ASPIRATIA DE A CUPRINDE INTREGUL

II. ASPIRAŢIA DE A CUPRINDE INTREGUL (Eseul istoric)

REVELAREA ŞI EVALUAREA “REEDUCĂRILOR”LA D. BACU

În locurile de detenţie politică ale comunismului, lipsa de informare ducea la răspândirea din om în om a numeroase ştiri false despre viaţa în alte penitenciare, în alte încăperi ale aceluiaşi loc de pedeapsă, ori legate de evenimente petrecute prin gherle în diverse momente ale evoluţiei politico-ideologice naţionale, rămase necunoscute condamnaţilor. Nu puţine dintre aceste şoapte se preschimbau în legende, când izbeau închipuirea ascultătorilor ca ieşite din comun, fie în privinţa curajului eroilor lor, fie a monstruosului comportării reprezentanţilor represiunii. Ele se transmiteau prin inşi neimplicaţi direct în cele relatate, dar care surprinseseră fragmente, le legaseră între ele sau le deduseseră din zgomotele bătăilor, din urlete inexplicabile, din buşituri de uşi metalice, din furarea, printr-o crăpătură a oblonului de scânduri, a imaginii vreunui cadavru în pielea goală pe un capăt de rogojină, părăsit în curte câteva clipe, din vânătăile acoperind obrajii unui nou venit în celulă şi la fel de repede scos din ea, până a apuca să-şi explice colegilor pocirea, de nu refuza cumva s-o facă.

Ca orice sentiment, frica, mai ales, era stimulată de atari legende şi tot ea le colora sumbru, le amplifica patetic, le orna cu amănunte sinistre, născocite pe loc în mintea novicilor, deoarece afectele fac casă bună cu imaginaţia şi fără ajutorul motorului ei se sting de la sine.

În acest fel mi-au parvenit cele dintâi ştiri despre reeducări, deşi la câteva luni după depunerea sub pământ, la Jilava, am stat cu doi sau trei tineri trecuţi prin acel iad, unul chiar menţionat de surse ca luând parte destul de activă, cu bâta în mână, la convingerea colegilor să devină comunişti, după ce suferise atât de mult încât îşi adusese propriul tată în faţa anchetatorilor (dar fusese atât de puţin convins, el însuşi, încât, la eliberarea ce nu-i întârzie, având condamnare mică, repetă fapta pentru care fusese arestat şi încercă încă o dată să fugă din ţară; astfel, iarăşi reveni la Piteşti să se arunce în pumnii bătăuşilor şi să-şi vâre capul în fecalele oferite lui drept hrană cât timp nu se dovedea la fel de îndârjit în rău ca zbirii săi); acum era arestat pentru a treia oară şi, pentru cea dintâi, primise o pedeapsă suficient de lungă cât să-şi ia rămas bun de la tinereţe pe totdeauna. Celălalt, un copil de paisprezece ani la arestare, avea sistemul nervos descumpănit de coşmarele suferite; până şi astăzi se înfăţişează o dată pe an la spitalul nr. 9, pentru reechilibrare. L-am întâlnit, cutremurându-mă, prezent într-una dintre cărţile înfăţişate aici. Legende circulau printre noi, cei din aceeaşi cameră cu ei, în legătură cu aceşti reprezentanţi ai unui trecut ce ni se părea glorios, însă din care nu înţelegeam mai nimic, pentru că noi, studenţii ‘revoluţionari’ ai generaţiei ’56, eram nişte neisprăviţi, total nedotaţi cu orice altă experienţă decât cea dobândită pe băncile şcolare. Trăgeam cu urechea la ce şuşotea unul, adăstam pe lângă celălalt, să-i înţelegem din fărâme de istorisiri anii duşi, eram prea ruşinaţi de propria noastră ‘lipsă de trecut’ pentru a ne da în vileag neştiinţa şi nu puneam întrebările esenţiale, dădeam din cap de ca şi cum lucrurile ne erau familiare şi rămâneam îngroziţi şi la fel de ignoranţi asupra a ce însemna adevărata puşcărie când partidul voia să facă a pieri o generaţie de intelectuali în mocirla unde se înecau informatorii Securităţii, căci crearea acestora din cei mai buni membri ai ei fusese una dintre intenţiile M.A.I.-ului când a întocmit planul sinistru pus în practică sub numele “reeducări”şi, mai ales, “demascări”.

Foarte târziu după eliberare, foarte târziu şi după ce m-am împrietenit cu Ghiţă Calciu până la a fi nedespărţiţi ani de zile, legându-ne destinele prin angajarea în lupta comună pentru Ortodoxie, de fapt până ce el a fost ultima oară arestat, după slobozire izbutind a pleca în Statele Unite ale Americii – îl menţionez pentru că el a reprezentat unul dintre protagoniştii istoriei reeducărilor, pe punctul de a primi pedeapsa capitală de nu dovedea imensa îndrăzneală a înfruntării Securităţii cu prilejul celui de al doilea proces (a se vedea mai departe darea de seamă asupra cărţii lui Marcel Petrişor) -, amic care niciodată nu şi-a dat drumul vreunei amintiri din acea perioadă, presupunând – şi nu greşea – că nu eram suficient de pregătit, ca maturitate psihologică vorbind, şi n-aş fi înţeles degradarea sufletelor în acele cumplite încercări, foarte târziu după acestea, am putut citi lucrarea lui D. Bacu: “Piteşti – Centru de reeducare studenţească”[Cu o prefaţă de Preot Gheorghe Calciu, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991], într-o primă ediţie realizată în străinătate. A fost o adevărată revelaţie, în urma unei izbiri figurative în moalele capului cu măciuca (după cum mi-a parvenit că procedează uneori maeştrii zen, pentru iniţierea ucenicilor lor).

Îndemnul colectivului editorial compus din romancie rul, memorialistul şi eseistul Marcel Petrişor, din Octavian Voinea, Simion Ghinea şi alţii, de a reedita în România postrevoluţionară această carte (căreia i s-au adăugat, neprofesionist, o mulţime de alte titluri, până ce acela autentic se pierde printre ele) a fost excelent, pentru că e singura, până în prezent, să ofere o detaliată viziune panoramică asupra strădaniei întunecate şi continue de dezumanizare fără întoarcere a adversarilor politici, ca şi o minuţioasă analiză a străfundurile abisale ale fiinţei umane. “PITEŞTI – CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEASCĂ”, în pofida câtorva erori de informaţie vehiculate, trebuie considerată cea mai completă lucrare documentară din domeniul istoriei contemporane a românilor şi una dintre foarte puţin numeroasele de acest tip, ce tratează despre întreaga noastră istorie. Valoarea ei nu stă numai în tendinţa spre integralitate a cuprinderii, nici doar în aspiraţia la înţelegerea subtilă a fenomenului descris, ci şi în punerea în pagină a întregii situaţii politice din ţară în epoca dată, ca şi în oferta de descifrare a sufletului uman în condiţiile limită de rezistenţă, înainte de destrămare, a personalităţii. Nu pot înţelege cum de nu a explodat materia acestui volum, la timpul întâii sale publicări, din lumina stârnită de explozie să incendieze întreg Occidentul, să-l trezească de pe atunci până la a sesiza demonismul bolşevismului, caracterul său antiuman şi nu pot înţelege nici cum astăzi încă mesajul uluitor al lucrării nu a învins inerţia rece a semenilor din Apus, îndemnându-i să facă front comun şi invincibil împotriva oricărei perpetuări a comunismului în lume, ori a recrudescenţei lui, oriunde s-ar face simţită.

(Şi totuşi există ştiri în Occident despre reeducări, dar ele nu corespund realităţii, în toată oroarea ei. Hans – Jürg Stückelberger şi Ken Beeker au publicat “Shining in the Darkness “- Strălucind în întuneric; [Michigan, Ann Arbor, 1990]. -; la capitolul The Persecuted, the Persecutors and the Church. The Story of Father Gheorghe Calciu , Persecutaţii, persecutorii şi Biserica. Povestirea Părintelui Gheorghe Calciu, citesc: “Intenţionat, am fost trimişi, în cursul primului an, în celule de şase până la opt deţinuţi, ce erau schimbaţi în fiecare lună, astfel încât să îngăduie fiecărei persoane să stea cu toţi ceilalţi la un moment dat sau altul. Singuri şi având atât de mult timp la îndemână, vorbeam, în grupurile acestea, despre toate – trecutul nostru, inşi cunoscuţi afară şi în închisoare, ideile noastre şi nădejdile şi temerile.

