilor rupturii era mijlocul identificării.

În evoluţia noţiunii, după cum este lesne de înţeles, îmbucarea a două planuri ale realităţii îţi revelează lumea în care vieţuieşti, rămasă străină ţie deoarece era incompletă.

Aşa ceva am păţit într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne.

După arestare şi primele două-trei anchete, a urmat o perioadă de părăsire a mea. Se adunau probe ce să-mi infirme declaraţiile. Nu cunoşteam aceste demersuri rutiniere. Cum în ziua următoare încarcerării mele s-ar fi cuvenit să aibă loc o manifestaţie studenţească, nădăjduiam – în arest – că visul mi se împlinise: tineretul studios ieşise pe străzi şi însufleţise întreaga populaţie a Capitalei; redase curaj sufletelor moarte ale celor din generaţia matură; Bucureştii, cu toată suflarea înghesuită între zidurile lor, explodau în căutarea libertăţii. Anchetatorii nu mai aveau răgaz să ne cerceteze pe toţi câţi ne aruncaseră prin beciuri. Aşteptam cu suficientă stăpânire de sine şi cu o acceptare dictată de luciditatea politică, să fiu iarăşi împins şi buşit, într-o bună zi, prin încâlcitul labirint subteran al coridoarelor, tras în liftul ermetic închis, cărat la ultimul etaj al elegantei clădiri de vizavi de fostul Palat Regal, târât până la o fereastră dând spre actuala Piaţă a Revoluţiei şi spânzurat acolo, în văzul răzvrătiţilor, spre înspăimântarea lor, într-un ultim acces de bestialitate al celor care ne subjugau. Vedeam ca aievea chipurile cunoscute sau necunoscute a încă şapte-opt studenţi, pe pervazurile apropiate, căzuţi victime înainte de întrunirea publică. Auzeam strigătele noastre limpezi şi luminoase: TRĂIASCĂ ROMÂNIA! JOS COMUNISMUL!, izbucnind ca nişte detunături în acalmia brusc instaurată în gloata zbuciumată de jos. După ele, urma canonada urletelor de indignare ale maselor furioase. Odată cu îmbrâncirea noastră în gol, deasupra creştetelor lor înfierbântate, şi cu zvârcolirea dereglată a membrelor noastre din care fugea existenţa, cădeau uşile imense de fier forjat ale Ministerului şi îmi pierdeam cunoştinţa, sugrumat de laţ, prohodit de clopoţeii a zeci de mii de cioburi de geam fărâmiţat şi proiectat în jur din toate intrările în localul groazei.

Dar această execuţie barbară întârzia, oricât aş fi dorit ca prin ea să se mişte ţara, în sfârşit. Îndrăzneala are adesea nevoie să fie mobilizată de o jertfă. Or, vorba lui Tudor Vladimireseu, îmbrăcasem cămaşa morţii în momentul când mă amestecasem în organizarea demonstraţiei la care nu mai putusem participa. Mă ofeream cu tot sufletul deschis să fiu suit pe altarul sângeros.

Dacă aş fi imaginat în alte împrejurări moartea înălţătoare la care gândeam, astăzi, de exemplu, în ajunul Crăciunului de la un an după Revoluţia din Decembrie, mi-aş fi putut completa scenariul cu elemente noi din panoplia sinistrului, descoperite între timp, şi folosite de Securitate cu zel şi osârdie întru distrugerea românilor. Aceasta nu-şi mai tăinuieşte încântarea psihopată de a vărsa sângele semenilor în cele mai cumplite torturi. Se lasă televizată, glorificându-şi bestialitatea prin satelitul TV. Când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cineva, îi ia mai întâi minţile. Orice crimă este vajnic apărată de privirile indiscrete. Nu şi acelea ale nebuniei. Iată de ce, pentru a relua firul, acum mi-aş şti îmbogăţi mult mai palpitant sfârşitul. Mâinile mi-ar fi fost legate, ca şi gâtul, cu sârrnă ghimpată; aşa se procedează, telegenic şi paranoic, conform cu cele mai moderne mijloace din ultimul deceniu al mileniului doi. Trupul mi-ar fi fost spintecat cu securile, bătut cu lanţurile, tâmplele mi-ar fi fost sfărâmate cu bâtele şi ar fi fost îngrămădită prin preajmă şi o hoardă de femei isterice şi de bătrâni turnători ajunşi în minţile copiilor, ce să aclame, să aplaude şi să-i umple pe călăi de balele săruturilor lor senile şi inconştiente, cum au fost adulaţi minerii aduşi de Putere să curme spiritul independent al tinerimii.

