5. De intuneric ce era, aveam impresia ca vad

Ploaia de mult nu mai ţârâie. S-a aşezat pe vreme rea. Din primăvară, cum arăta a se face, s-a pus pe o întunecare rece şi duşmănoasă, de toamnă târzie. Deşi te simţi gata să numeri zilele până când se cuvine să iasă iarăşi faţa soarelui din ceţuri şi zăbreliri de ape, acum n-ai da drumul afară nici câinelui.

Flacăra ochiului de aragaz picoteşte. Nu mai e nici ea prea brează. Mai aprindem o ţigară. Omul smead din faţa mea trage un fum, dar tutunul, prost ca totdeauna, nu vrea să ardă. Îi mai întind o dată pâlpâirea brichetei. Soarbe focul prin cilindrul îngust de hârtie îndesat cu iarbă uscată. O părere de nădejde că de data aceasta a fost mai norocos.

Continuă să-mi istorisească despre “neagra” Jilavei de pe timpul lui Maromet, unde nimeriseră.

– Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăviseră de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo. Iar gheaţa cred că avea cel puţin zece-cincisprezece centimetri. Când am văzut: “Ce facem.?” În sfârşit, într-un târziu, îl aduc cu noi şi pe Puiu Teodorescu. Gemea şi-l târau; gemea şi-l târau. Trăia. “Ce-i cu dumneata?” – “M-au omorât, bandiţii. M-au omorât.” Îl lăsaseră pe gheaţă. “Bine, dar ce facem? Hai să hotărâm să ne organizăm să rezistăm.” Şi Şainhorn Rubin, acest evreu, îmi zice: “Domnule, ştii cât ne ţin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă, ne scot şi ne bat acolo, la Reduit”. O făceau ca să timoreze Reduitul, unde erau cel puţin trei-patru mii înghesuiţi prin camere. “Şi pe urmă – zice -, ne aduc din nou aici. Apoi ne bagă în celulă.” – “Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicea. Păi murim, dom’le.” – “Dom’le, murim, nu murim, să ne organizăm: ce facem?!” Şi ne-am apucat “să facem manej”, pipăind cu mâinile peretele celulei, în bocna aia. De întuneric ce era, aveam impresia că vedeam! Şi dă-i, dă-i, ne plimbam un ceas, două, trei. Aşa de greu treceau orele!. La un moment dat, nu mai puteai. Începuseră să se umfle picioarele din cauza gheţei de pe jos; aici, la gleznă, nu le puteai cuprinde cu mâna. Şi se urca umflătura până sus, aşa.

Arată peste genunchi.

– Ce făceam? Ne aşezam, unul pe mâini, jos pe gheaţă.

Adică folosind palmele drept pernă, sub fese.

