DUBLA PERSONALITATE IN RENASTERE

– studiu monografic de antropologie stilistică –

Capitolul 1

O VIAŢĂ DUBLĂ,

în care sunt puse cap la cap câteva ciudăţenii ale existenţei
ÎN TIMPUL RENAŞTERII

De la începutul maturităţii, celebrul reformator al Bisericii din Anglia, riga Henry VIII, trăieşte o situaţie claudiană, adică se căsătoreşte cu Caterina de Aragon, văduva fratelui său mai mare, în locul căruia domneşte, devenind astfel propriul său cumnat. Sigur, el nu şi-a ucis fratele pentru asta, aşa cum s-a întâmplat cu Claudius, unchiul-tată al lui Hamlet. Va prefera, în schimb, să-şi ucidă soţia (în sens figurat: prin divorţ; dar pe următoarea nevastă o va omorî în sensul propriu: prin decapitare). Condiţia lui maritală este neuzuală, dar nu pentru el care era, în acelaşi timp docil şi încăpăţânat, îndrăgostit şi necredincios, pueril şi autoritar [K. Anthony, La reine Elisabeth (1533-1603), traduit (.) par S. Campeaux, Paris, Payot, 1931, p.8], adică îmbina extremele într-un singur caracter şi nu putea resimţi ca neobişnuit locul său dublu în aceeaşi familie.

Soţia căreia trupul i-a fost scurtat de frumosu-i cap se numea Ana Boleyn. Mai înaintea acestei căsătorii, sora ei beneficiase de amorul frunţii încoronate. Situaţia cumnatei-soţii se repetă, deşi nu în forme dintre cele mai legale. Dealtfel, imaginaţia populară a epocii născoceşte o legendă sinistră întru pedeapsa suculentă a nesaţiului regal de a schimba femeia: Henric a fost închipuit tată al Anei (deci şi soţul fiicei sale), printr-aceasta fiind limpede că sănătatea judecăţii poporane sesiză şi penaliză pe dată singularitatea iubirilor lui.

Pentru a-i reuşi această a doua căsătorie, capul ţării (în căutarea unui divorţ neacordat de Papă) se va autopromulga întâistătător al Bisericii. Sieşi îşi găsea el însuşi argumentele ce pledau pentru divorţ; estimp, îi adresa surorii sale epistole docte teologalo-legale lăudând sfinţenia căsătoriei, în scopul de a o împiedica să-l imite. Capul Anei se rostogoli datorită acuzaţiei de adulter incestuos . Bineînţeles, era o scornire a soţului: propria lui viaţă îi oferea multe modele din care să se inspire.

Până şi în obiceiurile mărunte, la prilejurile de haz şi destindere, vom regăsi un rege gata oricând să renunţe la sine însuşi. Cu ocazia uneia  dintre petrecerile organizate de către Cardinalul Wolsey, la York-Place, conducătorul statului apare înveşmântat în straiele unui curtean şi cu faţa mascată, hainele domneşti purtându-le nobilul pe care-l dezbrăcase. Înaltul cleric gazdă, cunoscând gusturile deţinătorului coroanei, îl lăsă a crede că fusese păcălit; stăpânul, fericit, râdea copilăreşte.

Să-i îngăduim lui Henry să se desfete, fără a-l mai deranja, şi să ridicăm un colţ de perdea de la fereastra fiicei sale, numita Elisabeta, şi a Anei.

De fetiţă avea un glas basso profundo şi împrejurările o obligaseră să joace încă din cea mai fragedă copilărie rolul unui bărbat idem, [p.28]; dealtfel, educaţia impusă de regalul său tată este tocmai aceea a unui băiat.

Lordul Thomas Seymour va fi întâiul ei pretendent; dar, în acelaşi timp, el o cere în căsătorie şi pe mama sa vitregă: Katharine Parr, cu care locuia zglobia tânără cu voce dogită (despre care legenda spune că a murit la naştere şi a fost înlocuită cu un prunc de sex opus; după cum se vede, mahalaua Londrei nu ostenea abordând fantazările pe seama coroanei). Juna prinţesă îl refuză, maica sa – nu. Trioul va conlocui în casa ocupată anterior numai de cele două prietene înrudite prin alianţă. Va fi cuibul unei calde amiciţii în trei, izvorâtoare – şi ea – de vorbe rele. şi cum s-au aflat chiar martori oculari la jocurile lor, capul Lordului va cădea în coşul cu minuni cefalee al Renaşterii.

