– Despre cumpatare

TOATE CÂTE SUNT ALE VIEŢII sunt bune, căci sunt naturale; iar natura oglindeşte înţelepciunea divină şi armonia ce derivă din aceasta. Unde începe răul? căci există şi un rău în aplecarea către toate cele care sunt ale vieţii. Răul începe odată cu lipsa de măsură. Pentru că una este să te foloseşti  de natură, deoarece din natură face şi trupul tău parte; alta este să te îmbuibi cu cele ale naturii şi numai din ele să-ţi derivi nevoile şi bucuriile, fiindcă omul este şi mai presus de fire prin sufletul său.
Corpul are nevoie de hrană pentru a supravieţui. Are nevoie de odihnă. Are nevoie de linişte – ca opusă obsesiilor generate de nepotolirea funcţiilor sale.
Dar una este să te hrăneşti pentru a dobândi puterea să-ţi împlineşti destinul de gardian al propăşirii pământului creat de Dumnezeu şi alta este să te îndopi cu mâncare, până la gâfâire şi bătăi de inimă, până la căderea în nesimţirea raţiunii, cu atât mai mult când stropeşti hrana şi cu necugetate pahare de băutură fără măsură.
Corpul are nevoie de mişcare, văzută ca sport, gimnastică, pentru sănătatea, oricât de modestă pare şi oricât nu s-ar impune ea cu surle şi trompete conştiinţei noastre, reprezintă comoara cea mai preţioasă de care ne putem bucura în viaţă, iar mişcarea constituie un izvor al sănătăţii. Ea ne sporeşte energia, tonusul, optimismul, ne ascunde faţa cenuşie a sâcâielilor fără nume ce ne provin din adâncurile necunoscute direct ale  organismului şi, în locul lor, ne umple de o voioşie permanentă ce ne dă ghes să trăim cât mai plenar. Şi, totuşi, prea multă mişcare şi nechibzuinţă strică, îndobitoceşte, ne preschimbă în animale, de nu o dublăm cu exercitarea minţii şi a sufletului, pentru dobândirea unei fiinţe rotunde şi egal dezvoltate, din toate punctele de vedere.
Somnul cât ne este de impus de nevoia profundă a celulelor noastre, ca şi de mâhnire şi mai ales de disperare, dacă ne este îngăduit peste strictul necesar ne înmoaie, în loc să ne revigoreze, ne prosteşte, în loc să ne ascută minţile, ne îngraşă nu numai carnea, ci şi inteligenţa – în sens figurativ – , ce nu se mai activează de la sine, ci tot la somn trage; în locul luminii lăuntrice, ne umple de clar-obscur, ba chiar ne conduce în tenebre.
Preschimbarea împlinirii dorinţelor naturale într-o necontenită căutare a întăririi lor şi stimulare artificială a poftelor, nu ne conferă linişte, ci ne zbuciumă şi ne vlăguieşte până la pierderea cugetului, dar şi a somnului.
Toate aceste ascultări de natură, dacă nu se împlinesc cu decenţă şi autocenzurare, nu ne ajută: ele ne devin vrăjmaşii aducători de boli, mai ales psihice, dar nu mai puţin organice.
Care este cheia ce să îngăduie dreapta cumpănă în potolirea naturii? Ea se numeşte: cumpătarea; şi este una dintre virtuţile de seamă.

Este fapt antisocial să nu respecţi nici o limită, fie în hrănire, fie în somn, fie în excesele de tot felul. Am citit mărturisirile unei doamne, adresate medicului său: se plângea că nu mai avea loc în pat, datorită îngrăşării soţului ei; că nu mai putea respira în aşternutul lui, din pricina transpiraţiei tot mai abundente adusă cu sine de îngrăşarea lui peste măsură; că nu-l mai putea privi în faţă când mânca, preocupat doar de cele ce-i umpleau farfuria; că nu-i mai putea suporta glumele, legate numai de alimentare; că viaţa ei devenise un iad al comestibilului, datorită lăcomiei lui nestăpânite. Oblomov este caz psihologic clasic de trândăvie lacomă de trândăvie. Iar Othello un altul, al geloziei lacome de gelozie. Harpagonul lui Moliere este pilda urei  şi dispreţului social ce le poate stârni lăcomia  de bani. Don Juan arată omenirii cât de josnic este  lacomul de iubire.