– .iar ceilalţi, ca să se odihnească, pe genunchii lui. Tot aşa, unul lângă altul. Pe urmă, ne mai ridicam din nou şi iară dă-i, iară dă-i, iară mergeam. Şi la un moment începeam; de exemplu, eu mă frecam pe faţa picioarelor şi pe tors şi celălalt mă freca pe spate. Pe urmă, treceam invers. Ei, nu ţinea nici asta! Altă metodă. Am făcut cerc, lipiţi unul de altul. Şi evreul zice: “Ei, uite-acum au ajuns jidanii alături de lijionari, de se-ncălzesc unii pe alţii şi cu şelelalte partide.” – glumea, săracul. Aşa am dus-o până au venit cu mâncarea de dimineaţă, un fel de ceai-cafea ce se dădea. La douăsprezece, ne-au împins o zeamă de varză rece. Cum am băut-o, am întors gamela şi am pus-o pe gheaţă, să stăm măcar un minut, până mâncau alţii mai încetul. Şi l-am rugat pe ăla de o aducea de la bucătărie s-o ia de pe foc şi să ne-o dea nouă mai fierbinte, măcar să ne-ncălzim. Şi-ntr-adevăr, ăia de drept comun, sărmanii, aşa au făcut. Aşa o înghiţeam, fierbinte; te ardea la gură; nu mai conta. Şi întorceam gamela şi stăteam aşa puţin, pe încins. Ne încălzeam un pic. După trei zile şi trei nopţi, seara, se aud răcnete pe Secţia a Doua. Răsunau nişte lovituri, ca într-o saltea când o scuturi. Şi eu îi întreb pe Şainhorn şi pe Ghiţulescu, ăsta care era ofiţer de Securitate: “Domnule, dar ce se aude?” – “Bat oameni, domnule.” – “Nu se poate, domnule! Cum să lovească aşa în oameni?” – “Ascultă, domnule, în seara asta ne bat şi pe noi.” Zic: “Dacă ne-or da câteva lovituri din alea, acolo rămânem, morţi”. Şi nişte urlete prin celule. După ce s-au liniştit toate, pe la zece, zece-jumătate, vine numărătoarea şi la noi; în frunte cu Maromet, încă vreo şapte-opt miliţieni. Se deschide uşa: “Luaţi-vă cămaşa şi izmenele!” Ne-am luat cămaşa şi izmenele de pe coridor şi maiorul Ghiţulescu zice: “Ne scot să ne bată. Când vă trântesc jos pe burtă – el cunoştea metoda -, să vă băgaţi mâinile-n cruce sub dumneavoastră. Că, dacă le scoateţi şi vă lovesc peste degete, vi le rup”. Într-adevăr, ne-au scos pe rând, ne-au pus câte un sac în cap, pe deasupra ochelari cu tablă-n faţă şi ne-au mânat la spălător, la Secţia I. Şi, de acolo, suntem scoşi tot câte unul. Eu am căzut în rând cu căpitanul Tărlungeanu. Era ardelean, ca şi mine; şi m-am apropiat de el. Zic, la spălător, când să ne ia să ne ducă la bătaie: ,,Domnule căpitan, lăsaţi-mă pe mine”. – “Cum?! Să te las pe dumneata?! Eu am fost Erou al Armatei Române!” Zic: “Domnule căpitan, e una să fii erou pe front, că ştii de unde vin gloanţele şi obuzele, şi-i altceva aicea. Lăsaţi-mă pe mine să merg întâi”. – “Nu se poate! Noa, nu se poate.” L-a luat un miliţian şi l-a dus numa-n bătăi până acolo.

Câtă dreptate are. Niciodată nu se termină alegerea caracterelor. La fel, una era să fii erou în închisoare, iar alta să rămâi erou după eliberare.

– Pe mine m-a luat unul mai cumsecade şi mi-a pus sacul şi hai la bătaie – îşi duce domnul Obreja mai departe relatarea martiriului de odinioară. Desculţ. Zăpadă. Frig. Dar nu mai simţeai lucrurile astea. Şi când am ieşit în Reduit, sunt luat şi eu în direcţia camerelor 1 şi 2, unde era un veceu, şanţul din faţa Reduitului, făcut pentru necesităţile oamenilor. Şi am auzit nişte bătăi şi nişte urlete!. Doamne! Cât păr aveam, tot mi s-a ridicat pe mine! Zic: “Doamne, dar ce le fac de urlă aşa oamenii ăştia?” Şi, în sfârşit: “Cum te numeşti, mă?” – “Obreja Aurel, domnule ofiţer” – spun. “Vreau să ştiu de ce m-aţi adus aici!” – “Uite, mă, .tu-i Dumnezeul mamii lui de bandit!” Cine era? Era locotenentul Vişinescu, ofiţerul politic. Şi când m-am trezit luat aşa de cap.

Îmi arată cum i-a fost răsucit capul, cu o mână sub bărbie, iar alta pe creştet.

