3. Cronica de la Valcea a lui Aristide Ionescu

Aristide Ionescu, originar din comuna Ştefăneşti, înflorind la 7 kilometri de Drăgăşani, fiul lui Ion Ionescu, producător de băuturi alcoolice (adăpostea în pivniţă vase cu o capacitate totală de 10 vagoane de vin şi ţuică), s-a opus ruşilor, de nevoie, încă de la vârsta de 22 ani, când, coborând din deal, unde se ascunseseră ai săi de frica năvălitorilor, i-a găsit pe cei din urmă tocmai pe când le jefuiau gospodăria; iar unul dintre pifanii roşii, gătindu-se a-l altoi cu o spiţă de la roata căruţei, tânărul îl îmbrânci, dându-l tava şi-n tărbacă pe treptele beciului, şi ţâşni spre cimitir, unde, ascuns după o cruce, îl aşteptă strângând în pumn un pistol de 6,35 mm. După o căutare călare ce dură un ceas de încordare şi spaime, bolşevicul renunţă. Acest eveniment şi condiţia generală a românului tot mai mizeră în urma cotropirii ‘aliaţilor’ de la răsărit – foarte amănunţit analizată la nivelul întregii ţări – îl pregăteau la o opoziţie dârză faţă de noul regim.

Se adăugară, rând pe rând, impresii şi tresăriri ale vrăjmăşiei împotriva străinilor şi a ‘ordinii’ noi impuse de ei.

“N-am uitat niciodată ochii negri ai unei fetiţe de 8-9 ani strivită de roţile unui autocamion al armatei sovietice. Am fost martorul acestei scene zguduitoare care a avut loc pe bulevardul gării din Craiova. Deşi şoferul a văzut că a strivit-o, n-a schiţat nici o intenţie de a opri. M-am repezit la ea s-o ridic, dar pieptul şi o parte din bazin îi erau strivite şi sângele curgea năvalnic. Numai capul îi era întreg. Avea faţa albă încadrată de un păr auriu şi ochii deschişi, negri, priveau a mirare, o mirare nevinovată. În clipa aceea am avut impresia că am înaintea mea o icoană. M-am închinat, am îngenunchiat şi am sărutat-o pe frunte. S-au oprit trecătorii şi m-au întrebat dacă este fiica mea. Am stat un timp lângă ea cu sufletul împietrit de durere, zicându-mi: “Doamne! cum este cu putinţă?”apoi am plecat încet spre centrul oraşului cu inima ca plumbul. Pe drum am întâlnit o femeie care striga disperată: “Copila mea, copila mea!”Am înţeles că era mama ei. Aflase de nenorocire şi se ducea să-şi ia fiica” (p. 10).

Remarcăm că istorisirea cinsteşte adevărul fără a-l încărca cu zorzoane menite tulburării afective a cititorului. Poate că termenul cel mai potrivit pentru caracterizarea naraţiunii lui Aristide Ionescu este: decenţa tensionată; şi e de la sine înţeles că ea derivă din modestia sa. Fără s-o menţioneze anume, autorul nu se simte scriitor, ci acela care aduce o mărturie despre o epocă şi despre Români, ţinută foarte potrivită acestui tip de memorialistică şi respectată până la capăt de el. Nu mă sfiesc să cred că am înaintea ochilor, sub titlul: “Dacă vine ora “H”pe cine putem conta? – File de jurnal -“  ceea ce se numeşte îndeobşte: o contribuţie contemporană cronicărească.

“Pe la jumătatea lui octombrie (1944; n. n.), din fiecare comună au fost arestaţi susţinători ai regimului legionar. Pe lângă aceştia au fost arestaţi şi câţiva suspecţi care puteau pune în pericol securitatea armatelor sovietice. Pe lista suspecţilor au fost puşi şi cei care nu erau pe placul jandarmilor mai mult sau mai puţin răzbunători. Aşa am fost trecut şi eu” (p.11). Respectivii au fost internaţi într-un lagăr la Râmnicul Vâlcea, dar nu numai; memorialistul a nimerit într-o vilă din Olăneşti. Prilej de pomenire a colegilor lăgărişti şi cu aceeaşi ocazie şi una dintre rarele tentative din întreaga naraţiune de relatare a unor întâmplări cu caracter comic, ceea ce nu se potriveşte sobrietăţii autorului.