Toate sunt bune numai dacă sunt acceptate exclusiv sub controlul cumpătării.
Dar vorbirea în societate? Trebuie să  ştii ba să suporţi, ba să te abţii, ne învaţă Samuel Smiles. Starea de spirit se cade s-o supui judecăţii. Iar micii draci ai iritabilităţii, ai nerăbdării şi ai bătăii de joc hotărât se cuvine să-i ţii la respect. Dacă dai o dată dreptul de acces în spiritul tău, vor fi dispuşi cu prisosinţă să revină acolo şi să se stabilească în el permanent.
De dragul fericirii noastre individuale este necesar să efectuăm controlul asupra propriilor noastre cuvinte, în aceeaşi măsură în care ne controlăm faptele, deoarece există cuvinte ce izbesc mai dureros decât loviturile de pumnal. Cât de dificil este uneori să reţii muşcătura vorbelor ce-ţi stau pe limbă gata să izbucnească şi care muşcătură, dacă o slobozeşti, ţi-ar supune la grea încercare adversarul. ‘Să ne păzească Dumnezeu’, spune domnişoara Bremer, în lucrarea sa Căminul domestic, ‘de puterea destructivă a cuvintelor! Există cuvinte ce despart inimile mai precis decât spadele cele mai ascuţite, cuvinte ale căror rană te face să suferi întreaga viaţă’.
Caracterul constă, aşadar, în a-ţi controla vorbirea cum controlezi toate celelalte. Omul înţelept şi tolerant îşi va reprima o vorbă de duh  şi aspră, ce ar putea jigni sentimentele aproapelui, pe când cel nebun zice, în zăpăceala lui, tot ce-i trece prin minte şi-şi va jertfi prietenul mai curând decât să renunţe la o vorbă de spirit. ‘Gura celui înţelept’, zice Solomon, ‘se află în inima sa; inima nebunului sălăsluieşte în gura lui’.
Există, totuşi, inşi ce nu sunt nebuni şi care nu-şi cumpănesc limbajul după cum o fac cu faptele lor, nu şi-l cumpănesc din pricina lipsei lor de indulgenţă şi de răbdare. Omul de geniu şi acela al impulsurilor, ale căror cuvinte sunt incisive şi prompte, încurajaţi de aplauze, lasă să le scape uneori câte un cuvânt sarcastic ce recade tot asupra lor mai târziu şi le provoacă cele mai mari greutăţi. Samuel Smiles, în continuare, îl citează pe Bentham cu: ‘Formularea unei fraze a decis soarta multor prietenii şi, poate, cine ştie? a multor regate’. Apoi sfătuieşte, răspicat: Dacă eşti ispitit să pui pe hârtie un cuvânt spiritual, dar dur, preferă să-l laşi în fundul călimării, oricât de anevoios ţi-o fi s-o faci. Şi susţine această opinie cu citarea proverbului spaniol: Pana de gâscă răneşte deseori mai tare decât gheara leului. La fel, se apelează la Pitagora, care îndeamnă: Tăceţi sau spuneţi ceva mai bun decât tăcerea.
Poate că cel mai exact pune  Samuel Smiles problema când scrie: Acela care, în societate, nu-şi impune nici o jenă devine insuportabil. Nimeni nu-l priveşte pe un asemenea ins cu plăcere şi el constituie o sursă neîncetată de necazuri pentru cei ce-l înconjoară. Din lipsa frânelor, mulţi indivizi îşi petrec viaţa luptând contra dificultăţilor pe care şi le făuresc ei înşişi şi-şi fac imposibil succesul, prin caracterul lor acru şi grosolan; pe când alţii, mai puţin dotaţi, poate, îşi fac drum şi reuşesc prin răbdare, printr-o stare de spirit egală ei însăşi şi prin stăpânirea de sine.