Elisabeta, prin naştere, era anglicană; sub Maria Tudor, fu catolică; ajungând regină, a fost cap al Bisericii anglicane – însă se adăpostea, în căutarea păcii, într-o capelă intimă, de influenţă catolică.

Ştiind că atunci când murise părintele său fusese dat drept viu timp de trei zile, decedând Maria Tudor, Elisabeta refuză să creadă în obştescul sfârşit al acesteia până ce primi un inel al răposatei, drept dovadă a trecerii sale dintre cei vii.

Vrednică fiică a lui Henry VIII şi, ca şi el, actriţă consumată, este caracterizată de la începutul domniei, de către ambasadorul Spaniei, De Feria, cu vorbele: femeia aceasta este stăpânită de o mie de draci, dar pretinde că ar voi să fie călugăriţă, să trăiască într-o chilie şi să spună rugăciuni din zori până-n noapte [idem, p.79]. Drept care, Filip II, regele Spaniei, căruia îi parvenea această sinteză de portret, o cere în căsătorie. Elisabeta este sora vitregă a fostei lui soţii răposate. Se repetă istoria lui Henry.

Se repetă şi gustul pentru travestire. La Windsor, regina foloseşte hainele uneia dintre doamnele ei de onoare, în vederea asistării la o întrecere de tragere la ţintă, la care participa şi favoritul său, Dudley. Cunoscându-i-se înclinaţia pentru deghizare, atunci când ambasadorul Mariei Stuart îi întrezăreşte curiozitatea de a afla cum arăta cea din urmă, o invită să se îmbrace ca paj şi să-l însoţească în Scoţia, s-o cântărească cu proprii ei ochi. În treacăt fie spus, ambele regine se intitulau (curios!) suverane ale aceleiaşi ţări: Anglia. Rivalei sale politice, Elisabeta îi va trimite drept soţ pe unicul bărbat pe care l-a iubit vreodată: acel Dudley, ajuns Conte de Leicester. Însăşi Mary Stuart trăieşte situaţii de un echivoc pe gustul Curţii engleze: e bine ştiută povestea ei de dragoste cu Bothwell, precum şi rudenia ce-i lega.

Cei care o înconjoară pe Elisabeta se complac, la rândul lor, în a duce o viaţă dublă. Este epoca, amuzant încondeiată de K. Anthony, în careliteratura şi spionajul fură considerate meserii (p. 116), iar despre Sir Francis Walsingham, întemeietorul unei formidabile reţele de spionaj, activă până şi “în beciurile Vaticanului” , tot el va spune : a învăţat în Italia o meserie a dibăciei – aceea de spion. Din această pricină, de bună seamă, teoreticianul englez al simulării şi disimulării , Lordul Francis Bacon, prieten intim al lui Essex, va reprezenta acuzarea în procesul în urma căruia acesta şi-a pierdut viaţa. Un alt bărbat din intimitatea reginei, Francis Drake, tâlharul mitic al oceanelor, spaima solitară a spaniolilor, era un pirat zemuind de sânge, dar şi un puritan pur sânge. Despre el ni se mărturiseşte că enorma sa activitate constituia un mijloc de a scăpa de munca propriu-zisă (p.186) .

În acea epocă, strecurându-ne dintre dantelele fine şi parfumate în care se costuma regina, tot peste mascaţi vom da şi în saloanele nobiliare. Melvil istoriseşte în ale sale MEMORII că, de pildă, cu prilejul naşterii fiului Mariei, regina Scoţiei, un franţuz, pe nume Bastien, avu nătruşnicia de a sărbători evenimentul îmbrăcându-şi nişte compatrioţi ca satiri, să veselească adunarea. Atâta şi-au scuturat satirii francezi cozile renascentiste în jurul bogatei mese irlandeze, încât insularilor prezenţi li se făcu lehamite să mai mănânce, Sir Hatton încredinţându-l pe povestitor că, de n-ar fi fost regina de faţă, şi-ar fi înroşit pumnalul în inima blestemată a lui Bastien.

