Tags

Related Posts

Share This

– Despre mila

DUMITRU LUNGU, în lucrarea sa de memorialistică LUPTE ŞI TEMNIŢE, publicată recent de editura mea, face următoarea  evocare a unui medic ce rămâne, mijlocind scrierea sa, pildă de milă faţă de semeni. Or, aceasta fiind tema convorbirii de astăzi – mila – , e potrivit să vă citesc şi dumneavoastră cele două pagini la care mă refer.
în anul 1948, mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unor împrejurări favorabile urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unei hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câţiva camarazi. între cei pe care îi puteam salva, era şi doctorul Uţă. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam şi-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulţi dintre deţinuţi înnebuniseră, iar alţii erau pe cale să înnebunească. Toţi aceştia erau separaţi în secţii unde se aflau camere comune şi cu un regim ceva mai îngăduitor. Cel care se îngrijea de aceştia, cel care îşi dădea hrana lui primită ca de oricare deţinut, de la închisoare, era domnul doctor Uţă. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deţinut, fie gardian, doctorul Uţă era prezent. Dacă cineva, chiar şi din familiile gardienilor cădea la pat, singura speranţă era doctorul Uţă. Acela care dădea totul pentru bolnavi, că erau oameni buni său răi, hoţi sau cinstiţi, angajaţi ai administraţiei sau victime, era doctorul Uţă. Tot ce făcea era din dragoste pentru om.
Permanent, în geanta în care-şi ducea puţinele medicamente pe care le avea  şi pe care numai el ştia cum le dobândea prin cunoştinţele sale, prin insistenţele lui, se găsea, pentru cei bolnavi, pentru prieteni sau duşmani, pentru oameni, şi câte o bucată de pâine ruptă, de cele mai multe ori, din raţia puţintică de închisoare. Pe foametea ce bântuia în Aiud la acea vreme, găseai în geanta doctorului Uţă, ca prin minune, întotdeauna, o fărâmă de turtoi sau de mâncare căpătată cine ştie de unde pentru cei bolnavi. Cât am stat la Aiud, în acea vreme, peste un an, nu l-am văzut niciodată pe doctorul Uţă mâncând decât de la cazan şi nici acea mâncare n-o lua toată, deşi era puţină. Când mâncarea de la închisoare era ceva mai substanţială, Uţă îşi primea porţia şi fugea cu ea la vreun bolnav. Nu ştiu dacă şi  când mânca şi el puţin turtoi. 
De multe ori m-am întrebat de unde o fi avut atâta rezistenţă, atâta putere. Nu sta niciodată degeaba.
Eliberarea mea se apropia. I-am spus că, în mod sigur, îl puteam scăpa din închisoare, puteam face să i se rejudece procesul şi să se elibereze. Doctorul Uţă s-a opus categoric. Argumentul său era că nu putea lăsa bolnavii, în deosebi pe cei de la secţii, pe nebuni. Văzând că eram hotărât să-l scot din închisoare, cu câteva zile înainte de eliberarea mea a venit la mine şi m-a ameninţat să, de făceam aceasta, avea să mă divulge. ‘Aici pot salva vieţi omeneşti. Pe aceştia nimeni nu-i ajută. Sunt fericit că-mi stă în puteri să fac acest lucru.’ Nu voia cu nici un chip să-i părăsească mai ales pe cei care înnebuniseră în detenţie şi care erau destul de numeroşi şi se înmulţeau zi de zi. ‘Voi face tot ce este omeneşte posibil, tot ce stă în puterile mele, pentru a readuce  aceşti oameni la o viaţă normală. îi voi urma oriunde.’ Acestea sunt vorbele lui. Şi aşa a şi făcut.
Au trecut anii. în 1964, când toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi, secţia nebunilor din Aiud a fost adusă, după câte am aflat, la spitalul de boli nervoase.Doctorul Uţă, ‘Doctorul fără de arginţi’, cum era numit de sătenii din jurul Aiudului care veneau şi-l solicitau, a rămas cu ei până la sfârşitul vieţii.. După câte ştiu, a murit tuberculos.
Toată viaţa lui a constituit o renunţare pentru aproapele. Renunţările lui au dat viaţă multora. Prin anii 1946-1947, veneau ţăranii din satele învecinate închisorii şi se rugau de director să-l lase pe doctor să meargă şi la ei în sat. Auziseră, prin gardieni, de minunile medicului Uţă, care avea o putere atât de miraculoasă în cuvântul său, încât bolnavul căpăta curaj, viaţă din viaţa acelui doctor care le vorbea cu atâta însufleţire de sănătate, de voinţă, de Dumnezeu şi de Biserica Lui, că omul, bolnavul, se simţea mai bine şi-l simţea pe Dumnezeu lângă sine. Prezenţa medicului Uţă lângă bolnav îi turna acestuia în suflet, picătură cu picătură, sănătate şi credinţa în Dumnezeu.
Acesta a fost doctorul Uţă, care nu m-a lăsat să-l scot din închisoare, numai pentru a putea îngriji pe cei pe care Statul îi îmbolnăvise, îi înnebunise… pentru că voiseră să facă o ţară cu oameni mai buni, mai drepţi, să facă o ţară care să strălucească între celelalte ţări. Acum doctorul Uţă se găseşte acolo unde o lume fără Dumnezeu i-a trimis pe cei care voiau să coboare cerul pe pământ.
Dumnezeu să te odihnească, doctore. Rugăciunile mele te vor însoţi întotdeauna. Aşteaptă-mă, doctore al trupurilor şi al sufletelor.
Voi veni, fă-mă vrednic să fiu lângă tine, frate.