Dar spânzurarea mult dorită nu venea. Nici la anchetă nu mai eram chemat. Singurătatea îmi era deplină. Tăcerea o turbura doar fâşâitul ritmic al pâslarilor încălţaţi peste cizme de către caraliul de serviciu. Erau necesari din două motive: să nu care cumva cimentul să dăuneze sănătăţii delicate a paznicilor noştri şi, în al doilea rând, să le camufleze mersul de la o celulă la cealaltă, într-o cât mai riguroasă clandestinitate, pentru a-şi putea strecura privirile în interior fără de veste. Din când în când auzeam cererile disperate şi rareori împlinite ale câte unui nenorocit bolnav de stomac care se ruga să fie condus la closet, un ideal greu de atins. De trei ori pe zi, la ceasul meselor, îmi parvenea protestul răguşit al unui vecin vârstnic şi graseiat, care-şi refuza mâncarea, afirmând că era menită porcilor, şi nu oamenilor. O singură dată m-am pomenit martor auditiv al unui act eroic, descifrat abia peste un an, cu ajutorul altor condamnaţi, când am ajuns la Jilava, aceştia aflându-se, la vremea potrivită, mai aproape de locul acţiunii. Personajul principal fusese un ofiţer tanchist. Zăcea cu noi – bineînţeles că fiecare izolat în propria-i celulă – deoarece, în acel an înflorind de nenumărate proteste sociale şi politice, intenţionase să supună garnizoana Capitalei şi să impună abdicarea guvernului, prin ocuparea punctelor strategice ale teritoriului urban, cu unitatea sa. După arestare, firea lui de luptător l-a îndemnat, în ziua la care mă refer, să smulgă pistolul de la brâul ofiţerului de jurnă. Sub ameninţarea armei, a ieşit din celulă şi a ţinut piept unei liote de gardieni, până ce spatele i s-a împiedicat de un capăt de coridor. Se pare că tratamentul la care a fost supus după dezarmare i-a luat minţile.

Nu aveam parte de altceva decât de gânduri.

Şi iată că, într-o bună dimineaţă, a intrat cineva în celula mea. De bună seamă, o făcuse cât rămăsese uşa deschisă, când îmi udam ochii cu apa ca gheaţa de la cişmeaua la care aveam acces, undeva departe, o dată pe zi. Revenind, uşa de fier trântindu-se în urma mea, trosnind zăvoarele, trăgându-mi sufletul, l-am văzut. Umbla cu paşi mărunţi, amorţit de frig. Nu izbuteam să-i citesc trăsăturile chipului întunecos, fiindcă, în cursul preumblării sale taciturne, îşi purta privirile mereu îndreptate în jos. Îmbrăcat în veşmânt negru, semăna cu un monah – cel puţin aşa-i apărea culoarea rasei, în declinul razelor chioare coborând din becul (niciodată stins) zăbrelit într-o colivie de sârmă, suspendată deasupra pragului de sus. Straiul băţos conferea prezenţei lui un aer al dizgraţiei umilite. Nici un indiciu nu te ajuta să-i determini sexul. Era fătălăul absolut.

Gândacul fătălău.

Da, în celula mea, în pofida curăţeniei cazone de pretutindeni, strecurată prin ventilatoare, pe lângă vreo ţeavă de apă, ori pe cine ştie ce căi oculte, venise în vizită o făptură. Gângania lunguţă părea dezorientată. Până şi ea, obişnuită cu miasmele putreziciunilor din lăzile de gunoi, cu aburii otrăvicioşi ai canalelor, s-ar fi zis că ameţise datorită calităţii respiratorii minime din cuşca mea de beton. Călca precaut, silenţios, de parcă o sfială neaşteptată în faţa suferinţei neînţelese o şi făcea să-şi regrete intruzia.

O priveam cu recunoştinţă. Era unica vieţuitoare întâlnită în ultima săptămână, ce nu mă ataca, a cărei prezenţă nu constituia o ameninţare pentru supravieţuirea mea. Nu primea salariu pentru a mă ucide. Sperând că nu se număra printre acele insecte ce se hrănesc cu mortăciuni, bănuiam că a omorî nu intra la socoteală printre instinctele ei. Aşadar, o situam la polul opus faţă de purtătorii uniformelor kaki din jurul meu, educaţi să ia viaţa prin cazne. La polul opus şi pozitiv, chiar şi faţă de o femeie sergent major pe care o auzeam uneori chihăindu-se. Gândacul era, în felul său, angelic.