“Am cunoscut astfel pe unii dintre legionarii din Rm. Vâlcea. Unii erau oameni blânzi, astfel poetul Radu Gyr (figură tipică de evreu). Era o fire plăcută cu care nu te săturai discutând”(p. 12). Depănând seria patronimelor celor întâlniţi, ajunge şi la “ziaristul Victor Medrea de la Voineasa – Vâlcea, fost ministru al propagandei în septembrie 1940 – ianuarie 1941. Un om stilat, inteligent, un povestitor desăvârşit. Spunea cu mult haz că o dată, pe când era ataşat de presă în Grecia, a întrebat pe un ziarist grec de ce la ei pe masa din Altarul Patriarhiei este telefon, deoarece în România nu există. Grecul mi-a răspuns că el nu ştie să existe la ei aşa ceva. Atunci Medrea opreşte un taxi şi împreună cu grecul pleacă spre Patriarhie să se convingă. Pe drum, grecul întreabă “de ce să existe telefon pe masa din Altar?”. “Ştiu eu, răspunde Medrea, poate să întrebe patriarhul înainte de a face pomenirile ce guvern să binecuvânteze”… În această perioadă în Grecia se schimbau foarte des guvernele. Rezultatul a fost că grecii au solicitat rechemarea lui în ţară”(idem).

Aflăm o informaţie importantă, spre lauda guvernului şi armatei române, privitoare la acel an confuz, când ne-am pomenit aliaţi peste noapte cu foştii noştri inamici: “Ni s-a spus că suntem acolo ca să se asigure spatele frontului, iar dacă vor veni să ne ridice ruşii pentru deportare în Rusia, comandamentul lagărului are ordin de la generalul de interne Aldea (formulare improprie, ca atâtea altele din cărţile luate în seamă; n. n.), să ne apere şi să ne înarmeze şi pe noi, pentru ca împreună cu paza militară să rezistăm până vor veni întăriri”(idem). Nu aceeaşi independenţă de gândire, nici aceeaşi demnitate naţională şi nici aceeaşi fraternizare a tuturor Românilor reies din consemnările lui Onisifor Ghibu, puse pe hârtie peste un an, după cum s-a văzut.

Şase săptămâni mai târziu şi acest cel mai june reţinut fu eliberat.

Pentru mai buna cunoaştere a cuprinderii Bisericii Ortodoxe Române, de la începuturi, în valul ideologic ateu ce s-a revărsat peste Ţara noastră, o întâmplare a lui Aristide Ionescu slujeşte defrişării acelor ani întunecoşi:

“La jumătatea lunii octombrie (1945; n. n.) a venit la mine acasă un tânăr care mi-a spus că este băiatul preotului Marina din Rm. Vâlcea (patriarhul ţării de mai târziu sub numele Justinian) să-mi propună să fiu numit şeful tineretului comunist din plasa Drăgăşani. Era perioada de organizare a PCR, care la ţară nu avea adepţi.”

Pare curios că s-a adresat unui fost lăgărist, abia eliberat. Cum motivul reţinerii celui din urmă nu fusese limpezit, este de bănuit că ea s-a petrecut tocmai pentru a câştiga acest om, prin spaimă, în vederea folosirii lui de către noua putere. Pare lucru de mirare. Cum să arestezi un ins ca apoi să-l pui să te slujească? Acesta este secretul sistemei pedagogice ce va triumfa în reeducări: numai acela ce-ţi învaţă frica te va asculta orbeşte.

“Mi-a povestit că în vara anului 1944, când era în clasa a VII-a a fost exmatriculat din Liceul Militar Craiova pentru propagandă subversivă. Mi-a expus programul UTC, care mi s-a părut foarte atrăgător. Programul repara nedreptatea socială pe care o vedeam şi eu, deşi făceam parte din burghezie. Eram preocupat de suferinţele sărăcimii şi de multe ori încercam să îndrept câte ceva. (…) Constatam astfel că programul UTC repara într-un fel aceste nedreptăţi, dar nu intuiam că se vor crea altele. Ca român nemulţumit de faptul că ruşii ne-au luat Basarabia, l-am întrebat: “Dacă ruşii au aplicat acest program reparând nedreptăţile urmând ca şi noi să-l aplicăm cu acelaşi efect, atunci de ce au făcut anexiuni teritoriale? Basarabia a fost a noastră până în 1812 şi prin pacea dintre ruşi şi turci, de la Bucureşti, ne-a fost luată. Din 1918, am luat-o înapoi şi acum în 1940 au anexat-o iar şi pe deasupra şi Bucovina, care n-a fost niciodată a lor. Urmare a convenţiei dintre turci şi austrieci Turcia a cedat Austriei – Bucovina, dar n-a fost niciodată rusească.

La această întrebare, fiul lui Marina a spus că nu este pregătit să-mi răspundă, dar se va documenta şi va reveni.

Nu l-am mai văzut niciodată”(p. 13). Cu toate că tatăl său a fost un patriarh care lăsa impresia a-şi iubi Biserica şi a încercat s-o păzească de satanizare, cât i-a stat în putinţă (dar prea puţine au depins şi de el), nici el n-a venit vreodată în faţa neamului să facă lumină asupra durerilor acestuia – ceea ce umbreşte cumplit binele tocmit de întâistătător, contrazicând menirea sa creştină: a lăsat Românii pradă celui mai odios regim din întreaga istorie a noastră, ba şi ateu şi chiar a făcut toate eforturile pentru întemeierea acestui blestem peste sufletele noastre; iar preoţii săi ortodocşi, aidoma puzderiei de mireni ce le umpleau bisericile, au căzut loviţi de comunism, în temniţe, lagăre sau decrepitudine materială şi morală.