Inşi mult mai prejos decât buclucaşul de peste Mânecă ştiau flata dulcea ispită a anonimatului conferit de travesti. In culegerea sa de glume MERRY PASSAGES AND JEASTS (Momente vesele şi vorbe de duh; MS. Harl., 6395) se relatează:

Reginei Elisabeta i se oferi un spectacol pe apă, iar Harry Goddingham urma să-l întrupeze pe Arion călare pe un delfin. Socotind că vocea îi era dizgraţioasă şi nepotrivită rolului, aşteptă până ce ajunse în dreptul reginei pentru a-şi sfâşia deghizarea; acolo se jură că el nici gând să fie Arion, ci prea cinstitul Harry Godingham. Autodezvăluirea scandaloasă o amuză pe Elisabeta mai mult decât piesa [după Georges Duval, Oeuvres dramatiques de William Shakespeare, traductions (.) par -, Le songe d’une nuit d’été, vol.7, p.100, nota 1, Paris, Ernest Flammarion, Éditeur, f.a.]. Aici se poate să fie originea reală a ideii mult disputatului ‘leu’ pentru interpretarea căruia se înfruntau cârpacii lui Shakespeare, pregătindu-se a da un spectacol, înVISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ.

Ba şi în rândurile lepădăturilor societăţii schimbarea straielor era îndrăgită în acele timpuri. Dacă ţinuta obişnuită a curtezanelor era rochia cu corset (li se spunea: laced mutton – ceea ce înseamnă un fel de ‘carne de oaie încorsetată’, iar de la obiceiul lor de a se prezenta, ca marfă nurlie, pe strada Glerkenwell, aceasta ajunsese a fi cunoscută drept: mutton-lane – ‘uliţa cărnii de oaie’), gustul lor – ales sau impus de către cei la care aveau căutare – se îndrepta spre adoptarea costumului bărbătesc. Nu ni se expune, în balada THE STOUT CRIPPLE OF CORNWALL (‘Bravul estropiat din Cornwall’) tainicul şi ruşinosul desmăţ al acestuia cu fete găzduite în secret, îmbrăcate precum tinerii care umpleau oraşul cu galanteriile lor sau ca pajii dedaţi aceloraşi înclinaţii, îngăduindu-le să-i toace averea în veşminte masculine şi nu altcum?

Nu ne aflăm în vremile de apusă glorie ale Coanei Mall [Mistress Mall]? Individa Mary Frith, după poreclă şi renume păgubos: Mall Taiepungă – Mall Cutpurse , căzută sub puterea legii pentru crimele de hermafroditism (!) (societatea a cenzurat totdeauna – şi continuă s-o facă în cel mai stupid mod cu putinţă – ingenioasa inventivitate a Naturii pe spezele neputincioasei, în a i se opune, fiinţe umane…), prostituţie, proxenetism, înşelătorie, hoţie, tăinuire? Ni s-ar putea reproşa că va fi constituit un caz minor, ca atâtea altele. Să nu uităm, totuşi, că, în august 1610, John Day înscrie la Stationer’s Company cartea sa: THE MADDE  PRANCKS OF MERRY MALL OF THE BANKSIDE, WITH THE WALKS IN MAN’S APPAREL, AND TO WHAT PURPOSE (‘Giumbuşlucurile trăznite ale veselei Mall de pe chei, cu preumblările sale în straie bărbăteşti şi scopurile ce-a avut’). Iar asta n-ar fi fost nimic căci Thomas Middleton publică împreună cu parţialul său omonim Thomas Dekker, comedia: THE ROARING GIRL, OR MOLL CUT-PURSE, AS IT HATH BEEN LATELY ACTED ON THE FORTUNE STAGE, BY THE PRINCE HIS PLAYER, 1611 (‘Fata care râde sau Moll Taiepungă, după cum a fost recent jucată la Fortune Stage, sub auspiciile Prinţului, distribuitorul piesei’). Şi cine apare pe frontispicul cărţii, desenată ca vie, vicioasă şi virulentă? Mall Taiepungă, îmbrăcată bărbăteşte şi… fumând! Toate relele le însuma femeia aceea! Un personaj al comediei AMENDS FOR LADIES, 1618 (‘Iertare doamnelor’), de dramaturgul Nathaniel Field, o dă afară din casă pe Mall, folosindu-se de termeni grosolani prin care-i pune sub semnul îndoielii sexul şi o asemuieşte centaurilor ca, după o îndelungată ezitare, acelaşi să opteze, indignat, pentru explicaţia asexualităţii.

