– Cum revin aspiratiile

23. CUM REVIN ASPIRAŢIILE DE ODINIOARĂ

Cititorul îşi va aminti, dacă îi atrag atenţia, că atracţia magnetică suferită în casa familiei Hrandt şi Rose Avachian în adolescenţa mea provenea de la statuetele de artă orientală prezente cu osebire pe privazuri dar nu numai, ci pretutindeni, dacă nu neapărat indiene, ilustrând oricum budismul, religie născută în India. Să spun că trecerea lor posibilă, odinioară, prin ritualuri stranii, colective sau personale, le impregnase cu ritmuri sonore, ori derivate din alternări de lumini şi umbre, din supuneri la mişcări şi gesturi repetate sute de ani fără nici o derogare, la inhalarea unor vapori şi fum de mirodenii, sosiţi şi ei la ceasuri fără întârziere, dar nici grăbite, înveşmântându-le din cap până-n picioare într-o aureolă nevăzută ce acum emana din ele, nu mi se pare a trăda cu nici un chip realitatea. Dimpotrivă, am certitudinea că purtau cu ele, aşa cum le schimbau europenii de la un proprietar la altul, de la un colecţionar de frumos la celălalt, din mână în mână, purtau cu ele, ceva din misterele la care participaseră în calitate de obiecte de cult, de simboluri, de recipiente ale Tainei metafizice, împărtăşindu-l fiecărui ins ce avea contact cu ele, fără să piardă nimic din puterea lor magică, chiar dacă respectivele persoane nu resimţeau toate, nici totdeauna, forţa modelatoare ascunsă în metal, în lemn, în piatră.

Dar adorarea lor în alte timpuri şi pe alte meridiane cât de mult le înfăşura în sufletele nemuritoare ce se avântaseră către materia lor, devenită subtilă, tot mai subtilă, tot mai rarefiată şi mai aeriană, sub povara spirituală revărsată asupră-le din inimile ce-şi legaseră nădejdile şi spaimele de ele, cu ajutorul rugăciunilor nepieritoare! Cuvintele adresate lor – cu puterea nestăpânită a cuvintelor – le preschimbaseră treptat din statuete în zeii înşişi reprezentaţi de ele, şi când o porniseră în călătoriile lor peste oceane şi continente, în această din urmă calitate peregrinaseră: zeii cucerind (din geamantane şi cufere) lumea albă şi creştină, pentru regatul lor sumbru, deoarece necunoscut.

Iar pe mine, cel întâlnit în strada Maria Rosseti, mă răpiseră dintre ai mei şi ale mele, fără să-şi fi dat nimeni seama că pierisem, înghiţit în lumea lor, mă răpiseră pe când trupul meu rămăsese în urmă, până la obştescul sfârşit, doar mimându-şi existenţa, continuarea existenţei de până atunci, ca o marionetă jucându-şi rolul aşa cum se aştepta de la ea publicul privitor, aşa cum i-l desemnase tradiţia.

Asta nu era nimic. Absorbirea mea într-o lume paralelă, în lumea lor cultică (folosesc acest termen, altul nefiindu-mi la îndemână pentru denumirea straniei lor vieţi suprapuse celei a noastre) mă proiecta într-un spaţiu sufletesc infinit, după cum şi extinderea sufletului nemărginită este. Acesta era însămânţat cu arhitecturi inexistente în realitatea comună, dar clădite conform unor planuri aleatorii subiective şi devenite nu mai puţin concrete pentru mintea mea cercetătoare şi pioasă, cu drumuri ducând niciunde, cu urbe şi cătune populate numai în mine, cu ogoare nenutritoare ale vreunor recolte, codri nehrănitori ai unor copaci ori tufe, fluvii nepurtătore la vale ale nici unor ape, cimitire conţinând morminte fără cadavru şi, totuşi, toate cele de mai sus fremătând de viaţă, de paşi, de resturi menajere, de spice, de scoarţă şi rădăcini, de unde, de hoituri bine mirositoare, pe cale a se muta în dimensiunea atemporală a moaştelor. Şi mai ales de ceruri noi…

În acest spaţiu, deşi atât de intim al meu, convieţuiam, fără să ne întâlnim vreodată, cu miriade de alţi admiratori ce contribuiseră la zidirea lui în inimi. Era un spaţiu virtual chiar suprapopulat, unde trăiam suprapuşi toţi iubitorii artelor extrem orientale, suprapuşi în nemărginirea pomenită a timpului nostru ce nu avea nimic comun cu timpul pământenilor.

