– Despre cateva figuri de stil

CAPITOLUL 18
DESPRE CÂTEVA FIGURI DE STIL CA MIJLOC DE CUNOAŞTERE

1 SIMBOLUL – Înainte de a încerca o sinteză a celor discutate, se cuvine să insistăm asupra perspectivei noastre, pentru a izbuti o înţelegere deplină a metodelor şi scopurilor ce ne-am propus.

În lucrarea INTRODUCERE CRITICĂ ÎN PSIHANALIZĂ [Victor Săhleanu, Ion Popescu-Sibiu, Cluj, Editura Dacia, 1872 ], autorii cercetează, printre nenumărate aspecte ale vieţii psihice, unele particularităţi ale afectivităţii, ale logicii   şi ale memoriei în vis (p. 59). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu comentează: Gândirea onirică este o gândire primitivă […]. Ea se serveşte de simboluri aşa cum se serveşte mentalitatea populară (şi artistică sau religioasă) în mituri, în cimilituri, sau chiar în glume […]. Esenţa simbolizării este o comparaţie (dar nu orice fel de comparaţie) (p. 57). Simbolizarea ea însăşi face visul neinteligibil ; ea efectuează travestirea care se adaugă cenzurii (proces selectiv) pentru a ne ascunde de noi înşine (p. 58).

Desigur, dintre toate figurile de stil simbolul a constituit cel mai adesea centrul interesului pentru mulţi cercetători ai activităţii psihice. Nu datorită unei calităţi deosebite a lui. Nu credem că se poate emite ideea unei ierarhizări valorice a figurilor de stil. Ci, pur şi simplu, deoarece străvechea educaţie mitică (şi, ulterior, religioasă) a familiarizat tot omul cu posibilitatea gândirii simbolice, drept care, a făcut simbolul (dintre toate celelalte figuri de stil) accesibil şi medicului, psihanalistului, psihologului. Căci, orice s-ar spune, pentru a folosi un termen stilistic şi a-l integra ştiinţei care te preocupă sunt necesare o temeinică aprofundare a literaturii, mai ales o cunoaştere a poeziei, asimilarea ei până în străfundurile fiinţei şi o sensibilitare artistică traumatizantă. Acestea lipsind, omul de ştiinţă a preluat acel ceva ce cunoştea de mic copil.

Ne este teamă, însă, că deşi mulţi s-au obişnuit să vorbească despre simbol în vis, în visare, în comportament ş.a.m.d., puţini au gândit 1) că simbolul este o figură de stil şi 2) că formularea lui presupune o capacitate specifică a gândirii. Or, dacă a crea o figură de stil şi a o folosi presupune o capacitate specifică a gândirii , la fel crearea şi folosirea tuturor celorlalte figuri de stil presupun capacităţi la rândul lor specifice, specifice în măsura în care câte un grup de figuri de stil nu alcătuieşte de fapt decât o familie pentru originarea căreia nu este necesară decât o singură capacitate.

Cercetarea figurilor de stil în lumina acestor lămuriri poate duce la o îmbogăţire a cunoştinţelor umane asupra modului cum funcţionează (se desfăşoară) gândirea.

În definitiv, lucrarea de faţă nu încearcă altceva decât să fie o schiţă monografică a acelei capacităţi a minţii de a percepe realitatea cu două chipuri simultan opuse, semnalată nouă de figura de stil asupra căreia suntem primul cercetător care am atras atenţia şi pe care am denumit-o: dihotomie-antonimică.

Astfel, o anumită aplecare asupra figurilor de stil şi a capitolului retoricii care se dedică stilisticii în general poate reprezenta o nouă cale întru cunoaşterea activităţii psihice omeneşti.

Să urmărim, prin două-trei exemple, cum s-a înţeles a se lucra în psihologie şi psihanaliză, cu simbolul. In continuare, vom arăta că, sporadic, au fost semnalate şi alte figuri de stil ca fiind mijloace de investigare psihică (subliniem că această investigare urmăreşte numai evenimentul originând figura de stil, nu procesul ce o face posibilă, cel din urmă părându-ni-se capital în cunoaşterea psihicului; cu alte cuvinte, cercetarea de până acum a figurilor de stil de către specialiştii menţionaţi are un scop curativ, pe când apropierea preconizată de noi nu urmăreşte cunoaşterea numai de dragul cunoaşterii, cum s-ar putea crede, ci, bine folosită, ar putea dobândi un caracter preventiv în tratament).

În stadiul actual al dezvoltării psihologiei, comportamentul simbolic poate fi un semn al bolii.

