– Despre bunatate

FĂPTUIEŞTE BINELE, ne învaţă Jean Paul; şi adaugă: Aşa hrăneşti şi tu dumnezeiasca plantă a omeniei.
Nu creierul, ci inima noastră gândeşte cele mai înalte lucruri, Inima însă, ori miezul personalităţii noastre, este o scânteie din marea lumină a Dumnezeirii.
Cine nu ştie ce este bunătatea? Şi cine este acela care să spună despre sine că este un om rău? Iar dacă oamenii nu afirmă că sunt răi, înseamnă că se consideră buni. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi socoteşte că are noţiuni suficiente despre bunătate, pentru a se califica drept un om bun.

Să încercăm împreună să verificăm dacă suntem buni cu adevărat.
J. Siegfried, în La misere (Mizeria) scria:
“A ajuta făr să fii văzut locuinţa celui sărac, înseamnă a face binele la întâmplare şi a săvârşi uneori mai mult rău decât bine; trebuie să ai ca principiu de a nu da decât când cunoşti mizeria şi ai văzut-o cu proprii tăi ochi.
Aceste vizite au efect dublu şi, dintre cele mai importante: când cel sărac vede intrând la el o doamnă miloasă care se interesează de necazurile sale, îl întreabă, îl încurajează, îi spune câteva vorbe bune, nu e oare o rază de soare care pătrunde în mansarda sa veşnic întunecată?
Sau când un om în vârstă, cu părul alb, se osteneşte să viziteze familiile sărace, un lucrător bolnav etc., nu este pentru aceştia un fapt care-l onorează, care-i mişcă şi nu-şi regăsesc ei curajul numai la gândul că au un protector şi că nu sunt părăsiţi?
Dar când un copil sau o fetiţă aduc într-un interior trist şi descurajat câteva veşminte şi alimente, când se aşează câteva clipe lângă patul unui bolnav… nu sunt ei solia  speranţei şi nu-i dau energia de a lupta contra nenorocirii sale?
Văzitatoarea celui nevoiaş la el acasă are cel mai bun rezultat. Nu suntem oare noi solidari – şi suferinţele unora nu influenţează şi asupra celorlalţi?
Săracul este dealtminteri extrem de sensibil: o vizită este pentru el adeseori mai mult plăcere decât pomană, şi el o păstrează în existenţa sa desmoştenită şi aceasta îl face recunoscător.
Pentru inimile generoase, aceste vizite au de asemenea un mare folos. Când nu vezi oameni mai nefericiţi decât tine, eşti uşor dispus să fii nemulţumit de soarta ta, să nu preţuieşti ceea ce ai, să vrei mai mult, să invidiezi pe cel mai sus decât tine. Şi acesta e cel mai sigur mijloc de a fi întotdeauna nefericit.
Când, dimpotrivă, îi vizitezi pe cei săraci, la vederea suferinţei şi necazurilor lor compari viaţa lor cu a ta, devenind smerit – şi recunoscător lui Dumnezeu.”
Dragii mei, ziarele sunt pline de relatări privitoare la nenorociri din lumea celor rămaşi fără adăpost din pricina trăznetului a inundaţiilor, a incendiului, a lunecărilor de teren, a furturilor, a topirilor de zăpezi, a viiturilor, a naufragiilor. Aceştia au nevoie de solidaritatea umană, cuvânt tot mai rareori folosit în limba noastră, deşi el s-ar cuveni să ocupe locul întâi în conştiinţa umană. La fel, copiii rămaşi orfani de unul sau de ambii părinţi, în urma unor accidente ce-i lasă fără sprijin la vârsta când mai mare nevoie de sprijin au. Adulţi cu numeroşi copii rămân fără mijloc de trai, fără bani pentru mâncarea celor mici, pentru hainele lor, pentru şcolarizare, pentru încălţăminte, pentru tratament. De tratament câţi bolnavi n-au nevoie şi nu şi-l pot procura, câţi bătrâni, câţi tineri… Şi mai ales, despre câţi dintre semenii noştri nu aflăm că trăiesc în cea mai neagră singurătate, mulţi dintre aceştia – vârstnici alungaţi din familii… Nu toţi aveţi mijloacele materiale să săriţi în ajutorul celor în nevoie. Ba chiar foarte puţini dintre dumneavoastră şi-o pot permite. Dar a da un telefon de simpatizare cu cei necăjiţi, a scrie o carte poştală de încurajare cui are nevoie de ea, a strânge o mână şi a-ţi arăta regretul că nu poţi facve mai mult, a căuta printre hainele tale vechi ceva potrivit unuia mai mic sau o carte citită de tine ce ar putea folosi altcuiva acum, iată ce ne stă, orice s-ar spune, la îndemână.
Am avut o studentă ce luase în grijă câteva familii cu excesiv de mulţi copii. A bătut drumurile să găsească restaurante dispuse să-i hrănească zilnic. Nu numai că a obţinut mesele pentru toţi, dar şi provizii de cartofi, cu sacul, pentru iarnă, şi alte lucruri necesare traiului.
Vizitaţi-i pe cei în nevoie, niciodată cu mâna goală, ci cu daruri trebuicioase existenţei. Purtaţi-vă cu cei mai neajutoraţi ca dumneavoastră aşa cum aţi voi să se poarte alţii cu dumneavoastră în momentele de cumpănă.
Este adevărat ce a spus Montegazza: “Omul bun nu se bucură numai el singur de faptele sale, ci răspândeşte în jurul său o atmosferă de fericire, pe care o respiră toţi cei care-l înconjoară”.