Nu mai era vorba despre o atracţie magnetică spre locuinţa familiei Avachian, ci uşa de intrare în apartamentul lor devenise pentru mine poarta de acces în împărăţia aceasta nevăzută de alţii, poartă pe care o puteam împinge fie şi numai cu gândul şi cu dorul, dacă preocupările zilnice mă împiedicau să mă deplasez în carne şi oase până la cei pe care, mai târziu, mi i-am ales naşi.

Ieşind de mii şi zeci de mii de ori din acel apartament, am ajuns ca niciodată să nu mai las în urmă nimic din câte adoram sau, dacă vreţi, nu mai ieşeam cu adevărat, plecam şi rămâneam, astfel continuând, şi când absentam, să mă hrănesc cu universul statuar expus acolo şi mai ales cu semnificaţia lui.

Aceasta mi-a condus paşii în aşa fel încât, dacă lipseam de lângă pictor, învăţam toate câte mi-ar fi fost necesare pentru a înţelege mai bine unde mă aflam când respiram alături de el.

În lipsa unei atari şcoli nu aş fi ajuns să citesc semnele din miniatura monahului Grigore, din 1232, anume din “Botezul Domnului” pictat în “Evangheliarul” de la Targmanciaţ” , o strădanie de interpretare folosind metoda comparatistă. Hrandt Avachian a salutat cu o bucurie reţinută (ca toate ale sale) coborârea mea pe treptele limpezirii de înţelesuri. Poate că abia după ce i-am explicat cele ce vedeam numai eu în miniatura de manuscris, s-a convins că meritam cu adevărat să fiu adoptat şi de Sanctitatea Sa şi a pus umărul să fiu invitat la Ecimiadzin.

Numai când am fost întrebat ce m-ar fi preocupat la o a doua vizită în Armenia Sovietică, ce planuri de lucru aveam, i-am dezvoltat şi Catolicosului Vasken I decriptarea mesajului – foarte departe de a fi fost scrisă încă -, drept dovadă că ideea de a reveni numai în vederea studierii universului miniatural al lui Toros Roslin, unul dintre cei mai mari pictori ai lumii, abia descoperit de mine prin albumele cu miniaturi -, să revin pentru adâncirea în opera lui Toros Roslin, ziceam, aşa cum eram ispitit s-o fac, merita a fi fost încurajată şi susţinută.

– Nu îmi dau seama dacă am dreptate, cu atât mai mult cu cât tălmăcirea miniaturii, aşa cum o fac, jigneşte, poate, credinţa noastră – de fapt, n-o fac eu, a făcut-o miniaturistul, nu? Eu doar m-am străduit să pricep cele vârâte de el în imagine -, mă ocup, într-un fel, de istorie, de istoria culturii, aşa cum îmi sare ea în faţă…

– Cele ce mi-aţi spus îmi amintesc de copilăria mea , păru să ţâşnească departe de subiectul nostru Sanctitatea Sa. Când eram copil, armenii din Bucureşti au fost cinstiţi cu vizita Catolicosului din acele timpuri, a omologului meu de atunci. Sanctitatea Sa a susţinut un ciclu de şapte conferinţe, dintre care nu am pierdut nici una. Tema uneia dintre ele trata despre influenţele artelor indiene asupra artelor vechi religioase armene. Aveţi dreptate!

Liniştire mai mare a spiritului meu decât această confirmare peste zecile de ani, venită de la însuşi capul Bisericii Armene, nu puteam primi. Aceasta este raţiunea pentru care a fi fost discutat la Academia Armeană de pe poziţii potrivnice mă lăsa rece: aveam de partea mea adevărul sentimental al inimii Catolicosului însuşi…

Preumblarea mea prin Indiile mele străvechi, contemplate printre gratiile coastelor Mântuitorului adâncate în apele Iordanului din miniatură, îşi găsi peste câteva luni un pandant în existenţa naşului.

La invitaţia Academiei Române sosi în ţară un pictor indian, pentru cunoaşterea reciprocă a celor două culturi. Pe lângă vizitarea muzeelor şi a sălilor de expoziţie, acesta mai formulă o sugestie: să pătrundă în universul închis al atelierelor personale unde luptau cu himerele creatorii plastici din România.

Nu-şi dezvălui ţelul pentru care îşi dorise această iniţiere în intimitatea muncii pictorilor noştri. Abia după ce făcu ocolul tuturor atelierelor pe unde a fost purtat, îşi vesti adevărata misiune: să-l descopere pe cel mai potrivit artist român a fi fost invitat, la rândul său, în India, unde Academia respectivă i-ar fi oferit mijloacele de a cunoaşte artele locale.

