– Despre rabdare

MĂ ÎNTREB CARE DINTRE VIRTUŢI este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea.
Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte.
Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dinte semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită pentru femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns venic în nouri.  Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre.
Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric.
Deci, atenţie la răbdare!

Stăpânirea de sine este o formă a răbdării, o răbdare activă. Şi cum stăpânirea de sine este o altă formă a bărbăţiei, despre care am vorbit cu alt prilej, răbdarea trebuie luată în considerare atunci când ne formăm curajul, în calitate de parte a stăpânirii de sine, nu este greşit să vedem răbdarea ca una dintre rădăcinile caracterului nobil.
Răbdarea nu poate fi despărţită de inteligenţă, ba chiar se găseşte într-o relaţie de interdependenţă cu aceasta. Renunţă la răbdare  şi năvălesc asupra spiritului, sufletului şi minţii tale, toate năravurile rele, toate viciile şi, căzând sub puterea lor, îţi pierzi libertatea morală. Libertatea morală este dependentă de răbdarea cu care omul îşi tratează instinctele, tot depărtându-le şi micşorându-le puterea cu care îl îngenunche; aceasta fără a se mânia pe sine însuşi, fără a deveni nervos, deci cu duhul răbdării.
Omul puternic este acela care rabdă să nu-şi urmeze gândurile netemeinice ce-i aleargă aiurea, ci rămâne statornic, cu mintea aţintită asupra celor mai de seamă dintre ele. La fel, omul puternic este acela care are răbdare să nu dea slobozenie gurii să cuvânteze atunci când vrea ea, ci o ţine în frâu să vorbească atunci când duhul lui o cere. Omul puternic este acela care-şi rabdă pornirile, le selectează, pe unele le încurajează, pe altele, cu răbdare, le alungă de la sine şi nu făptuieşte decât în conformitate cu raţiunea sa împletită sufletului.
Să-i dăm ascultare lui Herbert Spencer, filosoful britanic.
“Una dintre perfecţiunile omului ideal constă în supremaţia imperiului asupra ta însuţi. Să nu-ţi urmezi toate impulsurile, să nu te laşi târât ici şi colo de fiecare dintre dorinţele care, rândpe rând, ne domină, ci, dimpotrivă, să ştii să te menţii într-un echilibru drept, să te laşi guvernat de sentimentele adunate într-un fel de consiliu, înaintea căruia fiecare dintre acţiunile noastre este dezbătută şi hotărâtă cu sânge rece. Iată ce se străduieşte educaţia, educaţia morală cel puţin, să producă.”
Ascultătorii mei plini de răbdare au recunoscut acest fragment atât de important încât am simţit nevoia să-l reiau aici, după ce i-am mai folosit înţelepciunea şi cu alt prilej. în el surprindem  ideea esenţială cu privire la caracter şi la stăpânirea de sine.
Poate cineva să nege  că sfaturile lui Herbert Spencer pe care abia am încheiat să le citesc pentru dumneavoastră, nu e cu putinţă să fie puse în practică în absenţa răbdării? Cine să fie naivul care să creadă că supremaţia  asupra ta însuţi se dobândeşte  într-o clipită? Cine crede neghiobia  că suntem în stare să ne îmbunătăţim în lipsa observării de noi înşine şi a observării celorlalte făpturi, semeni şi animale? Cine crede stupiditatea că ne-am putea perfecta fără învăţătură, că e din cărţi, din natură, din exemplu şi din toate acestea la un loc? Care să fie omul fără minte, atât de fudul încât să se lipsească de analiza slăbiciunilor şi a calităţilor sale, puse în paralel cu slăbiciunile şi calităţilor semenilor, pentru a avea o imagine limpede a cine este şi ce va să stăpânească atunci când va dobândi supremaţia asupra lui însuşi? Şi cine să fie atât de nejudecat încât să-şi închipuie că această luptă, deosebit de grea, de cucerire a ta însuţi, se poate duce fără răbdare?
Răbdarea este slujnica de care se cuvine să nu se lipsească mintea niciodată – să nu râdeţi – , nici măcar în somn… Că, va veni o vreme pentru fiecare, când vă veţi da seama cât de grăbit este timpul şi cât timp irosim cu dormitul; şi atunci, parcă, nici să vă odihniţi nu veţi mai avea răbdare. Dar aceasta este o mare greşeală, pentru că nimic bun nu face un cuget neodihnit!

Schiller a scris în DON CARLOS:  Sufletele mari rabdă în tăcere. înseamnă aceasta că eşti cu adevărat mare dacă accepţi să fii bătaia de joc a celorlalţi, fără să ripostezi, lăsându-ţi călcată  în picioare demnitatea, de ca şi când nu s-ar petrece nimic? Câtuşi de puţin. Dramaturgul german vrea să spună că eşti cu adevărat mare dacă ai răbdare să se întoarcă în favoarea ta roata norocului; iar până atunci, rabzi în tăcere. La ce ţi-ar folosi să strigi în gura mare că ai fost nedreptăţit, dacă nici una dintre împrejurările cu care te confrunţi nu-ţi este favorabilă şi înfruntarea sorţii rele n-ar face altceva decât să te afunde şi mai tare în mlaştina neputinţei? Rabdă în tăcere până când ai cât de cât  şansa să învingi forţele ce ţi se opun.
Dintre ele şi tine, cine are sorţii cei mai siguri de izbândă? Nu există decât un singur răspuns corect: învinge acela care are mai multă răbdare. De aceea exclamă personajul lui William Shakespeare, Iago: How poor are they that have no patience! în traducere: Cât de săraci sunt aceia care n-au răbdare!
înţelesul acestei fraze se aplică la toate câte le-am vorbit până acum. Cu răbdare se îmbogăţeşte experienţa; cu răbdare – cunoaşterea. Cu răndare se îmbogăţeşte omul care munceşte; cu răbdare – afaceristul (cine a spus că el nu munceşte? Creierul său face tot timpul combinaţii posibile, le cântăreşte; judecă ce sorţi de câştig poate aduce fiecare dintre ele; şi, finalmente, are răbdarea de a verifica pe viu roadele lor). Cu răbdare se cucereşte împărăţia Cerurilor şi pacea lăuntrică. Aţi auzit desigur sfatul dat de bătrânii încercaţi în lupta cu sinele, sfatul dat pustnicilor mai tineri şi mai pţin exersaţi într-ale duhovniciei. Acel sfat este: Nu părăsi chilia. Vă daţi seama de câtă răbdare este nevoie ca să-l pui în practică? Oricât de bogat te-ar lăsa părinţii, prin moştenire, şi oricât de multe ai fi câştigat de la profesorii tăi, dacă  n-ai răbdare  să înmulţeşti aceste comori, vei pierde tot.
De aceea zice  românul: Cu răbdarea treci marea! sau, atât de exact, biologic vorbind, dar şi practic: Cu răbdare, frunza dudului se face mătase…