Apoi procesul de stoarcere începu. Fură selecţionate grupuri mici şi plasate în celule speciale, unde erau torturate uneori timp de luni de zile, până ce dădeau informaţii despre camarazii lor. Fiece amănunt ce le ajunsese la urechi era smuls din ei. Când venea rândul fiecărui deţinut să fie interogat, ofiţerii aveau deja un dosar complet asupra fiecărui aspect al vieţii sale. Eram total descoperiţi, goi din punct de vedere psihologic şi lipsiţi de apărare.

Aceste date au fost de asemeni foarte eficient folosite pentru culegerea şi anchetarea indivizilor de afară. Când securitatea vădeşte cunoştinţe ale celor mai semnificative şi intime detalii din viaţa unei persoane, crează impresia unei forţe atotcunoscătoare. Rezistenţa este zdrobită. Persoana este speriată până la disperare. Eşti gata să recunoşti orişice, să divulgi orice informaţie. E ceva diabolic.

Înarmaţi cu dosarele, ofiţerii penitenciarului au început procesul “reeducărilor”. Strategia lor era să lucreze asupra “păcatelor”şi “încălcărilor”noastre ca “duşmani ai poporului”. Prin repetarea ca loviturile de ciocan a acuzaţiilor şi prin tortură, fiecare deţinut era izolat, din punct de vedere psihologic, într-o lume a vinei, a neîncrederii şi a beznelor – fără ieşire, fără orizont, fără speranţă.

Am început a crede acuzaţiile, că eram cu adevărat vinovaţi şi că aveam o datorie de plătit pentru daunele săvârşite partidului şi Ţării noastre. Când deţinutul atingea acest punct, era trimis în alte celule să slujească drept informator – o cale de a repara încălcările săvârşite.

Rezultatele fură boala mentală, moartea datorată torturii, sinuciderea sau creierele spălate ale unor oameni cu voinţa zdrobită. O întreagă generaţie aproape în întregime distrusă”(p. 33-34).

Poate că Gheorghe Calciu istoriseşte începuturile Piteştiului, acele constrângeri ce au creat al doilea val (după grupul din jurul lui Ţurcanu, provenit din Suceava) de reeducatori ai sutelor de victime ce au căzut în mâinile lor. Şi bine ar fi dacă aceasta constituie mărturia despre cum au fost formaţi reeducatorii înşişi, căci altă mărturisire directă nu există (de văzut şi naraţiunea lui Eugen Măgirescu, totuşi, la fel de vagă asupra a când s-a petrecut momentul descris). Însă, cum paginile se adresează cititorilor civilizaţiilor apusene, lipsa altor informaţii despre torturile săvârşite de deţinuţi împotriva deţinuţilor (şi acesta este scandalul strigător la cer), săvârşite de reeducatorii condamnaţi împotriva victimelor egale în condamnare cu călăii lor, lasă impresia că doar ofiţerii M.A.I. au făcut parte din echipele de şoc ce au mânat oamenii la sinucidere, la nebunie şi la moarte. Or, asta ascunde adevărul cel mai grav: sub îndrumarea securiştilor (neimplicaţi direct, odată începute reeducările) deţinuţii i-au chinuit bestial pe deţinuţi. Dacă autorul s-a temut că aureola deţinuţilor politici ar fi înceţoşată de participarea la genocid, în reeducări, greşeşte, fiindcă ei au fost aduşi la această participare, prin mijloacele cele mai cumplite, la care au fost supuşi până la pierderea raţiunii, a umanităţii, a voinţei, cum singur o spune. Ca atare, din informaţiile sale, Occidentul nu poate întrevedea grozăvia celor petrecute la Piteşti şi Gherla, la Canal: dezumanizarea absolută a deţinuţilor politici până la a-i determina să-şi devină proprii vrăjmaşi.)

“Piteşti – centru de reeducare studenţească” interesează umanitatea mai mult decât documentele privitoare la lagărele germane, în care oamenii au fost ucişi în chip odios, fiindcă la Piteşti, apoi la Gherla, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Târgu-Ocna şi prin alte părţi (după cum aud că, în alt mod, se întâmplă şi în China, cum s-au petrecut lucrurile, probabil, şi în U.R.S.S.), omul nu numai că n-a fost ucis (voluntar), decât în anumite – deşi numeroase – cazuri, dar el n-a fost lăsat să moară, oricât o dorea şi se zbătea să-şi atingă sfârşitul şi s-a urmărit depersonalizarea lui până la animalizare, întoarcerea personalităţii sale pe dos, preschimbarea lui din înger sau individ obişnuit în diavol, din el însuşi în cel mai temut duşman al său şi al semenilor, din făptură cugetătoare în robot. La fel, nu mă dumiresc cum ediţia nouă a constituit o nereuşită editorială, datorată absenţei interesului concetăţenilor noştri pentru adevărul ce îi priveşte direct şi personal, cum se spune, căci n-au de unde şti ce le mai rezervă viitorul, dacă nu iau măsuri din vreme împotriva oricărei tendinţe de extremă stângă şi analfabetă de reafirmare în politică, ori a oricăror alţi duşmani ai omenirii, extremişti lipsiţi de scrupule, ce izbutesc să pună mâna pe putere.

Şi, totuşi, părintele Calciu, când meditează la cele petrecute, pare că vrea să-mi tempereze zelul (într-un dialog imposibil, din pagina tipărită la cititor şi invers), când îmi dă replica: “Nici noi nu înţelegem tot, noi care am trăit tot. ( …) Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptică”(p. 10).

Fiindcă l-am pomenit pe prefaţator, doresc să extrag din cele câteva pagini încredinţate de el tiparului o amintire cu valoare antologică şi cu caracter reprezentativ pentru ceea ce constituie criteriul de judecată folosit în continuare în această carte, modelul pentru ceea ce aştept de la atari lecturi, care nu trebuie numai să ne informeze (oricum), ci se cuvine să ne şi emoţioneze şi, mai presus de orice, se cade să ne stârnească exclamaţia: ‘Ce oameni de talent şi cultură (reflectată în maniera lor de a scrie) au fost supuşi dezumanizării! Cât a pierdut Ţara!’ Deoarece memoriile, ca şi orice altă redactare din domeniul umanismului, sunt datoare să oglindească o minte limpede, să dea dovadă de participarea autorului (retrăire), să respecte limba în care sunt transpuse (şi s-o înalţe către zone ale exprimării celei mai nobile – prin expresivitate -, chiar de nu încă familiare cititorului sau/şi plastice, prin abject, oglindind cugetul integral şi cu fidelitate), astfel încât să convingă că autorul şi povestirea sa aduc mult mai mult decât o înşiruire monotonă de evenimente (oricât de tragice), aduc, anume, o înţelegere profundă a omului, ca specie, necunoscută (în acea lumină) până la lectura operei respective, model şi prin rostire. Or, din majoritatea memoriilor de detenţie publicate până acum nu se întrevede conştiinţa memorialiştilor că ei, privilegiaţii ce-şi aleg să fie purtătorii de cuvânt ai sutelor de mii sau milioanelor de foşti deţinuţi politici, au hotărât, când au luat pana în mână, să glăsuiască în numele tuturora, cu răspunderea culturală ce revine unei atari poziţionări morale şi istorice şi să se adreseze posterităţii de mii de ani.

“Era în luna Iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache (Oprişan, n. n.) , în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: “Cu sfinţii odihneşte Hristoase sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…”, după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă o dată, naturii nu-i păsa de noi. Universul nostru – carcera! îi era lumii necunoscut şi indiferent.

Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi măruntă, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab – doar piele şi os – (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descarnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fugă şi zăceau pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif:

“Ia-le de acolo, ia-le mai repede.”(Lui îi era frică să se atingă de mort.)

(Costache Oprişan decedase datorită tuberculozei ireversibile, netratate; n. n.)

Iosif nu l-a ascultat.

“O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi şi pe el”, a mai strigat gardianul.

Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul:

“Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu, el v-a scăpat pentru totdeauna.”

Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte.

De atunci, ani în şir l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: “Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu, noi sau Costache Oprişan?” (p. 11-12).

