– Despre iubire si fericirea ce ne-o daruieste ea

VREŢI SĂ FIŢI FERICIŢI? Iubiţi.
Vreţi să fiţi nefericiţi? Iubiţi.
Este cu putinţă ca acelaşi sentiment să conducă atât spre fericire cât şi spre nefericire?
Da.
Numai că se nasc două întrebări, de răspunsul la care depinde priceperea acestui “Da”.
Omul, prin iubire, înţelege în cele mai multe rânduri întâlnirea trupească dintre două făpturi. Acela este erotismul şi erotismul este altceva. Dacă prin “iubire” înţelegem erotismul, riscul de a fi nefericiţi este foarte mare. Nu este cazul să discut astăzi despre acest aspect. Am dedicat erotismului o emisiune aparte, ce urmează a fi radiodifuzată mai târziu.
A doua întrebare asupra căreia vă atrag atenţia este: “Iubiţi pentru mângâierea voastră sau pentru fericirea celuilalt?”.
Dacă răspunsul e: “Iubesc pentru mângâierea mea”, nu vă poate aştepta, categoric, decât nefericirea.
Acum să ne întoarcem de unde am plecat, repetând: “Vreţi să fiţi fericiţi? Iubiţi.”
Noi întrebări se nasc:
Ce sau pe cine să iubim?
Cum să iubim?
Cât timp să iubim?
Să le cercetăm pe rând.
Ce sau pe cine să iubim?
Cel mai complet răspuns ce ne vine îndată pe buze este: Să iubim viaţa.
Să iubim viaţa pentru că datorită ei avem toate bucuriile câte ne sunt date. Acesta este un punct de vedere egoist: ne raportăm la bucuriile noastre. Nu putem ignora însă nici punctele de vedere egocentrice; ele sunt fireşti; dar se cuvine să le ţinem sub observaţie şi sub stăpânirea noastră. Viaţa este mult mai mult decât instrumentul bucuriilor noastre; să ne dăm seama că, în aceeaşi măsură, este instrumentul bucuriilor tuturor vietăţilor. Vă daţi seama ce amploare inimaginabilă dobândeşte puterea vieţii de a mijloci bucuriile? Ea îngăduie tuturor făpturilor, de când există pământul şi vieţuitoarele pe el, în el, deasupra lui, tuturor făpturilor existând astăzi pretutindeni, în pădurile virgine, în oceane şi mări, în văzduhuri, în ţărână, în peşteri, pe suprafaţa globului terestru, tuturor făpturilor ce urmează să se nască în viitorul al cărui capăt se uneşte, probabil, cu infinitul, viaţa le îngăduieşte tuturor acestora bucuria.
Dar viaţa nu există de una singură şi de la sine, îmi veţi atrage atenţia pe bună dreptate, amintindu-mi de Părintele Vieţii, de Dumnezeu.
Dacă viaţa, categoric, merită întreaga noastră dragoste, nu ne rămâne nimic pentru Creatorul ei?! Ba da! Ne rămâne adorarea: lui Dumnezeu i se cuvine mult mai mult decât iubirea; Lui I se cuvine să-L adorăm, de la începutul şi până la sfârşitul existenţei noastre, cu toate puterile sufletului, cu toată dăruirea de care suntem capabili! Pentru că El ne-a dat viaţă. El a făptuit toate. Şi cât de desăvârşit le-a creat!
O foarte frumoasă poemă de George Lesnea, intitulată: SIHLA, este străbătută de fiorul iubirii de natură, dar nu al unei naturi goale de palpitarea omului. Nu, ci străbătută de bogăţia incomensurabilă a tuturor timpurilor şi explicaţiilor mitologice date de el pentru lămurirea sa asupra mediului natural în care există. Iar aceste explicaţii le-a scornit tocmai pentru a-şi exprima reverenţa faţă de viaţa ce-l înconjoară. În final, poetul dezvăluie tocmai izvorul vieţii, la capătul contemplaţiei sale active a naturii; de aceea este atât de potrivită poema unei lecturi acum.
Iată ce frumos sună:

