– Diogene si rastignitul

După aterizare, cumnatul meu ne-a purtat prin Elveţia alemanică până înseră. Ştiam că nu vom reveni prin părţile acestea decât la sfârşitul vacanţei; a fost dorinţa mea să apuc să văd orăşelul Stein am Rhein. Peisajul străbătut până acolo ne era surprinzător de cunoscut; în Alpi, ne aflam într-unul dintre cele mai banale medii carpatine; crânguri şi păduri şopteau ocrotitor; dumbrăvile chemau la o odihnă interzisă de viteza automobilului; verdele, cu toate nuanţele lui, ne ţesea împrejur amintiri înviate din pânzele lui Ştefan Luchian. După ce străbătusem cerul al aproape întregii Europe, era sâcâitor să nu ne putem desprinde dintre ramele cu foiţă de aur ale uleiurilor lui.

Până am ajuns la ţintă. Aici priveliştea fu absolut nouă. Arta triumfa asupra Naturii, în înţelesul că transcenderea Firii era totală în burg: un ostrov din altă lume. Nu una veche – deşi am citit multe inscripţii, pe clădiri, menţionând înălţarea lor în veacul al XVI-lea -, ci o lume translată în ţinutul materiei, dintr-un înalt populat de divinităţi inconsistente, cu o vieţuire paralelă cu a oamenilor, deşi rămasă neştiută muritorilor până în acea clipă a revelaţiei harice. Piatră, var, bârnă şi inşi, toate şi toţi se năşteau dintr-o respiraţie mai nobilă. Hotarul dintre cele două tărâmuri nu devenise numai străveziu; era permeabil, printr-un capriciu al legilor fizice.

De unde provenea simţământul acestei mutaţii neaşteptate? De la aceea că pereţii exteriori ai locuinţelor şi instituţiilor cu unul sau mai multe caturi erau populaţi cu zeci de personaje de statura omului, zugrăvite a fresco, în culori delicate, nu după regulile stilizării, ci conform cu îndatoririle realismului. În acest chip se năştea acel ciudat sentiment că participai la două manifestări simultane ale existentului, că te scăldai în apele unui dual cu neputinţă de conceput de către raţiunea noastră, ce operează în temeiul altor criterii, acelea ale unicităţii incoruptibile a realului. Precum se vede, trăirile străinului aruncat fără veste în târgul helvetic alemanic numit sunt de o complexitate care nu-şi mai găseşte expresia în cuvintele uzuale, deoarece îşi împrumută consistenţa mai curând din viziunea atât de rară a misticului decât din aceea a comunicabilului.

Şi totuşi, soţia mea şi cu mine aveam oarecari experienţe comune cu aceasta inedită. Sprijinindu-ne pe ele, ne-am fi putut simţi la îndemână în receptarea fiorului stârnit de realitatea dublă propusă pe de o parte de urbanismul local şi pe de alta de către cetăţenii populându-l.

– Istoricii de artă români, când afirmă că bisericile cu pictură murală exterioară din Moldova constituie nişte unicate, ignoră existenţa lui Stein am Rhein, am exclamat uşor îndurerat.

Ştiam că inteligenţa practică a nevestei mele s-ar fi cuvenit să născocească pe dată o bursă pentru un tânăr cercetător al domeniului respectiv, ce să-i prilejuiască un studiu comparativ între arta frescarilor noştri şi cea practicată de meşterii locali. Dar ea tăcea, într-o modestă copleşire.

– Ligia!, m-am adresat cumnatei mele cu numele îndrăgit de mine din cea mai fragedă adolescenţă, din nuvela stranie şi morbidă a lui Edgar Allan Poe. Vezi?!

Îmi urmări privirile către un şir de căpetenii de războinici.

– Un român, îi tresări glasul de entuziasmul descoperirii. Poartă şalvari!

– Şi căciulă brumărie!