Revenim la D. Bacu. El n-a trecut prin reeducări. În schimb, a adunat, în timpul detenţiei cât şi după, sute şi sute de elemente cu privire la Fenomen, de la trăitori, şi, printr-o mistuire dintre cele mai greu asimilabile, care trebuie să-i fi îmbolnăvit sufletul pentru totdeauna, a înţeles, cât se putea pricepe în astfel de condiţii, a pus în ordine şi a expus cvasicomplet, istoric şi mai ales psihologic, cele petrecute la Piteşti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, între 1949 şi 1952, urmărind şi dezatrul “reeducatorilor”ce au avut naivitatea de a se lăsa antrenaţi de Securitate în propria-le dezumanizare şi în dezumanizarea ulterioară a tineretului legionar şi, în mai mică măsură, regalist, naţional-ţărănist, frontierist şi, pe urmă a muncitorimii şi ţărănimii române, ca şi a unor cazuri izolate de intelectuali. Trudnică şcoală, că “la Piteşti a fost posibil ceea ce în altă parte nu a atins probabil decât zona imaginaţiei bolnave!” (p. 20). După atâtea zvârcoliri ale gândirii sale tot mai răscolite de materia studiată, el şi-a impus cu solemnitatea cuminte a unui jurământ chinuitor: “Trebuie să căutăm a înţelege măcar în limita posibilităţilor noastre restrânse de ce, cum a fost posibil ca să fie. De ce au căzut barierele care în mod normal puteau să pună frână desfrâului ideii. De ce trecerea de la această idee la împlinirea în actul monstruos a permis ca omul să devină propriul lui cobai, să fie tratat ca un simplu material experimental?” (idem).

Tot compunând din piese separate acest straniu puzzle , la capătul căruia autorul nădăjduia să obţină un întreg, i-au parvenit şi informaţii false. Neconcordanţa lor cu adevărul nu se datora relei voinţe a informatorului, ci situaţiei specifice locurilor de detenţie, ca şi ‘legendelor’, cum le-am numit, inventate fără voie, în vederea stabilirii unor răspunsuri plauzibile. Alteori aceasta se practica cu voie, pentru ponegrirea unei linii politice adverse sau, invers, înălţarea în ochii celorlalţi deţinuţi a unui camarad de crez. (Am menţionat o astfel de legendă, cu privire la zidirea în celulă a lui Corneliu Coposu, în “Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu”[Mihai Rădulescu, Bucureşti, Editura Ramida, 1992].

Atari transmiteri de informaţii înşelătoare, prin cartea sa, nu micşorează ponderea ei în istoriografia reeducărilor – oricât de amendabilă şi impunând completarea rămâne ea – şi mai cu osebire în direcţia pătrunderii psihologice a celor înfăţişate. Ce informaţii greşite ne sunt propuse? De pildă că Şura Bogdanovici, începătorul reeducărilor la penitenciarul Suceava, a fost un ‘elev anonim’. De fapt, el a fost şeful legionar al Universităţii Iaşi, cu mai multe ştate prin închisorile basarabene şi antonesciene şi chiar printr-una postbelică. Cum se explică această deformare a adevărului? Prin aceea că D. Bacu nu a stat de vorbă şi cu unul dintre studenţii ieşeni provenind din penitenciarul Suceava şi contemporan cu dezlănţuirea autoreeducărilor. La fel, moartea unui erou mitic al foştilor deţinuţi combatanţi anticomunişti, Gafencu (ce a avut loc la Târgu Ocna, în condiţii de sfinţenie), e atribuită tot Piteştilor, reeducări evitate de el tocmai prin expedierea providenţială la Târgu Ocna, ca tebecist. Şi altele de acest fel.

Ceea ce m-a mirat, într-o primă judecare critică a lucrării, a fost că prefaţatorul ei, Părintele Gh. Calciu, nu a corectat aceste informaţii false, că nu le-a completat pe cele parţiale, el fiind în acele timpuri în miezul lucrurilor şi, pe deasupra, celebru pentru memoria sa extraordinară (Aurel Obreja mi-a încredinţat că se spunea despre Ghiţă Calciu că era “creierul electronic”al Gherlei). Cea mai amuzantă situaţie este că D. Bacu însuşi deschide porţile, să se manifesteze, unei posibile legende. Narează o întâlnire neaşteptată şi emoţionantă cu viitorul său prefaţator (un fel de a spune “o întâlnire”!): “În 1956, într- o celulă din arestul principal al ministerului (…), am găsit tras cu acul, în litere Mors e, următoarea frază care m-a înfiora t: CALCIU GHEOR GHE AM FOST ADUS AICI PENTRU CA SĂ FIU OMORÂT. NU SUNT VINOVAT” (p. 218). Ulterior, povesteşte procesul în care acelaşi a răsturnat planurile Securităţii, dejucându-le conducătorilor ei din M.A.I. intenţia de a dispărea, în spatele mărturiilor reeducatorilor, din poziţia de iniţiatori, organizatori şi supraveghetori ai torturilor, modelând, pentru această vină, o C.I.A. şi un Horia Sima care ar fi ordonat chinuirea deţinuţilor, pentru a ponegri sistemul comunist. După care, autorul adaugă: “Consecinţa a fost ca procesul să fie amânat fără termen. Nu este în schimb exclus ca Ghiţă Calciu să fi murit de moarte ‘naturală’, fenomen frecvent în închisori” (p. 219). Cunoscând foarte bine ‘jocul’ M.A.I.-ului, D. Bacu a intuit perfect ceea ce a urmărit Securitatea când l-a internat, după proces, pe Calciu în casimca Jilavei, dimpreună cu ceilalţi ‘condamnaţi nescrişi la moarte naturală’, dintre care mulţi au decedat, într-adevăr. Aceasta nu înseamnă că a murit şi Calciu. Dimpotrivă, îi va prefaţa, peste ani şi ani, cartea unde se lasă de înţeles (fără corectare!) că ar fi pierit. Apărând ediţia din România, din care citez, şi ştiind că printre editori s-a numărat şi Octavian Voinea, şi el una dintre victime, care a cunoscut foarte bine tot ce s-a petrecut la Piteşti şi Gherla, şi, mai ales, Marcel Petrişor, care a împărţit aceeaşi celulă cu Calciu, în casimcă, iarăşi am fost nedumerit că n-au trecut ei la refacerea paginilor cărţii, cu învoirea autorului, sau la redactarea unei note lămuritoare, ceea ce era şi mai simplu.

O a doua lectură mi-a adus în minte situaţia specială a deţinutului (cu atât mai dusă la extrem în condiţiile secretului absolut dominând reeducările!): deţinutul nu ştia bine ce se petrecea în propria-i cameră, datorită numărului prea mare de fiinţe îngrămădite laolaltă acolo, datorită împrietenirii preferenţiale, datorită prudenţei ce-i făcea pe colocatari să se abţină deseori a da drumul la gură în legătură cu afacerea pentru care erau condamnaţi şi a biografiei anterioare; să nu mai pomenim ‘starea de imponderabilitate’ a minţii vlăguite de stress, de o hrană din care lipseau elementele necesare funcţionării normale a creierului şi de oboseala nervoasă maximă, o stare de absenţă aproape definitivă din realitate, care şi astăzi mă sperie (în ceea ce mă priveşte), ajungând a mă întreba când vor ieşi la iveală sechelele ei şi mă vor cufunda din nou în neştire. Ce ştia un reeducat despre ceilalţi reeducaţi? Ştia cele ce erau forţaţi prin tortură să recunoască în faţa tuturora, spuse de cele mai multe ori constituind minciuni infernale, pe gustul reeducatorilor. Altfel, până şi şoapta schimbată cu un altul aducea ploaia bâtelor asupra încălcătorilor poruncii de tăcere. Dar despre inşii reeducaţi în alte încăperi? Păi, nici nu era bine conştient că existau alte încăperi cu aceeaşi destinaţie, nici unde, şi cu atât mai puţin, cine era chinuit pe acolo. Să nu ne mire că au fost purtate şi o mulţime de informaţii false, căci nici Gh. Calciu, nici Oct. Voinea n-au ştiut tot. Doar Eugen Ţurcanu şi reprezentanţii Securităţii aflaţi în spatele său au cunoscut TOTUL.