Va să zică, tot cumpătarea!

Şi Iisus Hristos se ridică împotriva lipsei de cumpătare, de aceea trebuie să dăm mare atenţie acestui defect. Mântuitorul îi dojeneşte pe cei care, postind, o  vestesc tuturora şi se împăunează cu pioşenia lor prost înţeleasă şi formală, care vor să fie văzuţi de tot poporul cât sunt ei de evlavioşi, cât de cuminţi ascultători de lege sunt. La nimic nu foloseşte atare atitudine, decât să scârbească pe cei doritori cu adevărat a ţine legea. Acelaşi lucru îl vedem şi în zilele noastre, când notorii comunişti – deci, atei – fac cruci mari peste cruci mari la mormintele celor împuşcaţi din ordinul lor înşile, bântuie bisericile când ştiu că vor fi televizaţi, pentru prostirea unui popor confuz. Se prefac în toleranţi religioşi, când ieri  au fost cei dintâi să împiedice săvârşirea cultului sau credinţa personală, când ieri au dat afară din servici muncitori şi funcţionari ce frecventau biserica sau îndrăzneau să-şi boteze copiii, au persecutat în şcoli elevi şi studenţi ce se închinau, ori purtau la gât câte-o cruciuliţă. N-au avut  cumpătare în ura lor de creştinism; n-au avut cumpătare în manifestarea obraznică a credinţei afişate astăzi şi sub masca ei lucrează la perpetuarea tot a ateismului şi a intoleranţei în ţară. Lipsiţi de cumpătare sunt aşa zişii politicieni care se bat cu pumnii în piept că sunt naţionalişti, continuând a lăuda reprezentanţii comunismului internaţionalist; îşi dau mâna cu politicienii de dreapta ai Occidentului, după vechiul model leninist-stalinist – mă refer la prietenia dintre bolşevismul de vârf şi Hitler, concretizată în pactul tâlhăresc Ribentropp-Molotov – , îşi dau mâna, după vechiul model sovietic, cu cei de dreapta, atunci când, de fapt, ei reprezintă cea mai neobrăzată stângă de conceput!
Cine n-are cumpătare sare în ochi şi vai de personajul public ce nu ştie aceasta, că de râsul lumii ajunge!
Careva dintre dumneavoastră, ascultătorii mei, s-ar putea întreba: oare Mihai Rădulescu, acum, când arată cu degetul la fărădelegea minciunii urcată la tribună, nu încalcă legea cumpătării în cuvântare, lege pe care tocmai a scos-o în evidenţă? Subliniez, pentru acela căruia i-a trecut prin minte aceasta, că până şi în cumpătare este necesară cumpătarea, iar adevărul este mai presus de cumpătare, el fiind lumina cetăţii.
Nimic bun şi statornic, nimic serios şi durabil, nimic vrednic de admiraţie şi nobil nu se poate face în lipsa cumpătării. Unul se îmbuibă cu fasole, altul cu spirtoase, unul se îmbuibă cu somn, altul cu trândăvia cu ochii deschişi, unul se îmbuibă cu mângâieri, altul cu asprimi ce-l fac a se simţi stăpân, fie pe sine însuşi, fie pe destinul celorlalţi, unul se îmbuibă cu sport, altul cu lene, unul se îmbuibă cu lauda de sine, altul cu prejudicierea aproapelui, toţi îşi dăunează în primul rând lor înşile şi moştenirea lor va fi pustiul lăuntric. Cu nimic nu se vor alege, tocmai pentru că au adunat prea mult şi nu le-a priit. Pentru că n-au avut măsură. Iar calea măsurii este aceea a cumpătării.