Acest splendid exemplar produs de Renaşterea engleză, pomenit şi de Sir Toby, personajul lui William Shakespeare, în A DOUĂSPREZECEA NOAPTE (I, 3), născut în 1584 şi încăput pe mâna călăului în 1659, adică la vârsta de 75 ani (dacă este să acordăm credit unei biografii apărută în 1662, la trei ani după execuţie) – ceea ce arată că cetăţenii Londrei s-au amuzat timp destul cu ciudăţeniile sale anatomice picante pentru cuminţenia celor dintâi – a turburat într-atâta aplecarea spre travesti a societăţii contemporane încât, post mortem , portretul său, în mărime naturală şi golaş de tot – adică, vreau să zic că era un nud -, fu expus într-o dugheană din târgul-capitală. Dădeai câţiva bănuţi şi, dacă aveai norocul să nu fii cântărit din ochi ca imberb sau prea deochiat, cortina ce acoperea goliciunea ‘operei de artă’ era trasă într-o parte, spre încântata ta satisfacţie. Dacă privitorilor le plăcea acest spectacol, nici sufletului răposatei Coana Mall nu-i era tortură. În 1612, fusese expusă la stâlpul infamiei, pe viu. Domnul John Chamberlaine adresează la 12 februarie 1611-1612 (?!) o epistolă (ca între bărbaţi) domnului Carleston:

Duminica trecută, Mall Taiepungă, o ticăloasă vestită, care avea obiceiul să îmbrace straie de bărbat şi să-i sfideze pe galanţi, a fost adusă la Saint Paul’s Cross. Plângea în hohote şi părea cu adevărat spăşită. Dar, s-a aflat mai târziu, era turtă, deoarece dăduse pe gât o porţie bună de Xeres mai înainte de a fi purtată către stâlp. Era însoţită de un părinte predicator, cel mai delicat din câţi vă puteţi închipui, un preot potrivit să conducă o distracţie mai curând decât să îndeplinească sarcina care i se încredinţase. Atât de prost a predicat că parte dintre cei de faţă duşi au fost, cealaltă fiind numai ochi şi urechi doar pentru Mall Taiepungă [Georges Duval, La douzième nuit, vol. 8, p. 183, nota 3].

Descoperim în acest fragment de scrisoare mai mult decât descrierea evenimentului: simpatia opiniei publice pentru femeia care încarna, simbolic, gustul unanim pentru travesti. şi mai remarcăm faptul că hermafroditul a străbătut mileniile pentru a ancora la ţărmul insulei lui Mall, în plină Renaştere (el însuşi o tentativă a Mamei Natură de a crea o femeie travestită, în carnea ei însăşi, în bărbat…). Elisabetanul se distrează cu travestiul (întâmplarea cu Bastien şi aceea cu Harry Goddingham), visează la travesti (Balada bravului estropiat din Cornwall), trăieşte din travesti (Mall Taiepungă). Te întrebi: de ce aceasta?

Cunoaşterea împătimită a gândirii antice, de către renascentişti, nu este o exagerare (ne referim la caracterul de masă al cunoştinţelor clasice).“Anumite cunoştinţe asupra Greciei şi Romei se impuseseră şi celor mai analfabeţi dintre elisabetani”… astfel, studiile dorite, la început bunul celor puţini, se preschimbaseră treptat într-o ştiinţă a tuturora [G. Simpson,The  Concise Cambridge History of English Literature, Third Edition, Cambridge University Press, 1970, p.100]. Obsesia antică spirituală a androginului s-a preschimbat într-una carnală, a hermafroditului. Până şi din puţinul pus la dispoziţie în aceste pagini se poate măsura setea pentru bisexuat. Dar cât de rar putea fi întâlnit hermafroditul în lumea incoruptibilă a legilor firii! Opusul său – castratul – era mult mai uşor de realizat. De aceea abundă în epocă. Intâiul castrat cântă în Anglia în 1600.