Dacă se pune problema recompunerii unei istorii absolut exacte a reeducărilor, numai declaraţiile scrise, expediate de Ţurcanu Securităţii, constituie un temei oarecum sigur, depinzând, şi în acest caz, de adevărul cuprins în ele.

Aşadar, informaţiile greşite vehiculate de D. Bacu au mai puţină importanţă; ceea ce atârnă în cazul lecturii este spiritul reeducărilor, surprins de el în chip admirabil, ca şi urmărirea degrădării umane, pas de pas, astfel încât cititorul dobândeşte o cunoaştere gravă şi dureroasă, de neuitat, asupra a ce poate face omul omului. Ca şi unele observaţii ce vădesc seriozitatea cu care autorul a meditat la subiectul său, cum ar fi următoarea, ce nu trebuie uitată: “Nu numai lipsa minoritarilor (e vorba despre membrii populaţiilor minoritare, reeducaţi din greşeală; n. n.), dar şi aceea a prea puţinilor fii de Români bogaţi este o realitate poate paradoxală, dar nu mai puţin adevărată” (p. 45). Pe marginea ei se poate îndelung glosa. Din această remarcă (ce nu exclude nici minoritarii din torturi, nici pe copiii provenind din marea burghezie sau moşierime, ci doar subliniază că numărul lor printre victime era redus) se deduce limpede că reeducările erau îndreptate tocmai împotriva sărăcimii române naţionaliste, politica Partidului Comunist fiind cu perseverenţă îndreptată – oricât de sonoră i-ar fi fost propaganda inversă – împotriva celor sărmani, pe care intenţiona să şi-i transforme în sclavi, ceea ce s-a dovedit a se şi înfăptui în timp.

Dacă datele biografice ale lui Alexandru (Şura) Bogdanovici sunt eronate, până la contrazicerea lor, vom lua în seamă cele ale lui Eugen Ţurcanu, despre care, altfel, se cunoaşte mult mai puţin, lăsându-le şi pe ele sub semnul întrebării. Născut în vecinătăţile Rădăuţilor, student la Facultatea de Drept din Iaşi, a fost membru al partidului comunist, după o cochetare anterioară cu Frăţiile de Cruce (care i-a adus pedeapsa de şapte ani închisoare corecţională pentru delict de uneltire. Se pare că a urmat şi cursurile unei şcoli de diplomaţie, după ce muncise ca voluntar pe un şantier feroviar din Bulgaria. Probabil că a fost racolat să participe la viitoarele reeducări preconizate de Securitate sau să fie chiar şeful lor. Octavian Voinea va primi aceeaşi ofertă în cursul anchetei. De bună seamă, n-au fost singurii legionari arestaţi ispitiţi cu această perspectivă. şedinţele de lectură a broşurilor comuniste şi de intonare ale cântecelor de acelaşi tip, menţionate ca fiind constituentele reeducărilor, mai puţin informat asupra celor conduse de Şura Bogdanovici, D. Bacu le atribuie tot conducerii lui Ţurcanu, caracterizându-le, la Suceava, drept un eşec. Trebuie ţinut seama de confuzia dintre şefi făcută de autor. Ca un fel de adjunct al lui Eugen Ţurcanu, este numit: Titus Leonida.

Este descrisă prima tentativă de supunere a tinerilor deţinuţi, cu lovituri de ciomege, cărora aceştia le-au răspuns cu suficientă tărie pentru a anihila entuziasmul bătăuşilor şi a-i pune jos (în prima ei repriză).

– “Ce se întâmplă aici, bandiţilor?”, intră în celulă locotenentul Dumitrescu, comandantul puşcăriei Piteşti.

– “Domnule director, un grup de studenţi, dându-ne seama că am greşit faţă de clasa muncitoare luptând împotriva intereselor ei şi ale poporului, am hotărât să ne reabilităm faţă de partid. În acest sens am considerat necesar să respectăm dispoziţiile administraţiei, să facem tot ceea ce ni se cere, să ne reeducăm în spirit marxist, pentru a scurta perioada de detenţie şi ieşind afară să fim de folos clasei muncitoare. Când însă am început să discutăm între noi, bandiţii care sunt cu noi în celulă s-au năpustit asupra noastră cu ciomegele pe care le aveau ascunse şi au încercat să ne omoare. Noi ne-am apărat cum am putut. Cerem administraţiei să ne protejeze de aceşti criminali şi să ne asigure viaţa şi liniştea. (…)”

– “Aşa, bandiţilor?”Atât! Apoi făcând semn gardienilor, se năpustiră ca hoţii asupra noastră” (p. 56).

Sub semnul acestei minciuni s-au declanşat cele mai neaşteptate masacre colective – însă desfăşurate individual -, împotriva deţinuţilor politici, din istoria detenţiei impuse de regimul comunist în România, săvârşite tot de către deţinuţii politici, îndrumaţi de vârfurile Securităţii, “cei care au distrus valorile din om, i-au surpat echilibrul fără ca în locul lui să pună ceva. Golul a născut dezorientarea. Şi dezorientarea a dezlănţuit nebunia” (p.58). Şi, deoarece D. Bacu insistă în multe rânduri în cartea sa asupra extinderii, sub varii forme, a spiritului reeducărilor la nivelul ţării întregi, ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluţiei din Decembrie 1989 nu constituie tot tribut plătit acelei nebunii colective induse de comunism în minţile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare naţională şi, ca urmare, o neputinţă a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiţionale, batjocorite şi urâte până mai ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă.

Care au fost scopurile ce şi-au propus aceia care au gândit reeducările? D. Bacu răspunde cu claritate.

“1. Comuniştii (…) au lovit de la început, cu toată furia (în credinţă, n. n. ), vizând disperarea, deznădejdea, care aduce după dânsa distrugerea credinţei şi deci ineficacitatea preceptelor morale creştine. Iar pentru că tradiţia e vadul acestor precepte s-a vizat distrugerea ei de asemenea.

2. Tot ceea ce trecutul putea oferi ca element de refugiu a fost răscolit şi denigrat. Începând cu istoria şi eroii ei şi terminând cu folclorul… de inspiraţie creştină.

3. Familia, ca ultim refugiu, unde fiecare ancorează în clipe de deznădejde, a avut un tratament special. Sfărâmată dragostea de familie, omul se găsea izolat în propria lui mizerie.

4. S-a căutat să se distrugă apoi admiraţia pentru individualităţile puternice care au jucat un rol în istoria neamului, sau care în acele vremi mai jucau un rol naţional important atât în viaţa publică cât şi în cea educativă pentru a sparge lanţul care creează comunităţi de gândire şi dă sens unei lupte.

5. Şi ca ultimă lovitură, şi cea mai dureroasă, s-a urmărit distrugerea însăşi a personalităţii celui supus demascării.

Acestea erau punctele asupra cărora ‘reeducatorii’ s-au oprit pentru ca la sfârşitul experienţei să apară celălalt om, cel depersonalizat, epava, robotul”(p. 60).

Mijloacele pentru atingerea acestor scopuri le-au constituit demascarea exterioară şi demascarea interioară. Cea dintâi era o continuare a anchetei de la Securitate, cu cele mai bestiale torturi; cea de a doua reprezenta ‘demascarea’ propriului suflet (inedită) – şi ea însoţită de aceleaşi de neînchipuit agresări fizice. În ambele, bătaia neîntreruptă şi celelalte mijloace de distrugere corporală şi lăuntrică te conduceau la invenţia celor mai neverosimile minciuni, de a căror ascultare reeducatorii nu se săturau niciodată. Trecând de la născocirea unor depozite de armament inexistente, de la antrenarea unei comune întregi într-o organizaţie de luptă anticomunistă la care nimeni nu visase vreodată, se ajungea la declararea legăturilor incestuoase cu mama, cu surorile, la ‘prostituarea’ în vorbe, a rudelor cele mai sfinte, la venalitatea mârşavă a tatălui, la crimele lui sociale, la vicii practicate în orgii de către întreaga familie, cu rolurile schimbate, şi de cei mai apropiaţi prieteni, persoana ‘mărturisitorului’ nefiind scutită de pângărirea cu cele mai scârnave declaraţii despre sine. “Fiecare dintre noi ştia că celălalt minte. Dar dacă ni se cerea să minţim şi singura modalitate de a scăpa de tortură era aceasta?!”(p. 106). Sau: “Presiunea reeducatorului avea calitatea de a infiltra pe încetul de-a lungul întregii perioade de chin, subconştientului, altă realitate decât cea trăită de cobaiul supus experienţei. Alterarea sau degradarea constantă a acestei realităţi existente şi înlocuirea ei cu una fictivă căpăta pe încetul exact sensul dorit de reeducatori. În clipa în care minciuna devenea pregnantă, studentul începea să uite ceea ce constituise pentru el un sens. Starea haotică şi coordonatele ireale pe care se mişca de-a lungul lunilor de tortură făceau din minciună un adevăr şi invers, ca după un fel de otravă cu care organismul se obişnuieşte puţin câte puţin, ca după un stupefiant” (p. 112). În final, era “suficient să se evoce metodele de schingiuire ca omul să fie paralizat şi să se comporte după placul anchetatorului”(p. 66). S-au inoculat ideea că învinsese comunismul în întreaga lume şi ideea că acele suferinţe la care reeducaţii erau supuşi nu aveau să ia niciodată sfârşit; în faţa unor atari idei, spune D. Bacu, “nu pot exista eroi” (p. 67). După cum descrie situaţia una dintre victime, “am devenit groparii propriilor noastre vise, propriului nostru suflet” (p. 70).