Acesta fu, pentru pricini rămase misterioase, Hrandt Avachian.

Încercând să ridic vălul acoperind taina chemării sale în lumina lui Buddha, mă opresc la numeroasele bronzuri, ţesături, lemn modelat, vase, toate câte cititorul le cunoaşte acum, să ascult cu pavilioanele lăuntrice (din cadrul unei anatomii subtile) şoapta prin care l-au recomandat reprezentantului Academiei Indiene, ca artistul român unic care-şi cheltuise până la ultimul bănuţ pentru a-şi mări din ce în ce mai mult colecţia de artă indiană, prin mijlocirea căreia înţelegea tot mai intim universul acela atât de greu accesibil cui nu s-a familiarizat cu el timp de zeci de ani, dormind sub privegherea-i, mâncând sub supravegherea-i, iubind în umbra-i.

Hrandt Avachian experimentase ‘modul de viaţă’ indian încă de pe malurile Dâmboviţei; nimic nu avea să-l şocheze la faţa locului, nimic nu-i putea rămâne străin. Fiecare ceas petrecut în India urma să fie unul câştigat.

Plasticianul indian îl răsplătise nu numai pe pictorul Hrandt Avachian, ci şi pe colecţionar. Poate că, devenind conştient de aceasta, peste câţiva ani, Hrandt începu a fi bântuit de dorinţa de a dona României colecţia sa, în vederea deschiderii, în casa lui, a unui muzeu

Plecarea sa sosi cu sentimentul răsplătirii iubirii de o viaţă. Nici măcar nu pot afirma că mă bucuram: trăiam şi eu, fără programare, beatitudinea lui, aceea a împlinirii tuturor aspiraţiilor, chiar dacă nu formulate vreodată cu glas tare şi nici măcar în sinea sa. Erau aspiraţii pentru care Hrandt făcuse toate sacrificiile cu putinţă, mărginindu-se la bucuria de a putea contempla zilnic şi la orice ceas câte o operă de artă indiană. Acum se vădea că exista o faţă ascunsă a lor, asemănătoare aceleia a lunii, dar spre deosebire de cea din urmă, o neaşteptată întoarcere pe dos a legilor cosmice revela brusc faţa ascunsă a aspiraţiilor în cauză, care era: a cunoaşte geografic şi psihologic continentul indian. Trăirile sale lăuntrice şi cele pregătite în taină de roata sorţii depăşeau orice închipuire şi n-ar fi putut fi profeţite în nici un caz. Iar eu, pe lângă el, primeam o lecţie: există premii la orice vârstă, ce ţi se conferă pentru dăruirea de sine de o viaţă.

Pentru completarea intuirii stranietăţii celor menţionate aici, voi adăuga ceva. Hrandt Avachian nu cunoştea limba engleză. O ascultase destul în propria-i casă, de câte ori Rose avea musafiri americani sau colegi de la ambasadă, ceea ce nu se petrecea rareori. Dar de vorbit nu o vorbise niciodată, cu atât mai mult cu cât nu luase nici un fel de lecţii de acest gen.

Academia Indiei îi pusese la dispoziţie un ghid vorbitor de limbă engleză; Hrandt nu a cerut altul, vorbitor de germană; nici ghidul nu a semnalat că nu era el cel potrivit pentru un atare oaspete. Astfel încât întreaga călătorie se desfăşură în condiţii destul de incomode pentru pictorul român.

În două prilejuri, dotarea psihicului nostru cu arme necunoscute în domeniul comprehensiunii uimeşte.

Cu ocazia unei opriri a automobilului ce-l purta, Hrandt înţelese (!) din explicaţiile ghidului că aici Academia recomandase să nu fi fost condus artistul din Bucureşti sau chiar o interzisese, însă el, însoţitorul, îi oferea şansa de a vedea ceva ce europenii şi americanii nu gustau, dar totuşi pentru Hrandt nu avea să se preschimbe într-o piatră de poticnire. Era vorba de un munte întreg scobit pe dinăuntru şi plin cu statui erotice, unele imense (civilizaţia noastră le-ar numi pornografice şi perverse). Mai mult, i-a cumpărat din banii săi o duzină de reproduceri în miniatură în gips –souvenirs – ce mi-au revenit mie, la întoarcere. Toate câte se presupune că i-au fost explicate de ghid, acesta i le-a confiat în limba engleză, iar Hrandt, la înapoiere mi-a relatat întreaga convorbire…

Un al doilea caz constituie o pricină de mirare şi mai mare. În două rânduri (cel dintâi chiar pe aeroport, la sosirea acolo, al doilea când se apropia reîntoarcerea în ţară), artistul armean din România a trebuit să răspundă câtorva întrebări puse de nişte ziarişti. Hrandt a adus acasă interview-urile publicate: ele conţineau întocmai opiniile sale, cum i le cunoşteam, fără nici o derogare de la ele. Cum izbutise să-şi facă ascultate gândurile, pentru că în privinţa traducerii spuselor sale, ea era imposibilă, translatorul neînţelegând limba română, rămâne un mister – să nu vă froaseze afirmaţia mea -, un mister… parapsihologic!