Pe Ligia şi pe bărbatul ei i-am cunoscut abia de câteva ceasuri, când ne-au întâmpinat pe aeroport. Până la descinderea în acest târguşor al revelaţiei, şocurile fizice şi afective s-au succedat într-o goană nebună, traumatizantă; ele se înlănţuiau încă de la proaspăta noastră căsătorie. Contractată cu câteva zile înainte de Revoluţia din Decembrie, călătoria de nuntă ne-a condus la Târgu-Neamţ. Acolo, televizorul ne-a adus Buna Vestire, dar şi vestea uciderii românilor de către nişte terorişti. Ulterior, am aflat că tribunalele în solda vechiului regim i-au condamnat pe foştii lor stăpâni, în temeiul legilor scornite de aceia înşişi în vederea asupririi noastre. S-au săvârşit crime nelegiuite şi altele legiuite. Au ars cele mai de seamă edificii culturale. A fost izvodită politica pluripartită şi tocmai ea a stârnit ura deşănţată a românului faţă de român. Capitala a fost terorizată. Securi au despicat ţeste. Bâte au căutat tâmplele trecătorilor, mai ales pe ale studenţilor. Lanţuri au izbit trupuri de femei. Cortina de fier, ridicându-se, lăsă să se vadă oroarea crudă. Pe lângă ea, tragediile shakespeareene rămân joacă de copil. Umilinţele dobândirii vizelor pe paşapoarte. Temerea că, lipsind din ţară, voi pierde dreptul la a mărturisi cele mai însemnate evenimente. Nopţi nedormite. Zborul la zece mii de metri înălţime. Îmbrăţişarea noilor şi singurelor mele rude. Apropierea de clipa pelerinajului la Stein am Rhein, visat timp de mai bine de treizeci de ani. Parcurgerea câtorva sute de kilometri cu automobilul într-o ţară necunoscută, iubită din copilărie. Acum, acest loc al întâlnirii contrariilor, cum l-ar fi numit Mircea Eliade, de unde a descins odinioară spiţa acelui bătrân domn întâlnit de mine la. Dar, nu. Deşi am alergat în căutarea obârşiei sale, nu vreau încă să-mi amintesc de. Îmi încordez puterile minţii şi ale sufletului.

Pe dreapta noastră, primăria; am parcat în spatele ei. Trei caturi. Cel superior este cuprins în nivelul unui prim acoperiş cu ţiglă. Acesta din urmă este încălecat de un al doilea, mai restrâns şi ţuguiat. Din ultimul, se împintenează în senin turnul cu orologiu şi cu campanilă, nelipsit din vreo aşezare a zonei, cu acelaşi cadran albastru de Voroneţ, cu ace şi cifre de culoarea aurului roşietic, puternic scos în relief de mediul cenuşiu, stacojiu, brun, galben-închis şi cărămiziu. Etajul întâi – şi cel mai înalt – este acoperit, între ferestre, de scene pictate. Pe stângă, cît vezi cu ochii, casele ornate ca în Alsacia, cu bârne prinse în tencuială cruciş sau în unghi şi cu chioşcuri suspendate ce ţin locul balcoanelor noastre, sunt, la rândul lor, împodobite cu nenumărate personaje în plină acţiune. Nicăieri vreo stridenţă. Nicăieri vreun element ce să distoneze. Dincolo de caldarâm şi de trotuarul de peste drum, acelaşi decor. Strada preschimbată într-o scenă imensă de teatru pe care se joacă, în acelaşi timp, fără întrerupere de cinci sute de ani, cu perspectiva ca spectacolul să mai dureze cel puţin o mie, tragediile cele mai nobile ale omenirii.

Întâietatea o are, împărăteşte, Diogene, în butoiul său. Se confruntă cu emisarul nostru, cu solul tuturora şi al fiecăruia, regele Alexandru Machedon (care l-a dăruit limbii române pe suavul Lixandru), purtătorul de cuvânt al întrebării de căpătâi şoptită de firava trestie gânditoare ce e omul din câte veacuri au umbrit ţarina noastră: Ce cauţi, filozofule? Iar răspunsul devine atât de zguduitor în epoca aceasta, în pragul celui de al doilea mileniu, în patria mea: UN OM. Caut cu felinarul, deşi ne aflăm în plin soare, un om. Măcar un om.