Nu cumva deghizarea reprezintă cea mai la îndemână metodă de realizare practică a mitului platonic, de lărgire a înţelesului său, de vulgarizare şi de traducere în fapt a respectivei concepţii, fără a mai pune la socoteală avantajele satisfacţiilor morale şi/sau materiale antrenate de ea, ca: şotia, înşelarea, hoţia, viciul şi aşa mai departe? Nu cumva androginul este un alt nume pentru caracterul ce trăieşte simultan extremele, cum am văzut că o făcea Henry VIII, exemplar prin această capacitate de a creea situaţii în care extremele nu sunt decât două simple aspecte ale uneia şi aceleiaşi situări (cumnat – soţ; cap al ţării – cap al Bisericii; divorţat ce luptă împotriva divorţului)?

Oare astfel de trăiri stranii să fi fost specifice ostrovului dintre ceţuri unde s-a născut William Shakespeare? Istoria infirmă această părere. Poate că cel mai frumos dar făcut posterităţii de către Cristofor Columb este mărturia că a existat un popor sălăşluind în insula denumită de el Hispaniola, iar de francezi, mai târziu – Saint-Domingue, şi astăzi – Haiti, un neam, spuneam, necunoscând armele de nici un fel. Navigatorul le cântă amintirea cu fraze şlefuite de admiraţie: Îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi. Cele rostite de ei, întotdeauna cu amabilitate şi blândeţe, sunt însoţite de surâs [Franz Funck-Brentano, La Renaissance, Paris, Arthème Fayard et Cie, Éditeurs, 1935, p.15]. Adaugă că regele lor îl socotea prieten şi frate. Pe acesta, europeanul marinar care, ulterior, a fost cât pe ce să fie canonizat de religia iubirii dintre oameni, l-a pus în lanţuri şi l-a târât pe caravelă. Apoi vasul a naufragiat. Pe supuşii ‘regelui-frate’ i-a vânat cu câini anume dresaţi să sfâşie bipezi, ca în Germania nazistă, ca în U.R.S.S şi în celalalte ţări comuniste, astăzi. Cinci sute de localnici au fost vânduţi sclavi în Sevilla. Cuvintele calde de mai sus, cât şi faptele ce le urmează poartă o singură semnătură: Cristofor Columb. O conştiinţă unică, două tipuri de manifestare, la antipozi.

Aceste trăiri misterioase ce turbură imaginea omului modern privitoare la Renaştere nu au fost izolate de talazuri, nici provocate de influenţele maligne ale mărilor şi oceanelor occidentale sau ale nordului. Ele erau bine înrădăcinate în continent şi încă de mult timp.

Cosimo de Medicis, mort, a primit omagiul de a fi supranumit “părintele patriei”. Un şef de stat de o simplitate cutremurătoare: umbla îmbrăcat ca cel mai modest cetăţean; juca şah; îşi îngrijea singur via şi grădina; când nu-l găseai pe nicăieri, era cazul să-l cauţi prin atelierele meşteşugăreşti, unde asculta, tăcut, necazurile meseriaşilor; a suferit temniţa şi exilul în tinereţe; podagra şi pierderea fiicelor, la bătrâneţe; era considerat un sfânt; în orice caz s-a îndulcit cu filosofia. E cel mai renumit colecţionar, din acea perioadă, de manuscrise antice, principalul promotor al importului Renaşterii din lumea bizantină. Probabil cel mai generos mecena, înconjurat de cele mai strălucite genii ale epocii (să fie o tautologie?). Unul dintre aceştia (Andrea del Castagno), tot datorită lui, va dobândi porecla Andrea degli impicati (‘Andrea al spânzuraţilor’), căci venerabilul tiran luminat, după ce-şi spânzura rivalii politici de picioare, cu capul în jos, în faţa propriilor sale ferestre, şi după ce ei mureau, îi punea pe artişti să-i picteze în mărime naturală.