Atunci când apăru “Un mesaj indian într-o miniatură creştină armenească” , studiul mă impuse şi în ochii naşului meu, care nu-mi cunoştea apetenţa pentru yoga decât foarte vag şi mi-o cântări pe deplin abia cu acel prilej. De asemenea, scrierea mea devenea garanţia că nu-şi irosise învăţătura dăruită mie, nici recomandarea mea făcută Sanctităţii Sale: puteam continua pe acel drum, parcă-l îndemnau paginile tipărite de mine.

Când Hrandt Avachian reveni dintr-o nouă călătorie în Armenia şi-l vizitai, nerăbdător să aflu impresii proaspete şi veşti cu privire la uleiurile semnate de el, dăruite Muzeului din Erevan, şi privitoare la reprezentarea “Fecioarei cu Pruncul” , pictată în vederea adăpostirii ei în Catedrala catolicosală din Ecimiadzin, după multe poveşti şi depănări de amintiri, se ridică, se îndreptă încet şi ca ostenit, cum îi era mersul, către dulapul bibliotecă. Scoase dintr-un raft scund al acestuia un album; îl răsfoi, pentru a se asigura că nu greşise în alegerea sa; apoi se înapoie în dreptul meu.

Apucă grijuliu dintre paginile albumului un plic de celofan conţinând o hârtie pe care timpul o îngălbenise, înaltă cât o carte dintr-acelea tăiate la tipar pe dimensiunea unei jumătăţi de coală de scris, dar mai puţin lată decât cea din urmă.

Când a întors-o să-i pot surprinde faţa, mi-am stăpânit un strigăt de uluire: părea o …! Am reprimat pe dată ideea: nimeni nu umblă prin odăile bucureştene cu astfel de comori învelite în celofan; de bună seamă era o reproducere foarte fidelă ce reda până şi gălbejeala hârtiei pe care fusese lucrată.

– Uite, Mihai, ţi-am adus o miniatură armeană. Tu ştii să apreciezi aşa ceva.

Nu a mai fost cazul să formulez opinia că aveam între mâini o reproducere. Atât tonul său, fericit că mă putea face fericit, cât şi calitatea lucrării, evident una autentică, îmi luaseră glasul.

Nu ţin minte să-l fi întrebat cine i-o făcuse cadou. Evident că o primise ca pe un act graţios de răspuns la darul pentru Muzeu sau cel îndreptat către Sanctitatea Sa, adică ţintind la îmbogăţirea Bisericii Armene.

În schimb, l-am iscodit cu privire la manuscrisul sau atelierul din care provenea. Nu ştia nimic despre acestea.

S-o privim împreună. Reprezintă un bărbat de o vârstă înscrisă într-o arie vastă, să zicem: între douăzeci şi patruzeci de ani, acoperit numai de un fel de fustanelă plisată şi largă, roşie precum sângele pe cale a se închega. Pletele părului negru şi lung îi coboară în josul obrajilor şi-i acoperă ambii umeri, despărţite în două valuri părelnic de lungime inegală, în dreapta atârnând mai mult. Sub organele văzului, ocolind pomeţii, se îndeseşte barba, coperind pielea obrajilor pe de-a-ntregul, încrucişându-şi calea cu mustăţile lungi şi adânc descinzând către piept. Sub fruntea înaltă, tăiată în triunghi de părul de pe creştet, cele două sprâncene sunt desenate drept; ochii migdalaţi deschişi dedesubtul lor îşi aţintesc pupilele către cer, pieziş. Nasul născut între sprâncene şi înălţat între ferestrele sufletului, cum par ochii, este viguros.

Omului tartori nevăzuţi i-au răsucit braţele înapoi şi i le-au ridicat pe toată lungimea, pentru a fi legate strâns, la o înălţime mult deasupra celei a capului, cu funia petrecută de două ori peste încheieturile mâinilor, de trunchiul unui copac uşor ondulat.

