– Despre parintele nefericirii – orgoliul

DACĂ TOT DISCUTĂM despre câte  ne pot face fericiţi – şi ce nevoie acută de fericire are fiecare dintre noi, tineri, adulţi şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni cu carte şi fără, oameni înrăiţi şi cei care se străduiesc necontenit să rămână pe calea bunătăţii – , dacă tot discutăm despre câte ne pot face fericiţi, de ţinem seama de ele, se cuvine mai dihai să aflăm ce ne face nefericiţi.
Există încă de vânzare o carte minunată; ca toate cele semnate de Giovanni Papini, de acest autor italian, acela pe care, în tinereţe, şi l-a luat drept model Mircea Eliade, şi prin care s-a săvârşit obţinerea bursei acestuia de studiu în India, o scriere intitulată CAMERA NEAGRĂ. Este o continuare a culegerii numite GOG. Ca şi aceea, este o suită de meditaţii morale.
Să vă citesc din aceea purtând titlul: PREDICA DESPRE ORGOLIU, câteva extrase de o deosebită importanţă pentru formarea noastră ca inşi ce dorim să fim fericiţi şi, cu siguranţă, vom fi, pentru că altceva mai minunat nu există pe lume, iar noi nu ne jucăm cu sufletul nostru, ci-i dorim ceea ce este desăvârşit.

Cele Şapte păcate se reduc, de fapt, la unul singur: păcatul trufiei.
‘Ce simplu este să nu mai păcătuiesc’, va striga de bucurie fiecare dintre ascultătorii mei. ‘Dacă toate păcatele, puzderia ce mă sperie, viermuiala ce mă copleşeşte, lintiţa sufocantă ce mă acoperă, se pot  reduce la unul singur, înseamnă că nu mă va mai chinui să aflu cu care păcat  să îmi încep lupta în curăţire, pentru că nu mă mai aşteaptă nici o alegere; am de înfruntat un singur păcat şi aceasta îmi reduce nespus tulburările sufleteşti. Un păcat, un singur păcat voi fi cu siguranţă în stare să stăpânesc’, îşi spune ascultătorul meu satisfăcut, încântat de perspectiva uşurării luptei sale pe viitor împotriva monstrului ce-l înspăimântă.
“Să ne gândim”, continuă Papini, “de exemplu, la motivele mâniei: acest oribil păcat nu este altceva decât  o formă de exprimare a orgoliului. orgoliosul nu suferă să fie contrazis, orgoliosul se simte ofensat de cea mai măruntă opoziţie a cuiva, de cel mai justificat reproş, orgoliosul vrea mereu să aibă ultimul cuvânt în faţa celor pe care-i consideră ca inferiorii săi; din acest motiv el se lasă pradă furiei şi turbării.”
într-adevăr nu se poate  cita mânie ce să nu provină din credinţa că eu, cel care mă mâniu, ştiu mai bine decât celălalt, ştiu mai multe, mă pricep mai bine, înţeleg mai profund, sunt mai îndemânatic, mai talentat, mai bogat, ori pe dos, mai sărac – din asta extrăgându-mi superioritatea – , iubesc mai adânc, sufăr mai tare, sunt mai îndreptăţit, mai inteligent, am mai multă dreptate, aud mai bine, văd mai bine, trăiesc mai deplin ş.a.m.d. Aş vrea să văd un om mâniindu-se pe altul că se ştie mai prost şi că le pricepe toate pe dos, pentru că ştie că n-are dreptate, că nu este priceput la nimic, că nu-l ajută mâinile să facă o treabă bună, că n-are pic de talent, că nu-i dă mâna să întreprindă nimic, din lipsă de resurse şi de toate celelalte necesare unei porniri la drum şi aşa mai departe. Se mânie şi el, dar se mânie împotriva semenului său.
Papini, vine cu o altă exemplificare: “Gândiţi-vă la un păcat la fel de odios şi de blestemat: invidia. orgoliosul nu poate concepe ca altul să aibă calităţi şi şanse mai mari decât ale sale; trăind cu iluzia superiorităţii sale faţă de ceilalţi, orgoliosul nu poate suporta să vadă pe alţii ajunşi mai sus decât el, mai onoraţi şi mai lăudaţi, mai puternici şi mai bogaţi. Invidia nu este decât o  consecinţă  şi o manifestare a orgoliului.”