Asta o va face şi Leonardo da Vinci, la cererea neegalatului încurajator al artelor frumoase, Lorenzo de Medicis, nepotul precedentului, când acesta îl primeşte pe conjuratul Bandini în dar de la sultan. Pictorul şi-a notat pe schiţă toate detaliile vestimentare, cu culorile respective. In lucrare, se vede leşul înotând îmbrăcat, spânzurat de o frânghie, cu mâinile legate la spate [J. Lucas-Dubreton, Viaţa în fiecare zi la Florenţa, pe vremea familiei Medici, trad. de Gheorghe Edmond Gussi, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p.238].

Cosimo şi Lorenzo vor interzice fiicelor aceloraşi rivali să se căsătorească (nu asta s-a petrecut sub comunism, când candidaţii la mâna odraslelor condamnaţilor politici ştiau că nu-şi vor mai putea continua studiile sau că-şi vor pierde slujbele?), iar copii celor căsătoriţi sunt declaraţi bastarzi (aceeaşi gândire diabolică a făcut, sub acelaşi comunism, să fie internaţi în casele de copii orfani descendenţii luptătorilor anticomunişti executaţi, cu acte din care erau omişi părinţii ce apăreau desemnaţi ca: necunoscuţi [Mihai Rădulescu, Sânge pe Râul Doamnei. Până când atâta suferinţă?, Bucureşti, Editura Ramida, 1992, şi Flăcări sub cruce, Bucureşti, Editura Ramida, 1995]; revenind în Florenţa, copiii rivalilor politici nu puteau ocupa nici o funcţie publică; cum averile le erau demult confiscate, ei cerşeau pe străzile înfloritoarei cetăţi de negustori.

Lorenzo este organizatorul a nenumărate spectacole de stradă, a unor petreceri populare, un stipendiator al tuturor artelor, poet subţire şi suav (în limba poporului, nu în latina pedanţilor), creator de muzeu şi şcoli, stimulatorul filosofilor şi filologilor. Dar, în 1480, când a surprins un pelerin dând târcoale casei sale, înainte de a fi ucis, a pus să i se jupoaie tălpile, apoi să i se ardă labele picioarelor, să se topească grăsimea de pe ele, după care fu obligat să calce pe sare pisată. Deşi muri, călăii nu izbutiră a-i vădi intenţiile criminale!

În cea mai corectă tradiţie antică şi renascentistă Frumosul este o formă a Binelui. Aceste modele de înţelepciune închinate Frumosului au fost, în acelaşi timp, nişte gâzi sordizi pe care priveliştea hoiturilor înverzite de putrejune, clătite de vânt în dreptul frunţilor lor, îi nesăţuiau cu fiorii măririlor şi ai unei puteri nehotărnicite.

Prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga atrage într-alt fel atenţia asupra ‘dublei feţe’ a Renaşterii. Pe marginea existenţei lui Poggio, se comentează căepicureismul vieţii personale contrastează cu stricteţea, cu severitatea studiului erudit. […El] care s-a căsătorit la 50 de ani cu o încântătoare fată de 18 şi care scrie amicilor săi scrisori de la băile din Baden-Baden, pline de uimită plăcere şi curiozitate la adresa îndrăzneţelor şi destul de puţin pudicelor‘baigneuses’ , reunea un temperament violent şi o epicureică sete de viaţă, pe care a încercat să le modereze prin practicarea studiului şi virtuţii[Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p.41].

În cetăţile italiene circulă o povestire (nuvelă) cu un evreu adus în faţa unui sultan şi căruia i se pune întrebarea: care este cea mai bună credinţă?, de răspunsul dat atârnându-i capul. Replica lui e o istorisire pe care Gala Galaction o preia în PAPUCII LUI MAHMUD . Un tată avea trei feciori şi nu le putea lăsa moştenire decât un singur inel. Drept care, văzând cât îşi dorea fiecare dintre băieţi giuvaerul, mai comandă unui bijutier alte două asemănătoare. Apoi le înmână copiilor, încredinţându-le secretul fiecăruia în parte, ca şi când destinatarul era singurul ce-l afla. Astfel, fitecare credea că inelul său era cel adevărat. – “”La fel”” , conchise înţeleptul evreu, “”şi cu religia islamică, creştină şi mozaică””. Conform acestei foarte gustate pe atunci nuvele, religia putea fi şi adevărată şi falsă. Incurajaţi de o atare mentalitate, oamenii Bisericii înclină să fie şi prelaţi, dar şi laici, simultan.