Ce înseamnă ‘poziţia’ de demascare, ce înseamnă obligaţia de a mânca ‘porceşte’, ce înseamnă să te hrăneşti din gamela unde ţi-ai făcut necesităţile sau să le cureţi, pe cele din urmă, cu limba, de pe jos, sau de pe hainele murdărite în timpul caznelor, ce înseamnă să fii trezit din somn cu lovituri de bâtă izbite în fluierele picioarelor, se deduce din aceea că “mulţi au fost studenţii care nu numai că provocau bătaia, dar o doreau chiar cu ardoare: din disperare. Era singura posibilitate de a-i da o mică şansă morţii” (p. 78).

Am auzit mulţi români care nu au trecut prin închisori pledând că studenţilor ‘de caracter’ le rămânea sinuciderea. “Studentul de la Facultatea de Teologie din Timişoara, N. V., după că a încercat să-şi taie venele şi nu a reuşit, s-a aruncat cu capul în ciubărul cu mâncare, sperând să moară ars de mâncarea fierbinte. Nu a reuşit şi aceasta l-a costat enorm de mult. Plămânii i-au fost dislocaţi în bătaie. După cinci ani, când a stat cu mine în aceeaşi celulă, încă suferea de infirmitatea căpătată pentru că nu a reuşit să se omoare” (p. 83).

Totuşi, au existat eroi care au ajuns să fie trecuţi de mai multe ori prin reeducări, deoarece au izbutit să ţină, în continuare, câte ceva ascuns. La capătul acestui purgatoriu, au devenit printre cei mai sălbatici reeducatori, la rândul lor, pentru că fiecare victimă trebuia să-şi demonstreze ‘transformarea’ compromiţându-se prin bătaia dată altora, deobicei prietenilor şi chiar neamurilor, sau devenind denunţători periculoşi.

Din următorul citat aflăm şi modalităţile de înjosire a credinţei, dar şi cele petrecute în sufletele reeducaţilor – ceea ce ne oferă o măsură a dimensiunii fricii inculcate.

“Din câteva cearşafuri sau cămăşi albe s-a improvizat ‘cămaşa lui Cristos’, cum spuneau studenţii. Din săpunul cu care se scriau declaraţiile s-a confecţionat un organ genital masculin pe care un student teolog ales ca personajul care trebuia să interpreteze pe Iisus fu obligat să-l poarte atârnat de gât cu o sfoară. Plimbat prin cameră, sub lovituri reale de cozi de mătură simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toţi studenţii fură obligaţi la rândul lor, să treacă prin faţa lui şi să se închine sărutând bucata de săpun şi exprimându-se: ‘Mă închin atotputerniciei tale … singurul, adevăratul stăpân al celor care cred’… etc., etc.

A existat numai unul care nu a acceptat să se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nici nu era încă student ci numai elev. A fost schingiuit ore întregi în faţa tuturor celorlalţi pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat.

(…) Cel care mi-a relatat întâmplarea cu B. era în aceeaşi celulă cu el şi participase ca victimă. L-am întrebat ce a simţit în clipa când a văzut că unul mai mic ca el, şi nu cu pregătirea lui, a putut avea tăria să sufere până la capăt. “La început milă pentru schingiuirea la care era supus, apoi un fel de ciudă pe faptul că nu ceda, apoi în cele din urmă ruşine şi dispreţ pentru mine însumi. Am încercat un adevărat şoc de teroare în clipa în care am surprins că gândeam astfel. Dacă cel care mă demascase pe mine şi care mai era încă în celulă ar fi aflat ce gândeam în clipa aceea, era în stare să mă sfâşie în bucăţi.””Cum era să afle, pentru că acesta era numai un gând al tău?…””Nu avea decât să mă pună în poziţie de demascare şi să-mi ceară să spun ce am gândit când B. a refuzat. În cele din urmă sunt sigur că aş fi spus…””(p. 95-96; astfel de intruzii în suflete erau practicate; vezi cele petrecute cu Justin Paven, după uciderea lui Niţă Cornel).

Da, toţi demascaţii aveau convingerea – pentru noi de neînţeles – că demascatorii le puteau citi gândurile…!

Într-una din numeroasele sale tentative de sinteză a faptului psihologic, D. Bacu remarcă: “Fiecare student în parte are drama lui şi eroismul lui mut. Fiecare student în parte are vina lui. Înlănţuirea aceasta ciudată de vinovăţie şi victimă concomitent constituie unul dintre cele mai rare aspecte ale problemelor etico-psihologice. Este oare vorba de o metodă ştiinţifică operând în Filosofia Morală la răsturnarea şi anularea etosului uman? Sau afectează planul Patologiei?”(p. 117). E o temă de cercetare pentru o disciplină izvorâtă din cugetul unui jurist român stabilit la Paris: Victimologia.

Analizând primul semnal a ceea ce urma să vină, autorul ajunge la sugerarea viitorului prin modificarea de atitudine a gardienilor şi a directorului penitenciarului, modificarea hranei, în vederea pierderii forţei de rezistenţă (fizică şi morală), autoconvingerea că “orice rezistenţă era sortită eşecului. Se consuma pe nesimţite un fel de trecere dintr-o lume reală într-o lume fictivă creată de idei, în care viaţa însăşi nu era decât un fapt de minimă importanţă, un fel de accesoriu”(p. 119). Iar prezenţa “demascatorilor (…) crea o stare de quasi-hipnoză”(idem). D. Bacu identifică o etapă de “verificare”ce succeda demascării reuşite. Ea consta în impunerea demascatului de a demasca pe alţii, în prezenţa tuturora şi, în orice caz, a unor reeducatori, dar şi a altor demascaţi, datori să-l demaşte dacă nu îşi ‘trăia’ rolul cu ‘sinceritate’. Ceea ce presupunea că trebuia să umilească şi să bată aşa cum fusese umilit şi bătut. În multe cazuri, spaima, dar şi o furie tainică împotriva ‘încăpăţânării’ demascatului de a-şi păstra demnitatea – spre deosebire de proaspătul bătăuş care şi-o pierduse, dacă nu chiar dobândise pe cale silnică ‘credinţa în comunism’ -, îl preschimbau într-un schingiuitor care depăşea, prin zel şi nebunie, aşteptările. O altă metodă de verificare era introducerea reeducatului într-o cameră unde se aflau deţinuţi care habar n-aveau ce li se pregătea. Dar el ştia că nu era singur cu aceia, ci că printre ei sau printre alţi nou veniţi mai existau inşi ca el, a căror misiune era să-i urmărească tocmai lui gesturile, cuvintele, atitudinea şi să- l demaşte deîndată ce greşea, adică atunci când nu demasca (nu-i ‘turna’ lui Ţurcanu orice gest, cuvânt, atitudine ce nu erau conforme normelor reeducărilor); sau avea certitudinea că cei ‘curaţi’, deîndată ce vor intra în focurile demascărilor, îl vor denunţa că a ‘pactizat’ cu ei, ori că nu şi-a făcut datoria de a-i denunţa el cel dintâi. Ceea ce urma pentru el este uşor de bănuit, ca şi teroarea lui în faţa acestei perspective.