– .întors şi jos! Cu faţa la pământ! Mi-au desfăcut picioarele. Pe fiecare din ele, spre gleznă, s-a aşezat câte un miliţian; s-a mai aşezat unul pe spate şi altul pe cap. Ce să mai întreb? N-am mai întrebat nimic. Zic: “Acu’, Doamne, ce-o fi!.” Mă gândeam: “Trebuie să-mi ajute Dumnezeu să scap şi de aicea”. Şi când am primit prima lovitură peste picioare, am avut impresia că o bardă m-a retezat drept în două. Şi cred că, având un moment de nebunie, am început să râd. Zic: “Măăă, aşa au fost omorâţi şi Horia, Cloşca şi Crişan. Le-au rupt oasele. Aici ni le taie cu barda!” Şi zic: “De-aia urlau ăia aşa”. O durere groaznică. “Dom’le, acuma sunt tăiat în două” – tot repetam. A doua lovitură tot aşa doare. A treia, la fel. Şi mă gândeam: “Dacă-mi dă vreo zece din astea, leşin, nu mai ştiu. Pot să mă bată cât or vrea”. De unde! Am numărat eu vreo treizeci, pân’ pe la patruzeci. N-am mai putut. În timp ce mă loveau aicea, cu ce mă loveau pe urmă am aflat – mă izbeau la tălpi cu parii. Aia nu mai conta, mai ales că era şi frigul de pe la 15 decembrie. Aud: “Uite, mă, .tu-i Dumnezeul mă-sii, nu zice nimica, nu răcneşte deloc!” În sfârşit, nu mai pot. Încerc să-mi scot mâinile, să mi le pun la picioare, că nu mai puteam suporta. Şi mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese Ghiţulescu. Am renunţat. Oricum, mi-am zis: “Doamne, totuşi trebuie să fac ceva! Doamne, ia-mi sufletul, că nu mai pot!” Când primeam lovitura, aveam impresia că sufletul ieşea din mine şi parcă un arc, un cauciuc, îl trăgea înapoi.

Observaţia naratorului se cuvine reţinută de către psihologii stării preletale. Mă refer la această conştientizare a sufletului ca o entitate de-sine-stătătoare şi mă mai refer la senzaţia că o traumă fizică îl poate proiecta în afara sălaşului său carnal; după cum este evidentă şi legătura dintre el şi trup, aceea ce împiedică ruperea lui de cel din urmă. Se mai remarcă existenţa unui observator al mişcărilor sufletului ; acesta nu coincide cu forţa , deloc limpezită, total subconştientă , care, constatând desprinderea sufletului, porunceşte revenirea lui în matca masei celulare alimentată cu viaţă de el. Cea din urmă – s-o putem numi spirit oare? – pare superioară sufletului şi – cel puţin în condiţiile date în cazul nostru – nu se lasă conştientizată.

Scepticii vor invoca o trăire metaforică a subiectului Aurel Obreja. Cu atât mai mult, cu cât este vorba despre un creator al virtualităţii, pentru care, în mod firesc, a recurge la figurile de stil – deci şi la trăirile stilistice – reprezintă o comportare naturală. Sunt dator să le atrag atenţia că această explicaţie nu este satisfăcătoare. Ea nu lămureşte senzaţia avută de el, anume că se desprindea din sine acel ceva pe care i-a convenit de minune a-l numi “suflet”, ca cel mai apropiat termen de entitatea distinctă resimţită în timpul procesului de rupere de celule. Nu. Senzaţia sa rămâne o senzaţie, oricât de ridicol le-ar părea ateilor. Iar acestei senzaţii devine obligatoriu să i se găsească o lămurire.

De altfel, cele ce urmează, şiretlic cules din panoplia morţii – cu cât mai mult decât un simplu şiretlic! -, pledează în favoarea tezei mele. Dar să nu mă grăbesc cu concluziile înainte de enunţarea faptelor.

– Zic: “Uite cum nu poate să moară omul. Ce fac? O fac pe mortu'”. M-am concentrat atât de puternic să suport, să nu zic nimica, şi m-am lăsat exact ca şi când aş fi murit. Miliţianul, când a văzut că am făcut relaxarea asta, a crezut că m-am dus într-adevăr: “Opriţi! Opriţi, c-a mierlit-o!”

Este caraghios să presupunem că un paznic dintr-o Jilavă unde scene asemănătoare se petreceau absolut zi de zi s-ar fi putut înşela în privinţa pieirii bruşte a vieţii dintr-un ins bătut. La fel de ridicol este să presupunem că, în cazul prietenului meu, caraliul a fost înecat de un val de milă necunoscut anterior şi că şi-a riscat slujba şi libertatea încercând să-l salveze. Nu, a constatat pur şi simplu decesul. Cum? Din abolirea oricărui tonus muscular, deşi puhoiul de lovituri continua să se năpustească asupra masei însângerate de pe glod.