 

Acelaşi memorialist zăboveşte şi în alte rânduri asupra  cazurilor de milă faţă de semeni ce i-a fost dat să întâlnească în cursul unei vieţii foarte bogate. Iată, de pildă, cele trăite în adolescenţă, ca urmare a unei eliminări de la Şcoala Normală din Bucureşti.
Era în plină iarnă, după sărbătorile Crăciunului. Un ger cumplit, cu furtună. Am plecat de la şcoală cu 2 lei în buzunar: în şcoală nu mai aveam voie să intru.Unde să mă duc? Ce să fac? Până în comuna mea erau 150 km. Eram foarte prost îmbrăcat: nu aveam nici cel puţin palton. Părinţii nu-mi puteau plăti nici taxa şcolară. Directorul Ionel Popescu era fără milă. Mi-a pus în vedere  ca în  câteva minute să părăsesc şcoala. M-am hotărât să plec acasă pe jos; altă soluţie nu aveam.
Colegii mei, toţi copii de ţărani, care cu greu reuşeau să-şi plătească taxa şcolară, au fost rost în grabă de câteva sferturi de pâine din raţia lor, şi aşa destul de mică, şi cei mai buni prieteni ai mei mi le-au băgat în traistă.
Am plecat prin ger şi vântul care spulbera zăpada şi-ţi făcea mersul greoi, pe şoseaua Ştefăneşti-Bucureşti-Urziceni. Simţeam cum îmi pătrundea frigul până-n inimă, care, parcă, mi se răcea. Cine a mers iarna pe drumurile din Bărăgan, pe viscol şi furtună, ştie cum te pătrunde până la oase, oricât de bine ai fi îmbrăcat, iar forţa vântului te dărâmă. Vânturile iernii pe Bărăgan, în acele câmpuri nesfârşite, sunt groaznice. Când simţeam că mă apucă un fel de somn, din pricina oboselii, din cauza frigului, începeam să cânt şi să merg bătând pasul. Aveam impresia că aşa mă mai încălzeam. Prima zi de la plecarea din Bucureşti, am ajuns în comuna Moldoveni, la câţiva kilometri de Urziceni. Am dormit la părinţii unui coleg de clasă, Cismaru.
A doua zi, eram istovit, totuşi, am izbutit să ajung în comuna Ciochina, către seară. începuse să se întunece. Mă temeam să merg noaptea mai departe. Mi-era frică de lupi, de frigul care era din ce în ce mai tare şi de vântul tot mai puternic. Vântul mă ţinea pe loc şi picioarele cu greu mi le târam. Am intrat în prima cârciumă. Cârciumarul era un om în vârstă, purta o mică barbă, dar avea o privire blajină, aşa cum au câteodată unii oameni cu ochi albaştri. I-am spus că eram elev, că eram dat afară din şcoală pentru că nu-mi plătisem taxa şcolară. I-am mai spus că am plecat pe jos acasă, pentru că nu aveam decât 2 lui şi nu aveam cu ce-mi plăti trenul. Cârciumarul m-a primit şi m-a culcat într-o cameră alăturată. Mi-a datun cojoc mare cu care m-am învelit. Am adormit imediat, cu toate că în cârciumă era mare gălăgie datorită ţăranilor care beau, chiuiau şi cântau fel de fel de cântece. Dimineaţa, am mulţumit pentru găzduire şi am întins cârciumarului cei doi lei pe care-i aveam. însă i-a refuzat. Am plecat mai departe.