În dreptul grecului, o fântână. În mijlocul ei, proţăpit în picioare, în vârful unei coloane, un oştean. Replica dată lui Diogene: Nu vei găsi decât oameni ucigători de oameni; chiar şi mai rău: Pruncucigaşi! De pe zidurile câte ne veghează din preajmă hohotesc tauri, păsări măiestre, pajurile vieţuind în lumea neagră, lei fioroşi, perechi de îndrăgostiţi, diriguitori şi luptători setoşi de sânge, înarmaţi. Doar o femeie îşi îndreaptă pumnalul cu vârful către inimă: în lumea aceasta nu voieşte să mai alăpteze la sânu-i alb.

Ne-am risipit, înghiţiţi de rândurile celor care se plimbă. Razele aştern penaje de zale pe cămaşa cumnatului meu, cel mai depărtat de mine din grupul, nostru. Mi-e drag acest necunoscut care a încercat în locul meu drama înstrăinării şi a învins.

Brusc, sub o streaşină, încastrat în var, Otto Hnidei.

Am vieţuit cu el în aceeaşi celulă, la Interne. Cele trei luni ale anchetei mele se apropiau de sfârşit. Mi-a fost împins înăuntru acest soţ al singurătăţii, să împărţim răceala betonului, lipsa de aer, frica. Eu, la cei douăzeci de ani ai mei, eram un “bătrân” puşcăriaş, pe lângă el, la cei şaptezeci de ani ai săi, proaspăt arestat. Se plânsese de sărăcie într-o scrisoare anonimă adresată unei oficialităţi. Mizeria îi era atât de deznădăjduită, mi-a mărturisit, încât n-avea. nici oală de noapte. Şi nici n-ar fi avut nevoie, a adăugat, însă nevasta sa ar fi riscat prea mult dacă ar fi înfruntat nopţile viforul iernii, până la closetul turcesc, comun, din fundul curţii de mahala. El inventase substitutul şi era mândru de atenţia lui grijulie. Foloseau un cazan de rufe peste buzele tăioase ale căruia culcau un făcăleţ, să se poată aşeza venerabila-i bucovineancă eşuată în Capitală. Moşii lui erau podgoreni elveţieni, aduşi la sapă de lemn de mai multe secete succesive; se bejeniseră. Ştia din gură-n gură despre târgul pictat de unde coborâseră. Atâta ni l-am închipuit împreună încât, aflând că eram invitat în Switzerlanda, întâiul gând mi-a fost să dau de urma urbei înflorate ce devenise a mea, ca un al doilea leagăn.

Este destul cât am scris despre domnul Hnidei pentru a-i împărtăşi cititorului gustul amar al apusului vieţii sale. Şi, iată, sosise sfârşitul: închisoarea. Femeia neputincioasă rămasă singură. “Cum să poată dânsa căra cazanul?” – se tot chinuia. “Eu. era altceva. Sunt bărbat.”

Într-o zi, întors de la anchetă, m-a cam speriat. Refuza să-şi descleşteze gura. Oricât de cald l-aş fi provocat să-şi elibereze sufletul, oricât de duios şi de precaut l-aş fi mângâiat cu vorba, se închisese în sine în mod iremediabil. Rămăsese locului, cu labele mari ale picioarelor desfăcute, acolo unde îl zăpăcise brânciul dindărăt, când fusese zvârlit de caraliu, după anchetă. În afară, privea cu ochi ce nu înţelegeau nimic, de rumegător docil; în sinea lui, căuta cu turburare. Era caraghios, căci trăsăturile sale nu se potriveau condiţiei tragice. Erau tăiate pentru comedie. Ar fi putut prea bine interpreta rolul unuia dintre meşteşugarii actori amatori din Visul unei nopţi de rară. Pe acela, de pildă, care răgea ca leul, atât de mândru de talentul său înfricoşător. Chelia înverşunată lăsa impresia unei frunţi înalte de înţelept; dimpotrivă visurile-i spălăcite de bătrâneţe îi agăţau pe chip un aer tâmp şi blajin şi vădeau că pricepea foarte puţine din câte îi era dat să pătimească. Îşi agăţase, ca o trompă, unul dintre cele mai borcănate nasuri din câte mi-a fost dat să mă uimească. Gura cărnoasă îi era aproape complet ştirbă. Pântecul i se umfla flasc, sub haina cu vestă, croită pe vremea lui Pazvante Chiorul. În schimb, gesturilor sale nu le lipsea energia – lucru uşor de înţeles, el continuând, după cum m-a încredinţat, să spargă iarnă de iarnă lemnele cu toporul; exerciţiul îi desenase vânjos braţele şi pulpele.