Anorexia este pierderea apetitului. Or, anumite tinere, între cincisprezece şi douăzeci de ani (deci, la puţin timp după pubertate) îşi diminuează voluntar alimentarea, fără a da nici un fel de explicaţie valabilă. Refuzul de a se hrăni e bine ancorat; ele abuzează de laxative, ori elimină alimentele, vomând în ascuns. Treptat apare subalimentarea, cu o slăbiciune considerabilă. In anume cazuri, consecinţa este moartea (voită, s-ar părea, de bolnav). S-ar spune că această boală este legată de o reacţie afectivă. Ea e câteodată constatată la sugari (cu prilejul înţărcării, a unei schimbări de doică). Poate fi depistată şi la unele femei căsătorite, ca urmare a unor conflicte conjugale. În acest caz femeia se refugiază în maladie (ori se răzbună prin maladie) [A se corela cu capitolele închinate lui Don Quijote], refuzând să se alimenteze sau lepădând alimentele absorbite. La unii copii (către patru sau cinci ani) refuzul de a se hrăni urmează naşterii unui frăţior ori a unei surioare. Aci avem deci de-a face cu teama de a fi frustat; copilul declanşează o maladie pentru a reţine atenţia părinţilor.

Dar la tinere? În anumite cazuri, se constată un sentiment violent de ruşine născându-se o dată cu pubertatea. Se instalează scrupule religioase sau sexuale. Ele au drept consecinţă căutarea unei autopedepsiri sub forma unei pedepse corporale […].

Câteodată, de asemenea, această anorexie reprezintă un ‘şantaj’ destinat să conserve dragostea integrală a părinţilor. E un caz de infantilism. Sau acest refuz al alimentelor (şi maladia derivată) poate concretiza o răzbunare îndreptată împotriva părinţilor [Pierre Daco, Les prodigieuses victoires de la psychologie moderne, Belgique, G érard & Cie, Collection Marabout, 1960, p.27-28].

Interpretarea simbolului poate duce la determinarea simbolizatului, ca pricină a unei stări maladive. Cităm după aceeaşi sursă. Autorul prezintă cazul unui tânăr dotat pentru învăţătură care, însă, la naşterea unei surori, fu obligat să renunţe la studii, datorită sarcinii bugetare supragrevate a părinţilor prin apariţia unui membru nou al familiei. Cândva, tânărul visează: Un sicriu. În acest sicriu, tatăl tânărului; dar acest tată pare mai tânăr. Pierre se apropie şi îşi aude tatăl spunându-i: “Am douăzeci şi opt de ani şi sunt mort”. Trebuie ştiut că la acea vârstă a părintelui, acesta o avusese pe fată. Visul semnifică deci: ‘Dacă tata ar fi murit la douăzeci şi opt de ani, sora mea nu s-ar fi născut; şi mi-aş fi putut continua studiile’ (p. 173). Visul lui Pierre traduce deci o ‘dorinţă inconşţientă’ (p. 175). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu ne lămuresc că în psihanaliza ortodoxă, se vorbeşte despresimbolism numai acolo unde simbolizatul este inconştient, unde primul membru al comparaţiei este refulat (Rank, Sachs, Ferenczi, Jones) (loc cit., p. 57).

2. Umorul – Dar iată că în acelaşi psiholog belgian (Daco), urmând pilda maestrului său clasic, Siegmund Freud, vom găsi un interes pentru genul umoristic sau stilul acestuia, ca deformare a unei pulsiuni sexuale primitive, filtrată prin cenzura Supra-Eului, în pofida omului (p. 168) (atunci când este vorba de glume cu substrat erotic). Ne aflăm dar în faţa unui obiect de studiu vrednic de luat în seamă. Cum s-ar putea descrie capacitatea raţiunii de a preschimba o preocupare gravă, poetică sau dureroasă într-un corp de idei şi întâmplări stârnind zâmbetul sau râsul?

3. Asociaţia liberă – Psihologia contemporană foloseşte curent, pentru cunoaşterea subiectului, asociaţia liberă. Acest procedeu e cât se poate de firesc în artă; în poezia modernă, cel puţin, a generat şcoli, ca să nu pomenim decât suprarealismul. Psihologul rosteşte un cuvânt. Pacientul trebuie să răspundă, fie printr-un cuvânt, fie printr-o idee, ori senzaţie care îi sunt sugerate de cuvântul dat (Daco, p. 149). Urmează un scurt comentariu al răspunsului dat de stimulul ‘zăpadă’. Asociaţia de idei zăpadă şi alb, albeaţă, iarnă, este elementară. Între zăpadă şi tânără, este simbolică (idem). Apoi se încearcă o definire a treptelor semantice urcând către simbol. Zăpada te face, aşadar, să te gândeşti la imaculat, imaculatul la puritate şi puritatea la o fată, zăpada devine, deci, simbolul tinerei (ibidem). şirul este logic, însă nu explică nimic din procesul gândirii parcurs. Totul rămâne de studiat de la capăt.

4. Ticul – Cu alt prilej, Pierre Daco expune: adeseori ticul este simptomul unei stări afective momentane. Mulţi oameni au ticuri ‘obişnuite’. Apariţia şi intensitatea unui tic depinde de starea emotivă (…). Există şi numeroase ticuri verbale (expresii ‘de-a gata’, calambururi repetate de zece ori pe zi etc. (p. 159). Repetiţia cu valoare stilistică trădează o emoţie, e lucru ştiut, ca orice mijloc stilistic. De ce asta? Care sunt căile gândirii pentru accesul emoţiilor spre lumea dinafară, prin repetiţie? Tocmai aceia ce vor să tămăduiască sufletul omenesc nu pot răspunde definitiv şi complet.