                           “De-aici începe vremea cu schituri din poeni,
                           Cu scorburi părăsite şi şerpi pe sub buşteni…
                           Pe-aici în orice noapte străvechiul basm învie;
                           Sosesc călări voinicii să caute apa vie,
                           Căci Făt-Frumos, la coapsă  cu limba de balaur,
Gonind din Miază-Noapte pe strâmtele potici,
A lepădat pe urmă-i un pieptene de aur,
                           Şi hăt de-atunci pădurea a răsărit aici.
                           De-atunci dau busna anii prin deset să rămână,
                           Iar frunzele s-apucă cu stelele de mână…

                           Pe-aici prin râpi Gerilă îşi îndoseşte şuba.
                           Nu munţi, ci vreme sură urcăm şi coborâm.
                           Pe-aici din întâmplare poţi nemeri la hruba
                           Pe care umblă smeii în celălalt tărâm.
                           Pe-aici cu sfântul Petru hălăduise Domnul;
                           Pe unde-au pus piciorul, mestecenii se zbat.
                           Ileana Cosânzeana îşi prelungeşte somnul
                           În cine ştie care sub-pământean palat…

                           Aici, ţâşnind din besnă, pe umăr o năpârcă,
                           Piticul morţii cântă pe scripca-i  dintr-o hârcă,
                           Şi-un vrăjitor s-apleacă cu laba de strigoi,
                           Să tulbure fântâna străbunilor din noi.
                           Iar sufletul coboară cu umbra laolaltă,
                           Ca voevodul tânăr pe lumea cealaltă,
                           Să-şi urmărească soarta, prin miile de sorţi…
                           De-aici începe vremea cu basme şi cu morţi
                           De stai s-asculţi mai bine, pe-aici ca prin minune,
                           Începi să ştii ce Sihla pe limba ei îţi spune:
                           Cum stă cu ea de vorbă, prin rădăcini, pământul,
                           Cum om dintr-o colibă sălăşluieşte vântul,
                           Cum pe sub trunchiuri aspre şi strâmbe de copaci,
Cu mâinile pe bâte dorm duşi ciobanii daci,
Vădindu-şi din ţărâna ce i-a cuprins în ghiare
                           Mijlocurile strânse în negrele şerpare…

                           Dar tot aceiaşi codri din creştete se mişcă,
                           Din şapte găuri cântă prin văi aceeaşi trişcă,
                           Aceiaşi câini năpraznici păzesc aceleaşi stâni…
                           Vestiţii baci îşi mână cuminţii lor măgari,
                           Mioarele, din mila Celui-de-sus sporesc,
                           Pe cer clipeşte-acelaşi luceafăr ciobănesc,
                           Aceiaşi câini năpraznici păzesc aceleaşi stâni…
                           De-aici începe vieaţa, ca-n vorbe din bătrâni.”

George Lesnea ne-a condus în leagănul  însuşi al vieţii şi ne-a trezit iubirea toată pentru această forţă extraordinară ce abureşte şi adie către noi din adâncurile timpului, aducându-ne frumuseţe şi nobila putere de a fiinţa.
Iar dacă iubim viaţa, înseamnă că iubim tot ce e purtător de viaţă, tot viul. Dar nu putem înlătura natura anorganică, pentru că ea este mediul în care viaţa se dezvoltă, de care are nevoie pentru existenţa ei. De altfel, pecetea Creatorului asupra materiei anorganice o simţim pretutindenea, o vedem, o adulmecăm, o auzim, o gustăm, o pipăim, îi admirăm regularităţile şi neregularităţile, înălţările şi povârnişurile, întinderile şi ciucirile, ieşirile sub raza soarelui şi adâncirile în beznele pierdute, măreţia şi nimicnicia, o mirosim dulce şi respingătoare, înţepătoare şi îmbătătoare, senină şi învolburată de împuţiciuni, ne sparge auzul cu căderile ei taurine, ba chiar ciclopice, urieşeşti, ori ni-l concentrează, abia mijind din tăcerile nemanifestatului, ne mângâie timpanele cu susure spumate şi cu muzica sferelor şi ni le sperie cu explozii şi mutaţii de la o stare şi de la o epocă geologică la alta, ne clăteşte papilele cu ameţitoare percepţii, mai delicate decât cele florale, decât parfumurile pentru nări şi ni le arde cu iuţeli şi flăcări, cu amarul morţii, cu săratul oceanelor, cu acrul descompunerii, o descoperim netedă şi plăcută precum un vis evanescent, consistentă sau dimpotrivă vaporoasă, rugoasă, moale de se topeşte la atingere, fierbinte, şi îngheţată, şi călâie, catifelată, şi zgârietoare şi zdrobitoare. O cucerim în fiece zi şi-n fiecare ceas şi-i cădem pradă numai rareori, într-o trântă frăţească, de acelaşi Părinte fiind ambii făcuţi şi întru iubire urmând a coexista, pentru echilibrul Creaţiei.