Citisem vreundeva, pe la vârsta de şaisprezece ani, deci cu vreo patru mai înainte, că un memorialist celebru dintre deţinuţii omenirii, pe nume Silvio Pellico, domesticise un păianjen, în perioada nenorocirii sale. O pildă reconfortantă şi stimulantă. Dar nu ştiam cum să-l fi reţinut în chilia mea pe sumbrul meu prieten. Pentru a mi-l fi apropiat şi a-mi fi creat condiţiile necesare câştigării încrederii sale, ulterior ale recunoştinţei şi în cele din urmă ale devotamentului, s-ar fi cuvenit să-l fi convins mai întâi să nu mă fi părăsit. La acel ceas al zilei, nu aveam la dispoziţie nici o rezervă de firimituri, să-l fi ademenit cu ele. Apoi îmi trecu prin minte – închipuirea mea n-avea o clipă de astâmpăr – un accident posibil, de teama căruia era cazul să-mi fi alungat intenţia îmblânzirii. Anume, dacă în curiozitatea ce-l îndemna să inspecteze geografia închisorii mele şi a eventualului său nou cămin, i s-ar fi năzărit să se caţere pe uşă până la gaura tăiată în ea, numită vizetă, şi, când caraliul sălta clapa de tablă a acesteia şi-şi lipea ochiul misterios de bortă, să mă mai vadă o dată, gândacul, atras de albul lui hipnotic, i-ar fi plonjat, spărgându-i-l, în cristalin! N-ar fi urmat un măcel din care amicul meu ar fi ieşit zdrobit?

Mi-am amintit şi de Franz Kafka, de Metamorfoza lui. Nu, nu mă puteam proiecta în pielea personajului acelei nuvele. Fusesem frământat din alt aluat. Mă născusem om, sufeream din dragoste pentru demnitatea omului şi voiam să mor ca om, pentru oameni. Nu întrevedeam nici o posibilitate să fi invidiat gândacul meu pentru slobozenia sa, nici să fi uitat minunata şansă de a mă afla întemniţat pentru că refuzam absurdul, să o fi uitat până la a-mi ignora nobleţea spiţei şi a mă fi confundat, fie şi metaforic, cu o fiinţă de pe una dintre treptele inferioare ale scării evoluţiei. Situaţia îmi era dramatică, poate tragică, însă comparabilă numai cu a altor schingiuiţi în numele adevărului, patriotismului, egalităţii, libertăţii.

Totuşi, gândacul îmi era frate. Îmi dădeam seama de aceasta pentru prima oară. Împărţeam aceeaşi lumină, aceeaşi căldură, aceeaşi atmosferă, circulam pe acelaşi pământ; ne hrăneam în acelaşi fel; împărţeam aceeaşi osteneală şi aceeaşi odihnă; frica ne făcea şi pe unul şi pe celălalt să fugim sau să împietrim; foamea şi setea ne scoteau în acelaşi chip din bârlog; pofta de copulare ne aprindea călcâiele la fel. Gemeni.

Într-un elan de tandreţe, m-am aplecat, l-am apucat binişor între degetul mare şi arătător, m-am îndreptat, ţinându-l fără să-l strâng. Toate impresiile interesului cu care l-am cercetat mi-au pierit din memorie în răstimpul zecilor de ani ce mă despart de acea clipă. Revelaţia s-a revărsat în conştiinţă, înecând orice altă descoperire de moment. Pântecul său, inclusiv baza numeroaselor lui picioare, sta strâns într-o carapace dură, groasă, noduroasă, poate dureroasă, de noroi uscat, pe care situaţia lui de gândac nu-i îngăduia să-l spele niciodată. Greutatea i se dublase, pe puţin, îşi târa pretutindeni condiţionarea inevitabilă de făptură a glodului. Trecea prin libertate înzăuat cu obezi ce-l trăgeau spre moarte. Ca mine.

Doar o miime de secundă să fi durat năpraznica iluminare ce am avut-o; ceva aproape de rostirea străină de lumea noastră, auzită într-o fericită descifrare globală a existenţei, similară acesteia, de către o prietenă înţeleaptă: “Toate-s una. Una-i toate”. Cele două fragmente rupte, numite în antichitate simbol, se uniseră. Lumea avea un înţeles şi un echilibru. Avusese loc revelarea menţionată la începutul acestui text.

La stingerea totală a luminii interioare, m-am regăsit maturizat. Nu mai aşteptam ancheta cu spaimă. Îmi jucau în cuget cuvintele: “Ce importanţă, să aibă?”

Noul meu statut devenise o bucurie. Universităţile adevărate îşi deschiseseră porţile înalte până în tării, sigilate până atunci. Învăţasem să mă smeresc.