în ziua a treia, în timpul prânzului, treceam prin comuna Perieţi sau Pribegi. Eram înfometat. Pâinea dată de colegii mei  se terminase. Am intrat în prima cârciumă şi l-am rugat pe cârciumar să-mi dea pâine de doi lei. Am luat pâinea, m-am aşezat la o masă, lângă sobă, şi am început să mănânc. în cârciumă, în jurul unei mese, se  aflau mai mulţi săteni: între ei era şi un preot mărunţel şi slab; discutau veseli, bine dispuşi, fiecare din ei având în mână un pahar de ţuică fiartă. Am observat că preotul, se tot uita la mine cum mâncam din jumătatea de pâine dată de cârciumar în schimbul celor 2 lei. După un timp preotul vine la mine şi mă întreabă cine eram, de unde veneam şi unde mergeam. I-am spus acelaşi lucru pe care îl declarasem şi cârciumarului din Ciochina, la care dormisem. Mă rugă cu multă stăruinţă să merg la el acasă, să luăm masa împreună. Am ezitat, pentru că nu înţelegeam ca un preot să stea în cârciumă şi să bea ţuică împreună cu enoriaşii lui. A insistat şi, mirat că nu voiam să merg – deoarece îşi dăduse seama că nu aveam bani şi eram obosit, şi înfometat, şi îngheţat. Atunci, i-am răspuns, fără nici un fel de ezitare: Dacă vă întâlneam în oricare alt loc, mergeam imediat, pentru că, în adevăr, sunt obosit şi înfrigurat. Nu-mi mai amintesc ce scuze a adus, dar preotul m-a luat de mână şi m-am dus la el acasă. O casă mică, sărăcăcioasă. Mă aşteptam la una mare, aşa cum avea cea mai mare parte din preoţii satelor. La masă se aflau mai multe persoane şi doi copii. Erau copiii preotului. Preoteasa, o femeie simplă,  a fost foarte binevoitoare. în cursul convorbirii ce am purtat-o cu preotul în timpul mesei, am constatat că era un om calm, bun, că gândea frumos, şi că a căutat ca, într-un fel, să-şi scuze prezenţa în cârciumă. Acolo nu este locul preotului, ci al dracului.
Nu socotesc a fi necesar să insist asupra a ce este mila şi cât ne umple sufletul de linişte dacă ne lăsăm conduşi de ea.
Mila e calea dragostei, a frăţietăţii, a păcii cu cei mai nevoiaşi, mai sărmani, mai puţin norocoşi. Ea ne îndeamnă să ne străduim a semăna lui Dumnezeu. Ea, tradusă în fapte, ne îmbunătăţşte pe noi, nu pe aceia faţă de care ne arătăm mila.
A fost o dată un sfânt care, de câte ori un cerşetor îi cerea de pomană, îl strângea în braţe, îl săruta şi-i mulţumea, după ce făcea milostenie cu el. Până într-o bună zi când unul dintre aceşti nefericiţi îi spuse:
– Omule, de ce îmi mulţumeşti tu, binefăcătorul meu, mie, nevrednicul? Eu sunt acela dator să-ţi mulţumesc ţie şi nu invers, nu?
– Ba eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru că îmi dai prilejul să mă străduiesc a rămâne om,  îi răspunse celălalt, cu nişte cuvinte la care majoritatea dintre noi se cuvine să medităm neîncetat.