Cea mai cumplită crimă a reeducărilor a fost aducerea elevilor la Piteşti, de la Târgşor, Canal sau de aiurea, pentru a fi educaţi ca legionari tocmai de către aceia care se ocupaseră în libertate de educaţia Frăţiilor de Cruce, figuri notorii prin morala lor şi printr-o excepţională comportare legionară, până la dezumanizarea adusă de reeducări. Se citează mărturia unuia dintre aceşti educatori, care a format carne de sângerat şi suflete de siluit pentru demascările ce se pregăteau pe foarte curând ucenicilor săi.

“În celula în care eram închişi după demascare, ne-au fost aduşi într-o zi câţiva tineri elevi, pentru a-i pregăti în conformitate cu ordinul lui Ţurcanu. Ordinul era categoric. Trebuiau încadraţi cu orice preţ în Garda de Fier pentru că ‘pe cât de mare e înălţimea, pe atât de adâncă şi definitivă căderea.’ Efectul demascării deci sigur. Am primit această sarcină cu o strângere de inimă dureroasă deşi omul din noi fusese ucis. Cine putea să refuze? Din clipa intrării elevilor celula a luat aspectul care-l avea înainte de demascări. Toţi ne comportam ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut. Am procedat ca afară în timp de prigoană. Educarea a pornit după toate regulile. Speculând înclinarea spre credinţa creştină, i-am învăţat psalmi şi rugăciuni, am discutat cu ei teologie, i-am îndrumat, le-am indicat cum să postească etc. Ceea ce mi-a părut mai monstruos chiar decât distrugerea demnităţii noastre proprii a fost faptul că eram obligaţi să mâncăm mâncarea lor atunci când posteau! Aceasta pentru a demonstra comitetului de reeducare că suntem definitiv lecuiţi de boala creştinismului. În ceea ce priveşte înclinarea spre patriotism, am stimulat-o prin învăţarea cântecelor patriotice, legionare, legile şi normele de conduită care trebuiau respectate cu mare grijă de către un tânăr dornic să se încadreze.

Când s-a considerat pregătirea lor suficientă, au fost luaţi din celula noastră şi trecuţi în alta. Acolo au fost băgaţi în grindina de ciomege a ‘demascărilor’.

Noile victime erau trecute prin demascare de către alţii. ‘Educatorii’ erau ţinuţi la o parte pentru momente mai dificile. Atunci când elevii refuzau să vorbească cu toate chinurile la care erau supuşi, cu un fel de satisfacţie diabolică, şeful comitetului aducea pe cel care ‘îi pregătise’ pentru confruntare! Uşor de imaginat răsturnarea care se producea în sufletul unui tânăr de mai puţin de douăzeci de ani atunci când cel care îi fusese cu câteva zile înainte exemplu de demnitate şi corectitudine apărea în faţa lui ca denunţător ordinar”(p. 132-133).

Foarte utilă este şi punerea la dispoziţia înţelegerii noastre a unei mărturii inverse, provenind de la una dintre aceste victime elevi. “Nici acum, când am trecut prin demascare şi ştiu mobilul murdar al acestei inumane înscenări, nu pot să cred că N., care mă pregătea pentru încadrare, făcea totul numai pentru că îi fusese dictat de comitetul de reeducare. Dincolo de aparent, era o chemare interioară, poate subconştientă dar izvorâtă din suflet, care transforma totul în momente de adevărată înălţare sufletească. Stăteam amândoi într-o celulă singuri. Când se lăsa amurgul, pe chipul lui se zugrăvea o tristeţe sfâşietoare. Atunci întrerupea vorba şi privirea i se pierdea departe, trecând printre gratii spre dealurile acoperite de fumul înserării. De multe ori l-am întrebat să-mi spună motivul acestor tristeţi. Nu a vrut niciodată. Când insistam, se uita la mine lung, dureros, aproape implorator, apoi întorcea privirea în altă parte. Şi mai totdeauna după asemenea întrebări, începea să-mi vorbească despre omul nou, omul cu adevărat creştin, capabil să vindece multe răni de pe trupul şi sufletul Românului. Era atâta patimă, atâta căldură, atâta sinceritate în vorba lui, încât sunt convins că momentele acestea erau pentru el singurul mijloc de a evada din ciclul infernal în care era vârât peste vrerea lui. Şi cine ştie? Poate că atunci îşi imagina că este liber şi că ceea ce spune nu o spune cu intenţia de a nimici un suflet ci din dragostea adevărată de a contribui la salvarea lui. În cele mai grele clipe, chiar atunci când a fost adus în faţa mea pentru confruntare şi s-a purtat aşa cum îi cerea cel care-l însărcinase cu misiunea aceea murdară, nu am putut să-l urăsc. Târziu, după demascări, când pericolul trecuse şi puteam vorbi mai uşor, eu am fost primul care am încercat să mă apropiu de el, cu dorinţa de a înnoda o prietenie la care ţineam mult de tot. Era bolnav de plămâni şi slăbise mult. Din puţinul care-l primeam, m-am oferit să-l ajut. A refuzat nu numai să primească ajutorul dar chiar să stea de vorbă cu mine. Am citit în ochii lui aceeaşi durere sfâşietoare, ca pe vremea când în celula din Piteşti, dincolo de drama care se pregătea, mă ajuta să mă orientez cinstit în viaţă. Şi doi ani de-a rândul, muncind împreună în acelaşi schimb şi în acelaşi atelier, până când a fost izolat, a evitat să mă întâlnească. Durerea lui era desigur mult mai mare ca durerea mea. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi dacă s-a vindecat de infirmitatea cauzată de demascări. Aş da mult să mai pot sta de vorbă cu el o singură dată… numai pentru a-l convinge că în ochii mei el a rămas pentru totdeauna cel care a fost în clipele din celulă”(p. 133-134).

Din toate acestea se deduce cât de adâncă era compromiterea a cărei autoacceptare era impusă elementelor cele mai admirate de către tineret, care aveau puterea de a se face adoptate ca model, la vârsta când aceia alegându-i sau instituindu-i modele aveau mai multă nevoie ca la orice vârstă de alegerea unei linii de conduită în viaţă. Or, ei, prin trecutul şi faima lor, ca şi prin atitudinea iniţială în relaţiile nou create, răspundeau perfect setei de desăvârşire a adolescenţior tardivi cu care erau puşi în contact, iar acea vârstă are nevoie de încurajarea derivată din dovada că şi alţii au trecut prin dezorientările specifice anilor număraţi de ea, le-au putut învinge şi depăşi către aşezarea în Lumină. La ce bun acea compromitere? Pentru a se demonstra că linia purităţii nu exista. Mai este de mirare opinia reeducaţilor că au participat la un război metafizic între Bine şi Rău, cum o declară răspicat părintele Gheorghe Calciu în paginile sale de început, cum o declară, se va vedea ulterior, şi Octavian Voinea? Cum o resimt cu toţii? Războiul nevăzut , luat în cercetare de misticii ortodocşi, devenise tot ce poate fi mai material, mai palpabil, mai periculos, sub conducerea îndrăciţilor înşişi – deşi dus, după bătăliile purtate în afara omului, în sufletul său, unde mereu şi fără încetare învingea Răul. Mă întreb, ca un creştin de rând, dacă toţi cei care au trecut prin reeducări şi au fost aleşi să scape cu viaţă până la eliberarea din 1963-64 au solicitat vreunui preot, în libertate, să le facă slujbe de curăţire pentru alungarea diavolului din ei. Doar cu acesta au avut de-a face, au coabitat, i-au devenit robi, l-au îmbrăţişat în inimile lor, i-au sărutat altarul descompunerii şi i-au învăţat şi aplicat poruncile de a urî şi participa la anihilarea legii iubirii şi a rezultatelor ei din existenţa umană. Spun asta pentru că, aidoma reeducaţilor, mintea îmi rămâne mută şi incapabilă să mai judece în faţa nărăvirilor antiumane deprinse în reeducări şi, mai ales, în faţa unei modificări aduse în psihicul reeducaţilor asupra căreia se insistă prea puţin în cartea lui D. Bacu şi în celelalte: cei trecuţi prin autodemascări nu rareori deveneau comunişti înrăiţi până la crimă, comunişti gata de orice şi care chiar făptuiau orice pentru impunerea mai rapidă în temniţe a doctrinei ce credeau că învinsese în toată lumea. Unii au făcut-o şi mai târziu, în libertate. Câţiva o fac şi acum. “Nebunia colectivă devine acum o realitate. În numele ei se vor consuma toate fără-de-legile comandate. Nebunia aceasta va fi menţinută, întreţinută, hrănită insistent, prin toate mijloacele, nu din întâmplare, incoerent, din nebunie, ci sistematic, dintr-o logică – paradoxală dar logică – pentru a putea fi folosită ori de câte ori va fi nevoie şi în oricare parte”(p. 135). Iar summum-ul acelei nebunii este “tendinţa permanentă de falsificare, la început impusă prin metodele arătate (şi care; n. n.) devine ulterior un fel de necesitate în ea însăşi. Printr-un amestec de inteligenţă şi îndobitocire forţată, de fals şi real, de cinism şi fanatism comandat, se ajunge la un amestec şi identificare a contrariilor, la crearea unei lumi fictive impusă ca o necesitate în suflet”(idem). Autorul izbuteşte să ducă concluziile până la capăt: “Acest amestec de logic şi de absolut creează o stare psihologică de negare a realităţii evidente şi înlocuirea ei cu o ficţiunea născută din teroare, din degradare, din umilire şi din dispreţ” (p. 136).