Urmează o nouă întrebare adresată celor sceptici: este posibilă, în condiţiile expuse, o imitare actoricească a morţii atât de perfectă, dacă moartea n-ar fi fost chiar prezentă în trup, cu toată trena ei de manifestări? “Actorul” Obreja (vom vedea imediat, mai departe, că el însuşi aşa îşi explică puterea de transpunere, negăsind altă soluţie pentru decodarea celor petrecute), “actorul” Obreja nu jucase încă niciodată pe scenă. Nici nu este permis să fie categorisit ca o personalitate histeroidală (cititorul se va convinge de aceasta tot înaintând în lectura mărturisilor de faţă), aceea care permite imitarea anumitor stări biologice inexistente în realitate. “Actorul” Obreja este opus tipului uman definibil ca un individ obişnuit să “joace teatru” oricând şi oriunde. Presupunerea mea este că Aurel Obreja n-a făcut decât să trăiască ceea ce tocmai retrăia. Şi-a trăit moartea. Însă şi-a trăit-o incomplet, deoarece i se opunea acea forţă care nu-i lăsa sufletul să se rupă de el.

– Vişinescu dă cu gura: “Scoală, mă, .tu-ţi Dumnezeul tău de bandit, că vă omorâm pe toţi!” Zic: “O să fac cumva. Joc teatru, orice ar fi”. Miliţianul care era pe cap îmi spune: “Hai, scoală, domnule, să nu te mai bată”. Nu ştiu cum îl chema: dau să mă ridic, da’-mi zic: “Eu sunt rupt tot pe-aicea.” Mă înalţ încet, mă înalţ; cu ochelarii căzuţi de pe ochi. Eram plin de sânge pe picioare. “Hai, ia-l!” În jurul Reduitului, văd alţi miliţieni, cu parii. “Aaah, acuma intru în colimatorul parilor.” Miliţianul meu le face semn să nu mă mai bată. Zic: “Mda, dar când ajung în dreptul lor, ei mă lasă, iar ăia încep”. Ştiam să mă apăr cu mâinile puse peste cap. Miliţienii doar s-au uitat după mine, dar n-a fost nimic. Ajung în dos. Mă bagă iarăşi pe secţie. “Mergi la camera ta.” Răcneau ăia.! Unii n-au putut suporta. Se ridicaseră cu miliţienii pe ei. Au căzut în gropile alea cu fecale. Au tăbărât pe ei. Au ros din pământ şi din zăpadă. Când am intrat şi eu pe Secţia a Doua, am început să urlu: “Criminalilor! Bestiilor! Ne omoară!” Desigur că lumea din celule era îngrozită. Când ajung la celulă – eram printre ultimii care fuseseră bătuţi -, toţi zăceau pe podea. Gemeau. Eu şi un coleg de-al meu, Nim Bardac, am fost cei mai rezistenţi. Era o găleată cu apă pe acolo. Am luat din ea cu pumnii şi am dat pe aici pe la picioare. Probabil că mi-a făcut bine, că nu m-am infectat şi mi-a trecut mai repede ca la ăilalţi. Toţi urlau, inclusiv căpitanul Tărlungeanu. “Domnule căpitan, aţi fost erou pe front şi acum aţi primit treizeci de lovituri şi vă văitaţi mai rău ca o muiere!” N-a mai suportat omul, şi-a scos mâinile şi l-au lovit peste ele. Erau numai sânge. “Măi, Virgil Maxim, scoală, măi, că nu poţi şedea pe gheaţă!” Îl ridicam pe unul în şezut, cădea celălalt. Aşa am dus-o până pe la douăsprezece noaptea, când se deschide uşa celulei – că nu mai rezistam nici unul dacă ne mai lăsau acolo; ne întindeam pe gheaţă şi pe mizeria aia. Un miliţian destul de cumsecade – Drăguşin pe nume (avea slăbiciunea sportului; când venea acolo, chiar şi cu ciomagul, îl luau băieţii cu sportul şi parcă era hipnotizat): “Hai, ieşiţi!” Zic: “Nu ne-o duce iar la bătaie!” Câte doi, prinşi între noi, am ieşit. M-am gândit la ieşirea plăieşilor din Cetatea Neamţului. Câţiva mai întregi îi duceam pe cei mai prăpădiţi spre celulă. Eram ultimul, cu un coleg pe care-l conduceam de braţ. Unul dintre miliţieni spune: “Aşa bătaie! Mă, chiar aşa să baţi oamenii.!” Când am trecut din Secţia a Doua în Secţia I, Maromet cu oamenii lui stăteau pe scări, sus acolo. Se proptea într-un ciomag şi se uita la victime. Erau satisfăcuţi şi beţi toţi.