Deoarece abia am convorbit săptămâna trecută despre blândeţe, e bine de ştiut că bunătatea are două componente: blândeţea şi răbdarea. Deci n-am isprăvit cu comentarea blândeţii, deoarece, fără ea, bunătate nu este. Şi, pentru a întări această afirmaţie, voi recurge la un text al lui Carmen Sylva, fosta regină a României.
“Puterea cea mare a blândeţii stă în încrederea neţărmurită ce ea o insuflă.
Fără a voi, cu toţii ne apropiem de omul cel blând, căci ştim că el are desăvârşită stăpânire de sine. De la dânsul aşteptăm sfatul cel mai luminat şi judecata cea mai dreaptă.
Şi bine facem, de facem aşa: judecata celui blând nu e niciodată întunecată de pornirile mâniei.
Cel blând nu-şi pierde cumpătul, el aşteaptă cu răbdare.
Dorinţa celui blând o împlinim cu bucurie, pentru că el  ştie să ne roage astfel ca şi când ne-ar face nouă un serviciu amical.
Cel blând ştie că el vorbeşte părţii celei mai alese şi celei mai bune a omului. Cine nu dă bucuros, când poate dărui?
Răbdarea animalului îngreuiat de poveri ne insuflă duioşie ori milă; ea însă nu ne insuflă nici admiraţie, nici entuziasm, iar când un cal bun şi iute se pleacă spre bătrâneţe, atunci copiii şi copiii copiilor îşi povestesc despre voinţa şi despre tăria şid espre priceperea lui.
Dacă un animal sălbatic şi aprins se înnobilează astfel prin blândeţe, cu atât mai vârtos se înnobilează omul care, când dă ascultare patimilor şi poftelor sale, se înjoseşte şi devine ca un animal. Iar când ştie să le înfrâneze şi să le stăpânească, se apropie de Dumnezeu.
Mulţi cred că a avea voinţa neclintită înseamnă a face ca toate şi toţi să ţi se plece. Ei uită că cea mai tare voinţă e aceea care pe ea însăşi se pleacă.
în această lume atât de variată este loc pentru toţi şi pentru toate şi nimic nu e cu neputinţă. Tu, însă, în mirarea ta de cele ce vezi şi de cele ce se petrec, te iuţeşti şi te aprinzi, te faci necumpătat, şi nedrept în judecata şi în faptele tale, şi uiţi un lucru de căpetenie: că şi de tine se minunează alţii, că şi purtarea ta este neînţeleasă altora.
Cea mai bună cale pentru a ajunge spre blândeţe şi răbdare este să ne punem în locul aproapelui nostru şi să-l judecăm numai după ce am simţit cum simte el. Iar pentru aceasta se cere să-i cunoaştem trecutul, creşterea şi nevoile lui, suferinţele şi durerile lui. Cât timp nu putem face aceasta, n-avem dreptul de a-l osândi, rareori avem puterea de a-i da un sfat priincios.
Dacă iei bine seama la toţi paşii tăi, vei afla că eşti mai aprig în acele lucruri pe cari mai puţin le înţelegi şi le cunoşti, fiindcă acolo pucntul tău de vedere e cu totul strâmt şi strâmb; dar vei afla totdeodată că dreptatea cea mai mare o ai în toate lucrurile pe cari le cunoşti deplin şi în cari eşti mai priceput.
A fi stăpânit de pornire şi de iuţeală este totdeauna o înjosire şi o umilire pentru acela care le este supus, căci arată totdeauna o slăbiciune, fie a sănătăţii, fie a poziţiunii, fie a înţelegerii, fie a caracterului.
A fi răbdător înseamnă a dispune de o mare putere, chiar dacă aceasta nu s-ar întinde mai departe decât asupra propriei noastre minţi, asupra însăşi voinţei noastre.”
Putem, oare, după atâta cugetare la bunătate, să găsim nişte elemente obligatorii pentru a o atinge, pentru a ne purta ca nişte oameni buni? Da. Mai întâi: fii răbdător cu ceilalţi. în al doilea rând: nu-i judeca, ci încearcă să te pui în locul lor; aceasta să-ţi fie judecata. în al treilea rând: fii iertător.în al patrulea rând:  nu te depărta niciodată de blândeţe. Şi în al cincilea rând: acestea toate fă-le cu smerenie.
Şi câte nu mai sunt de spus… Dar, astăzi, să ne despărţim, lăsând continuarea convorbirilor noastre pentru săptămâna viitoare.