Nu cred că a petrecut timp îndelungat în torturi, prin temniţe, acest armean creştin căznit, deoarece scheletul său este bine acoperit de carne, cu alte cuvinte ar putea fi socotit un durduliu, cu volumul sânului ieşit în evidenţă şi pulpele înzestrându-i oasele picioarelor bogat. Poziţia torsionată îi saltă întregul trup pe vârful degetelor de la picioare, îi taie genunchii datorită greutăţii ce-l obligă să atârne spre pământ, îi împinge masa torsului în faţă. Astfel, începând cu mâinile, mai nefericit desenate, şi tălpi, trupul îmbracă o linie limpede zigzagată.

Sub picioare, chiar extinsă îndărăt, întregul său corp oarecum vertical lasă o umbră cenuşie densă; la fel şi la tulpina copacului regăsim umbră, ceva mai transparentă.

Atât personajul uman cât şi elementul vegetal au contururile puternic scrise. Calitatea ştiinţei miniaturistului reiese din modul cum a umplut cu gri bej trunchiul copacului: ape permutate una în cealaltă şi nu, grosolan, o culoare monotonă cu care să fie umplut spaţiul reprezentându-l. Măiestria îi este evidentă şi din felul dibaci cum foloseşte pensula cu un singur fir de păr, aşa cum şi chinezii de odinioară o ştiau mânui.

Am ascuns miniatura, la rândul meu, într-o carte; nu una oarecare, ci “Shakespeare – un psiholog modern” , eseul meu abia tipărit de Editura Albatros (astfel pot spune şi cam când am primit miniatura; anul de apariţie al cărţii a fost: 1979). Am ascuns-o neavând curajul s-o dau unui rameur, pentru a o atârna sub priviri pe perete, într-un passepartout lat, colorat cu aceeaşi nuanţă sângerie ca fustanela scurtă.

Trecând anii, tatăl meu îmbătrânind, eu mutându-mă din partea mea din casă ocupată până atunci, mi-am cedat odăile mai multor tinere, pe rând, în schimbul gospodăririi celor ce lăsasem în urmă printr-o nouă căsătorie şi schimbarea domiciliului, astfel încât părintele să-mi fie ajutat, să aibă hrana şi curăţenia asigurate şi să fiu vestit despre orice ar fi avut loc ieşit din comun. Se ocupa spaţiul cu toată mobila ce-mi aparţinea, parte din ea protejând în continuare cărţi şi manuscrise de-ale mele, în nădejdea absurdă că ele vor fi respectate şi neatinse.

Într-o bună zi, am băgat de seamă că nu-mi mai puteam găsi exemplarul cu pricina din “Shakespeare”.

Atâtea am pierdut în viaţă, tocmai datorită unei locuinţe neîncăpătoare pentru doi scriitori şi două voinţe, mai ales atâtea manuscrise am pierdut, reprezentând cărţi posibile dar de nepublicat sub comunism, încât m-am oţelit şi izbutesc la fiece nouă dispariţie să-mi înghit într-o clipă cumplită amarul, fără alte remuşcări evidente, rămânând ca ele să-mi sufoce nopţile.

Ani de zile am socotit miniatura fie furată, fie aruncată ca un desen copilăresc lipsit de valoare, fie rătăcită definitiv.

Acum când, datorită încurajării prozatorului prieten Bedros Horasangian, care m-a îndemnat să apuc iarăşi între degete condeiul memorialistului şi să evoc personalitatea lui Hrandt Avachian, ca o răsplată pentru dragostea mea de o viaţă (astfel am interpretat şi plecarea lui Hrandt în India), tatăl meu, în vârstă de nouăzeci şi trei de ani, îmi întinde un exemplar din “Shakespeare” , zilele trecute, în totală necunoştinţă a valorii gestului său:

– Uite, nu ştiu pe unde am găsit cartea asta; ai nevoie de ea?

Aţi ghicit că, răsfoindu-l, am dat peste miniatura mea nepreţuită.

Pe dată am simţit că cele ce puneam pe hârtie plăceau cuiva acolo Sus…

Sunt un ins norocos: alături de miniaturile din “Evangheliarul” din secolul XIV de la Iaşi şi cele din “Ghibrianos” -ul aflat în posesia Episcopiei, asupra cărora mi-a atras atenţia cu dragoste Înalt Prea Sfinţitul Dirayr Mardichian, comentate şi reproduse (unele) tot de mine pentru întâia oară, şi reproducerea miniaturii în revista “Ararat”, când am împlinit 65 ani, constituie o premieră. Câţi cercetători au avut această mână bună într-o activitate scurtă şi inconsecventă ca a mea?