5. Antonimele – Prof. dr. Leon Leviţchi, în teza sa de doctorat: PROCEDEE SPECIFICE DE SUBLINIERE LINGVISTICĂ A MESAJULUI SHAKESPEARIAN grupează funcţiile antonimelor în opera Marelui Brit (ms. dactilografiat, p. 122-129), cale ce ar putea şi ea, cu o arie adâncită şi lărgită, contribui la înţelegerea gândirii umane. Autorul enumeră următoarele funcţiuni: a) ca elemente ale prefigurării şi anticipării; b) ca elemente ale caracterizării personajelor; c) în momente de cumpănă, de îndoială; d) pentru realizarea unor efecte comice; adesea, pe baza jocurilor de cuvinte; e) ca elemente care, alături de repetiţie etc., scot în relief caracterizări, sentimente, idei.

Punctele a), c) şi e) ar putea constitui o bază pentru o viitoare cercetare a autoexprimării gândirii.

6. Metonimia – Desigur că multe scrieri vor fi fost dedicate modului în care figura de stil devine figură de comportament (acesta este cel mai cert indiciu că ea constituie o poartă către înţelegerea unor mecanisme tainice ale gândirii); nu are rost să continuăm a cita ori comenta. Dorim să ne oprim însă asupra a două texte shakespeareene, în care întâlnim figuri mai rar frecventate de psihologi. Mai întâi un fragment din Scena I, Actul V, din MACBETH. Unui medic i se descriu crizele de lunatism ale lui Lady Macbeth, când apare ea însăşi: Doctorul : Ce-o fi făcând acum? Uite-o cum îşi freacă mâinile. Doamna : E o deprindere de-a ei, ca şi cum s-ar spăla pe mâini. Am văzut-o făcând aşa un sfert de ceas fără întrerupere. Lady Macbeth : Aici tot mai văd o pată (…) Cum? Mâinile astea n-au să mai fie curate? [William Shakespeare, op. cit., vol. IX, p.373-394]. Interpretarea psihologică uzuală va spune că şocul vederii sângelui a fost atâta de puternic cu prilejul crimei încât s-a imprimat în memorie, ca fiind mai simplu de reţinut decât întreaga desfăşurare a evenimentelor. De asemenea, de amintirea petei de sânge se leagă cenzurarea şi dorinţa eliminării ei din memorie. Este foarte adevărat că avem de-a face cu o metonimie . Or, un termen ultim al analizei metonimiei (că e figură de stil, metonimie de comportament etc) ar fi că gândirea noastră percepe Totul în Individ.

7. Metafora – Următorul fragment din CUM VĂ PLACE explicitează modul în care metafor a înlesneşte înţelegerea realităţii. Rosalinda : Vezi bine că nu, domnule. Timpul n-are acelaşi mers pentru toţi oamenii. şi am să-ţi spun îndată cu cine merge Timpul în buiestru, cu cine la trap, cu cine la galop şi, în sfârşit, cu cine stă pe loc. Orlando : Spune-mi, te rog, cu cine merge la trap? Rosalinda : Ei bine, află că merge-n trap sâcâitor cu fata mare, de la logodnă pân’ la cununie. De-ar fi doar un răstimp de şapte zile, atât de greu se mişcă Timpul, că cele şapte zile-i par lungi cât şapte ani. Orlando : In buiestru cu cine merge Timpul? Rosalinda : Cu popa care nu-nţelege o boabă latineşte şi cu bogatul care nu e bolnav de gută: căci neavând habar de-nvăţătură, întâiul adoarme cât ai zice peşte, iar celălalt, scutit de suferinţă, în veselie viaţa şi-o trăieşte. Unul nu simte povara învăţăturii searbede şi-obositoare, iar celălalt nu duce-n cârcă povara lipsurilor ucigătoare. Deci cu aceştia doi Timpul merge în buiestru. Orlando : Cu cine-aleargă Timpul în galop? Rosalinda : Cu un tâlhar în drum spre spânzurătoare. Oricât de-ncet l-ar duce picioarele, lui tot prea repede-i pare că merge. Orlando : şi-acum: cu cine stă pe loc?Rosalinda : Cu judecătorii în timpul vacanţei judecătoreşti, căci între două termene de judecată ei dorm atât de-adânc, încât nici n-au habar când trece Timpul [William Shakespeare, op. cit. Vol. II, p.353-507].

Socotim că scurta noastră trecere în revistă a unor ipostaze mai inedite ale figurilor de stil poate stimula gustul pentru nişte mai atente şi mai fructuoase cercetări ale stilisticii, apropiind-o şi pe ea de grupul ştiinţelor închinate omului şi nu numai exprimării sale orale sau în scris, ea devenind ceea ce spune numele său propus de noi: o stilistică antropologică .