Filippo Lippi a simţit din cea mai fragedă tinereţe o emoţionantă chemare pentru vieţuirea în solitudine şi monahism. O la fel de aprigă adeziune la ‘singurătatea în doi’ îl îndemna, însă, la nenumărate escapade, răpiri, cuceriri, intolerabile încălcări ale voturilor sale, ce-i aduseră plocon un bastard (viitorul pictor Filippino) şi pedepse cu nemiluita (dacă nu şi moartea, produsă de otrava expediată de familia unei femei în apele privirii căreia i se încurcaseră iarăşi vâslele). Acestea, în calitatea sa de mirean. In calitatea lui clericală, atunci când, înţelegător, Papa Eugeniu IV, îi oferi ieşirea din ordin, pentru a-şi legaliza starea scandaloasă, Lippi refuză indignat propunerea, căci se simţea …călugăr înnăscut!

Ba însăşi comportarea de om al Bisericii se vădeşte a cunoaşte două manifestări opuse. Este limpede ca ziua că Savonarola n-a avut decât intenţii bune, de moralizare şi democratizare a neamului florentin. O dovedeşte admiraţia ce l-a înconjurat pe parcursul vieţii şi după moarte. Nu şi-au închinat pictori ca Baccio della Porta şi Lorenzo di Credi operele flăcărilor, de bună voie şi nesiliţi de nimeni? După spânzurarea şi arderea cadavrului său pe rug, nu l-a înfăţişat Botticelli pe proorocul florentin, împreună cu cei doi soţi ai săi, înălţat în ceruri de îngeri, în NAŞTEREA DOMNULUI ? La Vatican, Rafael nu-l va picta alături de Dante, în TRIUMFUL SFINTELOR TAINE ? Totuşi, în faţa unor turme isterizate, numă- rând şi 13 -14.000 de capete golite prin loviturile de ciocan ale cuvintelor lui fascinante, Savonarola acoperea de mâlul lepros al oprobriului orice plăcere, că ar fi fost dans, cântec, podoabă, măşti sau deghizări, pictură, instrumente muzicale. Obedienţii ascultători cu gurile căscate se întorceau acasă ca nişte mecanisme umanoide, culegeau tot ce fusese incriminat şi depuneau obiectele spre întreţinerea focului. Iar dacă uitau ceva prin vrun ungher, aveau grijă alţii să o dezvăluiască. Aceştia alcătuiau trupele sale de copii travestiţi (!) în îngeri, a căror poruncă era să intre nestingheriţi în locuinţe, să zmulgă lanţurile ornamentale de pe sânii femeilor, să scotocească după te miri ce ‘comori’ ilicite, pitite, să denunţe, să denunţe, să denunţe până ce nu mai avea să rămână urmă de păcătos în cetate.

Papa Alexandru VI nu semăna cu el. Pe gustul său era ca în timpul carnavalului să se închidă cu cardinalii în palat, refuzând să mai primească pe oricine, fie el şi ambasador, şi să-şi aline sufletul obosit de politică, prin mijlocirea unor jocuri ‘inocente’ la care participau, printre cardinali travestiţi, şi doamne. Atâta le îndrăgea pe cele din urmă şi le sărbătorea graţiile (pentru care le lua cu sine, în haine bărbăteşti -!-, în caleaşca de primat) încât avea un cult deosebit pentru …sfinte. Urmaşul său, care ştia să mânuiască mai bine ca oricine trăznetul anatemelor şi seninul înşelător al trădării, cavalerul care nu se despărţea de calul lui decât pentru o clipă, aceea necesară uciderii, este caracterizat de Orestes Ferrara după cum urmează : pentru talentele sale de actor a fost Iulian II aplaudat de posteritate [după Franz Funk-Brentano, p.330]. În Franţa, până târziu vor puii cardinalii atei (Lavardin, Broc). Brentano citează indignarea lui Infessura: Atare era viaţa preoţilor şi membrilor curiei că greu găseai vreunul care să nu fi întreţinut o concubină, ori cel puţin o curtezană, întru slava cea mai înaltă a lui Dumnezeu şi a credinţei creştine [idem, p.196].