Orgoliosului, tocmai din această pricină, a invidiei, îi piere orice fericire de pe urma realizărilor sale personale, fiindcă permanent i se pare că ceilalţi profită mai mult de stima publică, de avantajele aduse de rezultatele muncii lor, de lauda măgulitoare, de încurajări şi atâtea reacţii ale socialului la faptele noastre. Şi fericirea pe care ar produce-o pe merit efortul său ce a dus la împlinire o sarcină propusă este înlocuită de amărăciunea şi înghimpările produse de invidia cu care îşi suspectează semenii.
Să-l ascultăm mai departe pe autorul VIEŢII LUI IISUS. “Orgoliul se manifestă clar şi în cazul respingătorului păcat al desfrâului. Bărbatul desfrânat este cel care doreşte să supună voinţei sale şi plăcerii sale un număr cât mai mare de femei docile şi binevoitoare. Femeia desfrânată este cea care vrea să supună dorinţei şi vanităţii sale un număr cât mai mare de bărbaţi şi să-i sustragă drepturilor şi dorinţelor celorlalte femei. Frenezia posesiunii trupeşti are la origine iluzia dominării reciproce, altfel spus, acel libido dominanaii, care este adevărata sursă a orgoliului. Posesiunea canală dă senzaţia de a fi stăpânul celuilalt, adică superior acestuia: a fi iubit înseamnă a fi preferat celorlalţi, altfel spus, o creatură privilegiată. Toate astea nu sunt altceva decât semnul unui orgoliu orb.”
Voi merge chiar mai departe decât Giovanni Papini, pomenind un cunoscut care, într-o clipă de sinceritate, mi-a mărturisit cum câştigă încrederea făpturilor de sex opus: le convinge că, personal, nu e interesat de iubirea carnală, dar că-şi socoteşte cea mai mare bucurie aceea de a oferi plăcere partenerei. Este suficient să afişeze  această falsă generozitate ca să trezească o generozitate, de data aceasta autentică, de pe urma căreia orgoliul său de stăpân iese pe deplin mulţumit, tovarăşa sa aspirând şi străduindu-se să-i ofere toate plăcerile imaginabile.
“Este mai dificil de recunoscut orgoliul în mârşavul păcat al lăcomiei”, ne încredinţează Papini. “Dar aici, ca întotdeauna,” spune el, “ne vine în ajitor Sfânta Scriptură. Când şarpele, simbolul orgoliului, a vrut s-o ispitească pe Eva, de ce mijloc s-a folosit, în afară de promisiunile sale înşelătoare? I-a oferit femeii un fruct atrăgător ca asîect şi plăcut la gust. Amintiţi-vă, de asemenea, că Domnul Nostru Iisus Hristos, cu ocazia ultimei Cine, a oferit trădătorului pâine muiată în vin, adică cea mai tentantă dintre bucate, după ce spusese că Satan, adică orgoliul, pusese stăpânire pe Iuda. Astfel, cei ce găsesc voluptate umplându-şi burta şi depăşind nevoia să-şi dovedească bogăţia în arta de a gusta şi de a înghiţi, adică superioritatea, prin această bravură animalică.”
Lacomul devine egoist: mereu i se pare că celălalt are parte de ceva mai bun decât ce îi revine lui; or, orgoliul nu-i dă tihnă să se împace cu această situaţie: suferă, se mânie, se roade pe dinăuntru, ba chiar, uneori, când nu se poate stăpâni, izbucneşte, fie în plângeri, fie moralizări, în pledoarii, trăgând spuza pe turta sa şi încercând să înhaţe ce-i revine celuilalt, să acapareze tot, convins, datorită orgoliului, că numai el are metirele necesare unei atari împărţiri a bunurilor.
“Chiar zgârcenia, iubiţii mei fraţi”, ni se adresează eseistul italian, “adică aviditatea de bani şi de alte bunuri pământeşti, este strâns legată de trufie. Zgârcitul este cel care vrea ca tot ce există să-i aparţină, cel care refuză să cedeze celorlalţi măcar o fărâmă din comoara lui. Visul său este să devină cel mai bogat om, înconjurat de o gloată de săraci, ştiind că cel bogat, în această lume stupidă şi perversă, este respectat, lăudat, onorat, implorat şi servit ca un monarh. Pentru avar, bogăţia este, înainte de toate, mijlocul de a-şi satisface dorinţa de a domina.”