Atunci când se socoti că rezultatele demascărilor erau convingătoare şi că metoda se dovedise un triumf, Eugen Ţurcanu redactă un memoriu adresat Securităţii, ţintind la extinderea ei în alte penitenciare. Aceasta se petrecea în primăvara anului 1951. Drept rezultat, la Canalul Dunăre-Marea Neagră se înfiinţară brigăzile studenţeşti 13 şi 14, în colonia Peninsula, cuprinzând doar reeducaţi; la penitenciarul sanatoriu T.B.C. Târgu-Ocna fură deplasaţi Nuti Pătrăşcanu şi alţi bătăuşi; la fel, unii la închisoarea de la Ocnele-Mari. De data aceasta nu se mai urmărea reeducarea studenţimii, ci victime urmau să cadă toate categoriile sociale, de vârstă şi de pregătire (sau cel puţin aşa se preconiza, deoarece reeducările nu s-au putut extinde decât pe timp limitat, datorită unei organizări defectuoase ce a permis condamnaţilor la bătăi să se opună, fie alertând oraşul – Târgu Ocna -, fie protestând în faţa unei direcţii implicate fără convingere în cele ce se petreceau – Ocnele Mari, fie obligând temnicerii să ucidă victima – o formă de sinucidere, cum a fost cazul doctorului Simionescu, fostul ministru cuzist, torturat sub supravegherea studentului Bogdănescu şi a confraţilor lui, până ce, nemaisuportând chinurile, bătrânul medic s-a îndreptat, conştient şi voluntar, către sârmele ghimpate înconjurând lagărul; pe această cale el determină descărcarea unei arme automate în trupul său adus la limitele suferinţei posibile. Nu mai erau demascări, ci bătăi strigătoare la cer, fără alt scop, menite să chinuiască, asociate cu alte mijloace de caznă ca depunerea în carceră în timpul nopţii, pe când ziua se continua a se munci, reducerea mâncării etc.

La Gherla, în schimb, reeducările, sub conducerea lui Alexandru (Ţanu) Popa, au atins culmi de sălbăticie nebănuite nici măcar la Piteşti. Aici continuau demascările studenţilor de la Piteşti – unde reeducările au fost sistate -, ale elevilor, dar şi ale muncitorilor şi ţăranilor ce alcătuiau masa deţinuţilor din penitenciarul de pe Someş. În plus, bătăile erau dublate de munca în veşnică depăşire de normă, datorită tocmai victimelor reeducărilor, care depăşiri de a doua zi deveneau noua normă pentru toată lumea, de nerealizarea căreia depindea atât hrana cât şi somnul în pat (şi nu aruncarea în carceră pe timpul nopţilor). Studenţii erau spaima tuturora, prin îndârjirea frenetică de a munci mai mult şi mai repede, într-un ritm satanic.

Cititorul se întreabă cum de nu povesteau cei trecuţi prin reeducări despre tratamentul la care fuseseră supuşi, pentru a se crea o opinie comună de opoziţie în faţa călăilor, pentru a se încheia o dată pentru totdeauna cu acel masacru, prin coalizarea tuturor forţelor împotriva gâzilor.

“Printre studenţii sosiţi cu primele loturi şi scoşi la muncă în fabrică (la Gherla; n. n) se afla şi unul originar din Ploieşti, Rodaş. La ieşirea în atelier, a întâlnit foşti prieteni de activitate, oameni în care avea încredere oarbă. Profitând de o mică clipă de libertate, a mărturisit unuia dintre ei toată drama Piteştiului, în cuvinte simple şi încercând să-l facă să priceapă cât mai repede. Nu avea prea mult timp. Prietenul l-a ascultat cu atenţie apoi, surprins de cele auzite, a încercat să verifice autenticitatea întrebând …pe un alt student în care avea şi el aceeaşi încredere! Mai de grabă, cerea de la acesta infirmarea spuselor pentru că de crezut nu putea crede! Şi într-adevăr, studentul l-a liniştit! “Rodaş este informatorul Securităţii şi cele spuse fac parte dintr-un program vast, pus la cale de comunişti pentru compromiterea studenţilor!”Muncitorul a plecat liniştit să se culce. I se luase o piatră grea de pe inimă. Studentul a plecat imediat să raporteze lui Ţurcanu. I se luase şi lui o piatră de pe inimă pentru că se pare că el era însărcinat să-l supravegheze pe Rodaş. Muncitorul a spus şi altor prieteni să se ferească de Rodaş. Dar acesta nu a mai avut prilejul să se ducă în atelier.

A doua zi, într-o celulă de la etajul trei a apărut Ţurcanu. A ordonat tuturor studenţilor să se întoarcă cu faţa la perete. Apoi a făcut pe cineva să intre în celulă. A ordonat din nou studenţilor să revină cu faţa spre uşă. Cineva stătea lângă el, dar nimeni nu putea şti cine este pentru că avea capul acoperit cu un sac. Când toţi s-au întors şi liniştea s-a lăsat din nou, a smuls sacul de pe capul celui adus. Nimeni nu a cunoscut pentru început cine era acesta. Pentru că în faţa lor era numai un chip desfigurat. Obrazul întreg era numai o rană tumefiată, vânătă. Pete mari de sânge acopereau întreg chipul, prelungindu-se în jos peste haine. Omul se clătina pe picioare abia ţinându-se drept. Tremura din tot corpul ca apucat de friguri. O paloare cadaverică s-a lăsat pe chipul tuturor acelora care erau în celulă. În frica lor, zadarnic încercau să desluşească chipul şi motivul care a determinat desfigurarea lui.

“Rodaş a vorbit”a spus Ţurcanu. şi toţi au înţeles” (p. 162- 163).

Fără nici o pregătire, în seara zilei de 14 noiembrie 1951 au încetat demascările, iar în preajma Crăciunului, Eugen Ţurcanu şi cu zece colaboratori dintre cei mai apropiaţi lui au fost puşi în lanţuri şi conduşi la Jilava. În primele zile petrecute acolo, Ţurcanu a povestit filme şi romane.

“Dar într-o zi a intrat în celulă un ofiţer din Ministerul de Interne.”

“Pentru ce ai fost adus aici, banditule?”Era prima dată de la începerea demascărilor când şi lui i se punea o întrebare urmată de acest calificativ.

“Am fost adus ca să fiu eliberat”răspunse acesta oarecum nemulţumit.