Toate acestea se petreceau într-o lume unde masca, pusă ziua pentru petrecerile ce se ţineau lanţ, nu era scoasă noaptea, când participai la conspiraţii politice sau la delicte amoroase, al căror mare specialist era bastardul maur Alexandru Medici, ‘dogele’ Florenţei.

Cărţile despre Renaştere, şi în primul rând capodopera lui Jacob Burckhardt, abundă în exemple ale duplicităţii vremilor acelora. Exodul italienilor în Franţa, preocuparea lor cu comerţul, politica, spionajul, impun o mentalitate locală similară. Războaiele şi păcile franco-italiene dau aceleaşi roade. Oare Caterina de Medicis, îngrijorată de căsătoria fiului său cel mai mic, nu-l trimite pe Jean de Simier s-o cucerească pe regina Elisabeta a Angliei (despre care Maria Stuart spunea că nu era compusă, anatomic vorbind, întocmai ca celalalte femei!) în numele stăpânului său d’Alençon? Iar acest nou Tristan nu o va face cu adevărat (fără, însă, a-şi uita partea), el care-şi ucisese soţia şi fratele pentru adulterul lor? Pe când această regină Elisabeta era terorizată de îndemânarea falsificatorilor, angajaţi de serviciile de spionaj, de îndemânarea lor de a introduce în epistolele regale fraze dictate de interesele opuse, dar cu caligrafie aidoma celei originale (capul verişoarei sale Stuart cade tocmai sub tăişul unor astfel de inserări). Drept care regina Angliei îşi um- ple toate spaţiile albe cu fiorituri şi arabescuri. Dincolo, papii milosteniei dau bulă după bulă pentru a îngădui atât sclavia albilor, cât şi a negrilor. Privindu-i, Joachim du Bellay exclamă:

Mignon-ul Regelui, de e curtean cinstit,
Pe-un biet cadet cu-onoruri de-ncărcară,
Vreun nenorocit de-ajunge frunte-n ţară,
Desigur că, Morel, nu-i lucru potrivit. 

Dar, cardinal să vezi lacheul devenit,
Un laş şi un lăudăros, un ţânc, o fiară,
Un Ganimed pe cap să pună o tiară
Că de un maimuţoi bătrân s-a îngrijit; 

Şi-acela denumit Părinte Sfânt să fie,
Ce-n jurul gâtului purtat-a o frânghie
De o cătană spaniolă înnodată;

Ca prinţii-ajuns, golanul, în trei zile,
În alte trei pierdu şi tron şi mile;
Atari minuni, Morel, doar Roma mai arată.

[Joachim du Bellay, Les regrets, CV, în: Les poètes de la Pléiade, Paris, Jean Gillequin & Cie, Éditeurs, f.a., p.83]

Din cele prea sumar expuse mai sus ni se strecoară în suflet otrava îndoielii: nu cumva în timpul Renaşterii toate câte ţin de ‘jocul dublu’ – minciuna, spionajul, înşelarea, travestiul, masca, simularea, disimularea, folosirea identităţii false, provocarea, vânzarea de prieteni, şi atâtea şi atâtea altele ase- mănătoare constituiau, parcă, o molimă comportamentală, o boală psihologică cu caracter epidemic? Să-l lăsăm pe acelaşi reprezentant al Pleiadei franceze să rezume simptomatologia cea mai banală a acestei boli:

Nu-mi stă-n putere a iubi să fiu în stare
Bătrânii maimuţoi de pe la Curte: pasul
Cu-al prinţilor li se aseamănă, şi glasul;
Ca lor veşmintele li sunt strălucitoare. 

De-şi bate joc stăpânul, râde fiecare;
De minte, ei minţind înlătură impasul;
Pe placul său îşi înjghebează blând taifasul,
Văzând o lună-n plină zi şi-n noapte-un soare. 

În faţă-le de-i cineva frumos primit,
Scrâşnind de ciudă,-l măgulesc cu ton smerit;
De este rău văzut, cu degetu-l arată.

Dar iată ce nu pot ierta cu nici un chip:
În faţa Regelui, cu ipocritul chip,
Neştind de ce, pufnesc în râs, aşa, deodată

(scrie el referindu-se la curteanul francez) [idem, CL, p.105].