– Domnule Otto, prietene, ce vi s-a întâmplat? De ce nu scoateţi un cuvânt? Sunt eu! Nu mă mai recunoaşteţi? Ce v-au făcut, ticăloşii?

Mă refeream la anchetă. Tăcea încrâncenat.

– Ce stai ca prostul acolo?, se auzi şuieratul unui gardian gâjâit care, ridicând pleoapa metalică a vizetei constatase încremenirea moşneagului. Întoarce-te cu faţa la mine!, urlă.

Ceva din adâncul lui Otto Hnidei îşi dădu seama că auzea vocea STĂPÂNULUI. Corpul i se urni. Nu potrivit ordinului milităros. Se îndreptă către perete; îşi sprijini fruntea de el. Îşi înălţă ambele braţe lateral, cu încetinitorul, până ajunseră pe aceeaşi linie cu umerii. Rămase aşa, ca despicat dintr-un butuc.

Din când în când, paznicul izbea cu pumnul în uşa de fier; arunca un:

– Ce faci acolo?, şi pierea.

Ce injoncţiune aş fi folosit, câte fraze lămurind că amiciţia noastră nu se cădea fărâmiţată, că ne eram necesari unul celuilalt ca pâinea şi ca apa, câte rugăminţi aş fi rostit să nu mă lase î n neştiinţă cu privire la suferinţele sale, totul era de prisos. În cele din urmă, m-au zdrobit osteneala zădărniciei şi a neputinţei şi tristeţea. M-am aşezat abătut pe marginea taburetului turnat din ciment, cu bărbia în pumni, căinându-mi soarta de a nu fi avut norocul să mă bucur de tovărăşia unui om cumsecade, acesta pierzându-şi minţile înainte de vreme. “Ia paharul acesta de la mine”, mă rugam fierbinte, înecându-mă în plâns. Iarăşi şi iarăşi, înălţăm căutătura către el. Aidoma de neclintit.

Purtarea îi fu neschimbată trei zile la rând. O întrerupea pentru a dormi. În privinţa celor trei mese ale zilei, nu le mai simţea nevoia. Nici nu vedea castronaşul din tablă pe care i-l urcam sub pupile. După ce a remarcat că înapoiam mâncarea sa sergentului major de servici, la prima cină smulse cu greu cuvintele:

– Mănâncă dumneata, domnule student; eşti tânăr.

– Faceţi greva foamei?

Nici un răspuns.

– Asta, ca să aibă valoare, să ducă undeva, trebuie declarată oficial. Altfel, cine ştie de ea?

Tăcere.

– Vreţi să vă luaţi viaţa prin înfometare?

Aceeaşi muţenie. Nimic n-am putut smulge de pe buzele sale.

Nu se petrecea altceva decât că, o dată la câteva ceasuri, se întorcea pe călcâie, cu spatele la perete şi faţa către mine. Privirile înceţoşate de lacrimi i se îndreptau undeva spre tavan. Braţele continuau să-i cumpănească trupul greoi între ele, cum le ţinea paralel cu podeaua. Va să zică trei zile.

Încetasem să-l mai iscodesc. Mă obişnuisem cu acest rău nou. La capătul încercării sale, îl aud deodată gemând:

– Aşa a stat Hristos, sărăcuţul. Apoi, iar, târziu:

– Şi cine sunt eu să mă plâng?.

M-am dumirit că-şi înzecise cazna, preluând-o pe a Celui mai presus de noi, pentru a o putea răbda pe a sa proprie.

La vreo săptămână după aceasta, a fost scos din celula mea şi n-am mai auzit nimic niciodată despre el.

Şi, iată că în Stein am Rheim, de unde fugiseră străbunii lui, s-a urcat pe un perete primul meu tovarăş de singurătate, să privegheze nemţii cu obraji bucălaţi, trandafirii, care mâncau îngheţate colorate la măsuţele răspândite pe trotuar, nepăsători şi fericiţi.

Am privit frescele pentru ultima oară. Alături de Diogene, se agăţase, fluturător, imaginea unui om viu, răstignit.

Cumnatul meu ne adună pe toţi şi ne suim în maşină.