“Banditule, ai fost adus ca să dai socoteală pentru crimele pe care le-ai făcut în închisoare”şi ofiţerul plecă trântind poarta celulei. Pe chipul lui Ţurcanu zâmbetul s-a schimbat brusc într-un fel de rânjet neputincios. Aceasta a fost ultima lui imagine văzută de un supravieţuitor”(p.176-177). Începu o anchetă ce avea să se prelungească timp de trei ani, urmărindu-se – ceea ce s-a şi obţinut de la reeducatori, în afara lui Gheorghe Calciu – să se dea declaraţii că reeducările au fost poruncite din afara graniţelor ţării, de Horia Sima şi de C.I.A, în vederea compromiterii regimului comunist. Securitatea, adevăratul motor al lor, n-a fost în nici un fel implicată. Câţiva ofiţeri din conducerea Piteştiului, declaraţi ‘oportunişti’, au fost condamnaţi, apoi eliberaţi şi repuşi în drepturi. Un grup de reeducatori, cărora le-au fost alăturaţi un tânăr ce a acceptat să declare că purta directive de la un penitenciar la altul, în privinţa evoluţiei reeducărilor, şi un avocat legionar, acuzat a se număra printre iniţiatorii reeducărilor, au fost executaţi. Un număr restrâns de legionari de frunte, aduşi în aceste anchete în calitate de aşa zişi promotori ai reeducărilor, dimpreună cu nişte reeducaţi reeducatori şi cu criminalul Alexandru (Ţanu) Popa, cu Gheorghe Calciu, au fost internaţi în casimca Jilavei, într-un regim de desfiinţare, timp de doi ani, la fiece celulă de patru inşi aflându-se şi un tebecist. Asupra acestei perioade, cărţile lui Marcel Petrişor şi Octavian Voinea produc mărturii esenţiale.

Meritul lui D. Bacu este că nu se opreşte aici, ci continuă a analiza recuperarea treptată (dacă a avut loc) a bolnavilor de spaimă şi de cruzime rezultaţi în urma ‘tratamentelor’ trecute în revistă mai sus.

Întrebarea autorului: “Se vor putea încadra oamenii aceştia în viaţa normală sau vor simula numai, rămânând în adâncul sufletului lor nişte veşnici naufragiaţi, răstigniţi pe propria lor neputinţă, în definitiv comună tuturor oamenilor?” (p. 211) nu va avea niciodată un răspuns categoric pozitiv şi în nici un caz unul categoric negativ; acei oameni au murit, rămânând vii.

În tenebroasele relatări ale autorului nu se poate, totuşi, să nu se strecoare şi ceva din umorul temniţelor deţinuţilor politici, asupra căruia mi-a atras atenţia istoricul Radu-Dan Vlad, când mi-a propus, ca editor, întocmirea unei antologii al acestuia. Desigur, D. Bacu nu ni-l prezintă ca atare, ci relatează momentele pentru a ne indigna; fără voia lui scenele rămân şi umoristice.

“Două palme şi picioare, după discuţii întrerupte de înjurături şi după un efort disperat, nefericitul îşi aduse aminte – ni se povesteşte despre careva bătut, după o turnătorie în legătură cu ceva afirmat de el – că, întrebat de prietenul lui despre slăbiciunea prea mare ce se vedea pe chipul lui, îi răspunsese că a avut un icter recidivist. Cel care trăsese cu urechea auzise în schimb “Hitler redivivus”şi raportase ofiţerului politic că cei doi discutau politică şi vorbeau despre revenirea lui …Hitler!” (p. 183). De asemenea, autorul remarcă faptul că oricât de cruntă era existenţa, “spiritul de ironie mai exista încă: deţinuţii botezaseră cele două locuri de chin ‘mon caprice’ (carcera) şi ‘mon jardin’ (camera neagră)” (p. 186-187). La fel etichetează D. Bacu convorbirile cu reeducaţii, după încheierea reeducărilor: “le-am botezat în ironie ‘şedinţe ARLUS’, aluzie deschisă la organizaţia comunistă pentru propagandă, camuflată sub titlul de ‘Asociaţia pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică’. Nu era vorba de fapt de discuţii ci de o serie de anecdote pe seama Ruşilor, care aveau menirea pe de o parte să ridiculizeze pe comunişti iar pe de alta să le arate că noi avem destul curaj pentru a înfrunta situaţia şi că nu ne era teamă de reeducaţi” (p. 206-207). Porecla cu iz aluziv-ironic-politic devenea şi ea o armă a curajului: “În celulă se adoptase noua nomenclatură. Evgheni (Eugen) Semenovich Makarenko era acum numele lui Ţurcanu iar când cineva vroia să întrebe pe altul dacă a trecut prin demascări, îl întreba dacă a citit Poemul Pedagogic” (p. 208), după ce Gheorghe Calciu “a mers până acolo încât a încercat într-o după-masă (după încheierea reeducărilor; n. n.) să povestească ‘Poemul Pedagogic’ al lui Makarenko” (p. 207).

Expunerea lui D. Bacu nu este doar una a faptelor, întretăiată de deducţii, intuiri, reflecţii şi concluzii, ci şi una a propriei minţi a autorului în travaliul înţelegerii; deaceea ea e tensionată, chinuitoare, cu toate că fraza este mereu limpede şi se adresează de la intelect la intelect; dar care intelect, în străduinţa de a cunoaşte, e total desprins de afectivitate? Şi cum e posibil ca tratând despre atare subiect să nu fii năpădit de disperare, de revoltă şi de uluire?

“PITEŞTI. CENTRU DE REEDUCARE STUDENŢEASCĂ e o cronică, în cel mai bun înţeles istoric al cuvântului, onestă, fără cruţare pentru unul sau altul, pentru camarazii de acelaşi crez, şi încercând a da vina pe membrii altor crezuri politice (excluşi comuniştii fiind, ceea ce este firesc, ţinând seama de faptul că reeducările au fost opera lor), cum se întâmplă uneori în memorialistica propriu-zisă, acoperit de o ‘modestă corectitudine ştiinţifică’ de circumstanţă (la unii autori, spuneam) şi refuzând menţionarea victimelor regaliste, naţional-ţărăniste, frontieriste, fără culoare politică etc..

Mai mult decât o cronică, lucrarea constituie şi o nouă încercare de început de descifrare a psihologiei abisale, ca reflectată de cele la care omul a fost supus în acele condiţii speciale, de unde interesul ei lărgit de la curiozitatea istorică la cunoaşterea psihicului uman, a limitelor şi amplitudinii lui, ca şi a mijloacelor ce-l modifică, distorsionează, strâmbă, remodelează anapoda, foarfecă, fărâmă, replămădesc şi, în cele din urmă, mijloace care se lasă iarăşi învinse de caracteristicile nobile ale speciei, cum, în ce măsură, pe cât timp şi cu ce şanse de perpetuare a calităţilor redobândite (sau a defectelor morbide impuse pe calea torturii şi neînvinse de scânteia binelui prezentă în omul normal).

Ţelul (atins) cel mai de seamă al cărţii, ca şi al celei următoare în discuţia noastră, este că atunci când glasurile românilor erau în imposibilitatea de a-şi face auzit vaietul în ţara lor, această scriere l-a făcut auzit în Europa Occidentală, chiar dacă tristul continent s-a dovedit surd la genocidul petrecut la fruntariul său răsăritean. Dacă generaţia paşoptistă s-a străduit să aducă aceleiaşi Europe, prin literatură, veşti despre poporul nostru şi dreptul său la existenţă, D. Bacu, Virgil Ierunca, au vădit eforturi vrednice de toată lauda pentru a face cunoscut aceleiaşi Europe dreptul nostru la a nu fi dezumanizaţi, la a nu fi scoşi din rândurile fiilor lui Dumnezeu.

D. Bacu se demonstrează a fi un cugetător rănit definitiv de descoperirea tainelor reeducărilor. El şi-a dedicat ani îndelungaţi din viaţă adunând – Soljeniţin român – toate datele câte i-a stat în putinţă să le afle despre reeducări. Cu osârdie şi tenacitate incomparabile, obsedat de adevărurile intuite, a făcut toate eforturile posibile, până la abnegaţie, pentru a înţelege corect cele petrecute cu tineretul la Piteşti, la Gherla şi în alte locuri de detenţie condamnate de Securitate la a trece prin acel infern. Şi a izbutit. Cel dintâi dintre concetăţenii noştri care a avut tăria să ducă până la capăt munca de Sisif a cercetării acestei perioade mai întunecoase decât oricare alta din istoria noastră, D. Bacu îşi înscrie numele cu litere de aur (negru) în literatura memorialistică a temniţelor comuniste. El se instituie, prin lucrarea sa, model al oricărui cercetător iniţial al unui fenomen de masă interesând istoria imediată şi dă tonul strădaniilor necesare a fi întreprinse de oricare dintre noi pentru recuperarea timpului şi urmărirea lucidă până în pânzele albe a evoluţiei sau involuţiei neamului.