Iubim tot, iubim tot timpul până la moarte, iubim cu toate puterile, iubim uitând pe totdeauna de noi înşine, pentru că, de ne contopim, prin dragoste, cu obiectul iubirii noastre, acela devenim, ne pierdem în el. Nu mai există nevoile noastre, ci numai nevoile celui iubit. Nu mai există frumuseţea noastră, ci numai frumuseţile celui iubit. Nu mai există amintirile noastre, ci numai amintirile celui iubit. Nu mai există visele noastre de noapte, ci numai visele celui iubit. Nu mai există foamea, setea, lipsa noastră de odihnă, visările noastre cu ochii treji, ci numai foamea, setea, lipsa de odihnă a celui iubit, visările lui cu ochii treji, cultura lui, sensibilitatea lui, planurile lui. Nu mai există dezvoltarea noastră, perfectarea aspiraţiilor noastre şi îndeplinirea lor, nu mai există viziunea noastră asupra vieţii, ci nu mai ştim alta decât să-l dezvoltăm pe cel iubit, să-i perfecţionăm aspiraţiile şi să i le împlinim şi ajungem să nu mai avem altă viziune asupra vieţii decât cea coincizând cu a celui iubit. Orice am trăit, trăim şi vom trăi îi sunt dăruite celui iubit. El va coincide cu noi înşine în momentele de cea mai înaltă izbândă a noastră şi al lui va deveni triumful nostru. Şi noi vom coincide cu cel iubit în momentele de cea mai înaltă izbândă a lui şi al nostru va deveni triumful său. Mai mult, îl vom ajuta să coincidă cu toţi cei care, alături de noi şi prin noi, au exultat, astfel ca prin această proiectare în ei cel iubit să se îmbogăţească cu alte trăiri la care experienţa lui nu i-a îngăduit accesul. La fel, şi noi vom coincide cu toţi cei care, alături de cel iubit şi prin el, au exultat, astfel ca prin această proiectare în ei să ne îmbogăţim cu alte trăiri la care experienţa noastră nu ne-a îngăduit accesul. Prin noi, cel iubit să devină din unul mulţi, prin cel iubit noi să devenim din unul mulţi, cel iubit să-şi lepede unitatea, pentru multiplicarea pe care i-o putem mijloci folosindu-ne de trecutul nostru şi de imaginarul la care avem acces, şi noi să ne lepădăm unitatea, prin multiplicarea pe care cel iubit ne-o poate mijloci folosindu-se de trecutul său şi de imaginarul la care are acces; cel iubit să-şi lepede unitatea fără a şi-o pierde, noi să ne lepădăm unitatea fără a ne-o pierde; şi rămânând el însuşi să fie toţi ceilalţi, într-o unitate a lui Dumnezeu, al cărui emisar acceptăm, cu obedienţă şi îndrăgostită ascultare, să devenim. Îl vom sprijini pe drumul miracolului de a deveni viaţa însăşi, astfel ajungând la adorarea Creatorului nostru, adorare prin colaborare, prin răspunderea împreună, prin confirmare cu existenţa noastră unică.
Poate exista fericire mai mare decât ne oferă iubirea?

Aş fi voit să arăt, în continuare, cum ne îndreaptă către nefericire ura. Dar, strălucit de iradierile iubirii, nu sunt în stare să mai vorbesc astăzi despre acest sentiment înspăimântător. Drept pentru care, mai zăbovesc oleacă la picioarele celui mai de preţ dintre sorii universului.
Cea mai frumoasă şi mai adevărată pagină ce s-a scris vreodată şi s-a publicat aparţine unuia dintre apostolii lui Iisus. Lui i se cuvine să încheie acest imn al dragostei pe care-l rostim împreună acum. Lui, Sfântului Apostol Pavel. Iar pagina o extragem din ÎNTÂIA sa EPISTOLĂ CĂTRE CORINTENI:
“Râvniţi (…) la darurile  cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate:
“De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
“Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
“Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
“Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu  se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
“Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
“Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
“Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prooroci – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
“Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
“Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
“Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
“Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
“Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.