Au ajuns în celula de unde plecaseră. Colegii nepedepsiţi le păstraseră câte o feliuţă de pâine. Turnătorii au avut grijă să-i încondeieze şi pe aceştia. O lună de zile, cei care fuseseră la izolare nu s-au mişcat din poziţia întins pe burtă. Încetul cu încetul s-au vindecat, fără vreun medicament.

Poate că această bătaie l-a inspirat pe domnul Obreja, mult mai târziu, când a sculptat la Gherla un medalion dintr-o bucăţică de os de vită înalt de vreo doi centimetri şi lat cam de unul şi jumătate. I-a dat o formă oarecum ovală, prin frecarea de cimentul pardoselii. Pe marginea lui plată, a scris: “1948 – Jilava – Gherla – Piteşti – Canal – Aiud – Minele”, locurile de detenţie politică despre care auzise. Pe o faţă, doi miliţieni, cu răngile ridicate, izbesc cu toată setea un tânăr căzut în patru labe. De asemenea, îmbrânceau trei deţinuţi în lanţuri.

Despre realizarea medalionului şi peripeţiile ei vom vorbi mai târziu.

În acea încăpere de la Jilava au rămas până prin iunie 1951, când cei cu condamnări de peste zece ani au fost sortaţi şi trimişi la Gherla. Cu lanţuri de picioare, pe duba Căii Ferate. Vreo săptămînă de hurducare.

– Auzisem ce se întâmpla cu “reeducarea”. Ştiam cum se bătea. Dar nu bănuiam că aceasta se va petrece şi cu noi. Întâlnisem un băiat, un student care trecuse pe la Piteşti. De la el am aflat că deţinuţii îi băteau pe deţinuţi. Mai auzisem şi de la alţii despre ceea ce avea loc la Piteşti.

Cât de omenească îi este slăbiciunea cugetării. Întotdeauna credem că necazurile sunt făcute pentru ceilalţi, nu pentru noi. Oameni orbi, asta suntem fiecare. Şi mergem tot înainte şi ne afundăm tot mai fără de scăpare în laţul nenorocirilor, inconştienţi că în curând o singură mişcare greşită ni-l va sălta în jurul gătului.

Acum, când Aurel Obreja fusese cărat la Gherla, se desfiinţaseră “reeducările” de la Piteşti. Promotorul acestora, Eugen Ţurcanu, cu întreaga sa echipă de schingiuitori, fuseseră aduşi la Gherla.

Este momentul să sintetizăm, pentru cititorul neavertizat, despre ce anume este vorba.

După încercarea de “reeducare” a elevilor şi studenţilor închişi în penitenciarul din Suceava, condusă de studentul Bogdanovici şi constând din studiul marxism-leninismului şi din şedinţe de îndoctrinare politică, un alt student, Eugen Ţurcanu, până de curând membru al partidului comunist – după ce trecuse şi prin Frăţiile de Cruce – a fost instruit de reprezentanţi ai Ministerului de Interne să preia conducerea “reeducărilor” şi să le dea o orientare aberantă. Ele urmăreau mai multe scopuri: smulgerea de la colegii de detenţie a unor mărturisiri putând interesa anchetatorii, care să le fi scăpat acestora pe parcursul anchetei. Înjosirea morală publică a acelora supuşi “reeducărilor”, care să conducă la pierderea prestigiului dobândit între colegi, a demnităţii personale, ca şi a celei mai elementare conştiinţe. Robotizarea lor până la acceptarea – inspirată de o frică împinsă la stadiul animalic – de a deveni călăii propriilor lor prieteni şi, uneori, rude. În final, se urmărea, prin bine-chibzuita ascundere a adevăratului motor securist mişcând acest abator al trupurilor şi sufletelor, să se arunce vina de a se fi stârnit complicatul proces de spălare a creierului, proces cu caracter de masă, asupra bătrânilor legionari care-şi vecuiau ultimii ani ai vieţii în penitenciarul Aiud. Toate acestea se obţineau prin chinuri pe care domnul Obreja ni le va amănunţi în cele ce urmează, el însuşi trecând prin gama lor sinistră, parcursă până aproape de capătul ei.