Desigur aţi constatat că zgârcenia impune nu rareori celui care o practică şi îndrăgeşte să se priveze de multe lucruri utile şi bune, de multe lucruri necesare chiar. de ce îi dă ascultare? Din pricina orgoliului care nu-l lasă să asculte de cerinţele raţiunii, pentru a nu ajunge să semene cu ceilalţi. orgoliul îi impune această diferenţiere, fie şi în dauna sa. El ţine banii cu dinţii, ca să nu se facă de râs investindu-i într-o afacere insuficient de sigură, insuficient de productivă. Ştie că, într-o bună zi, inteligenţa lui “sclipitoare” îi va şopti să dea o lovitură fără egal. Până atunci strânge cureaua. orgoliul îl îndeamnă la o viaţă de lipsuri, gâdilându-i vanitatea că odată va arăta el ce pot face banii săi şi ce deosebire este între el şi proştii din jur!
“Nu ne mai rămâne acum decât să aruncăm o privire asupra ruşinosului păcat al lenei. Dacă vă gândiţi bine, leneşul este cel care speră, care pretinde să trăiască de pe urma muncii altora, ca şi cum ceilalţi ar trebui să-i plătească tribut pentru inferioritatea lor în raport cu el, sau ca şi cum munca ar fi un lucru nedemn de pentru trufaşa sa superioritate. Leneşul este cel care nu face nimic, care nu întreprinde nimic pentru a-şi ameliora sufletului său condiţia, şi e uşor de dedus din asta că el se consideră deja perfect, mai bun decât cei din jur: or, veţi recunoaşte în această atitudine afirmarea omni-prezentului orgoliu.”

Fără a da nume, un fost coleg de închisoare, tot condamnat politic, ca şi mine, atunci când nu-şi isprăvise încă studiile universitare, mă întâmpină, într-o bună zi, când întâmplarea ne adusese faţă-n faţă, la câtva timp după eliberare, cu vorbele dispreţuitor ironice:
 – Am auzit că ai reluat studiile la universitate.
– Le-am reluat, am răspuns, uşor stânjenit de amuzamentul cu care mă apostrofase. Am adăugat explicaţia: Trebuie să-mi fac un rost după nevoile mele intelectuale.
Mi-a tăiat elanul cu o replică tăioasă ca din brici:
– Dacă eşti prost!
– Tu ce faci?, m-am interesat curios în mod firesc de soarta fostului tovarăş de suferinţă.
– Fac demersuri să lucrez la Ambasada Americană, mi-a dat replica, cu aerul celui pe deplin inteligent.
Cu alt prilej m-a instuit că avertizase Securitatea unde voia să se angajeze şi că, în schimbul acceptului, i se ceruse să dea informaţii asupra celor discutate acolo. Numele său începuse să circule frecvent ca aparţinând unuia dintre cei mai mari scriitori români ai momentului. Criticul literar ce-l  susţinea – şi-l impunea la ordin – îi încredinţase un colţ săptămânal în paginile celei mai prestigioase reviste literare, în care să-şi expună “credinţa neţărmuită” în marxism-leninismul ce-l aruncase în puşcărie abia în urmă cu câţiva ani. Peste mai bine de zece ani, tăia şi spânzura în breasla scriitoricească; îi trezea noaptea pe răspunzătorii de literatură din Comitetul Central al comuniştilor, pentru a le cere să garanteze că i se va plăti consumaţia de wisky şi fripturi împărţite cu generozitate tuturor noilor săi amici, la crâşma Uniunii Scriitorilot, pentru a-i trage de limbă; devenise o calamitate atât de sordidă încât, la moartea sa accidentală, generalul M.A.I. ce oblăduia cenzura literară i-a încredinţat, plin de melancolic cinism, răposatului regizor Mihai Berchet:
– Decât să moară acest romancier, mai bine pierdeam un întreg regiment combatant M.A.I., atâtea servicii ne-a adus…
El nu fusese prost să înveţe, dar a fost numit lector de limba şi literatura română în Statele Unite, fără să fi urmat măcar o lună cursurile facultăţii de Filologie şi fără să fi luat licenţa la nici o altă facultate. Pentru că munca era… pentru proşti, nu pentru orgolioşi, acestora rămânându-le, cum bine menţionează Giovanni Papini, puturoşenia hrăpăreaţă, profitoare, desmăţată, invidioasă şi mânioasă împotriva tuturora.