A doua arestare a avut loc cu prilejul alegerilor falsificate din noiembrie 1946. Împotriva regulamentului, comisia tergiversa comunicarea rezultatului voturilor. Aceia care se îngrămădeau dincolo de prag în baionetele celor două santinele vociferau pe când ostaşii ameninţau liota ce-şi desfăcuse piepturile cerând să fie împuşcată. Un camion cu muncitori forestieri îmbrăcaţi în veşminte militare a fost adus şi a deschis focul împotriva disperaţilor din uliţă. (‘Mineriadele’ acelei vremi; sistemele comuniştilor nu se vor schimba niciodată…!). “Toată lumea se aruncă în şanţuri. Au fost luaţi din şanţ (…) reprezentanţii PNŢ şi PNL, pe care i-au dus cu forţa în centrul de votare şi i-au obligat să semneze procesul verbal modificat: 3.500 voturi BPD (soarele) şi 46 voturi – PNŢ”(p. 15). Deoarece autorul s-a impus printre organizatorii rezistenţei, hotărî să nu fugă, pentru a nu-şi părăsi colegii fruntaşi ai opoziţiei. La prânzul zilei de 20 noiembrie 1948, după o percheziţie, cinci-şase dintre pseudomilitarii ce trăseseră asupra electoratului îl urcară în autocamion, îl “bătură zdravăn, în special la faţă”, şi-l închiseră într-un closet, în Horezu, sub pază. Coborând seara, evadă pe fereastra îngustă. Izbuti să rămână mult timp fugar. Pe 29 decembrie 1948, zărit şi vândut de către un tovarăş la bătutul mingii, din copilărie, fu arestat în Rm. Vâlcea. În cătuşe, a fost condus la Craiova, unde auzi porunca: “Scrie tot ce ştii de când te-a ouat mă-ta!” (p. 16).

Norocul lui Aristide Ionescu era că Securitatea nu fusese bine informată asupra identităţii lui. Ofiţerii socoteau că numele său de alint, Bebe, indica pe un altul, deci îl terorizau să mărturisească ce ştia despre rolul jucat de ‘Bebe’ cu prilejul alegerilor, ‘acela’ fiind acuzat public şi într-o notă din ziarul local Orizontul: “Votarea în jud. Vâlcea a decurs normal în afară de comuna Cristăneşti, unde Bebe Ionescu şi soţia acestuia, Lucia, au atacat armata cu lemne şi pietre. În urma acestui atac, armata a deschis foc” (p. 16).

Eliberat, apucă să sărbătorească Anul Nou cu ai săi.

În primele luni din 1949, ofiţeri din diverse zone prielnice, organizară rezistenţa armată în munţi. Pe plan local, Maiorul Creţu, slătinean, şi locotenetul Simescu (Piatra-Olt-gară) înarmară grupul din munţii Arnota, pe când locotenentul Toma Arnăuţoiu organiza retragerea în munţii Muscelului, colonelul Atanasescu pe aceea din Pădurea Sarului, iar colonelul Arsenescu la Şuici. Autorul nefiind unul dintre combatanţi, ci doar un binevoitor care le-a dat ajutoare, face confuzii, căci nu cunoştea bine lucrurile. Astfel, locotenetul Arnăuţoiu este ‘uns’ de el căpitan de aviaţie, ceea ce nu corespunde adevărului, iar la p. 25, grupul de la Pădurea Sarului, condus de colonelul Atanasescu (p. 21), apare condus de colonelul Enăchescu.

Aristide Ionescu a fost din nou arestat în acelaşi an, dimpreună cu combatanţii din Arnota.

Voi reţine din cele ce urmează menţionarea unei confruntări dintre Corneliu Coposu şi un caraliu, la penitenciarul Craiova, pentru o anumită informaţie privitoare la condiţiile în care a studiat cel dintâi:

“Cornel Coposu (dr. în drept) era cu hârdăul să-l spele la robinet. Primul gardian îl zoreşte: “Hai mai repede, bă, că nu eşti aici la pension”şi-l loveşte. Coposu îi răspunde: “Uiţi că sunt deţinut politic şi nu criminal?”- “Dar când erai tu ministru de interne – răspunde gardianul – ştii cum i-ai chinuit pe ai noştri iar pe noi ne-ai ţinut în întuneric?”Coposu îl priveşte de sus (era foarte înalt) şi-i spune: “Eşti prea mic să ştii aceste lucruri. Fiind în ministerul de interne, am mers în inspecţie la închisoarea Doftana unde am găsit deţinuţi politici comunişti, care aveau alimente şi conserve primite de la “Ajutorul Roşu”, sute de broşuri şi fiecare avea masă şi hârtie de scris. Eu, în afară de o gamelă, o lingură, un pat şi un hârdău, ce am în celulă? Cât despre întunericul în care spui că aţi fost ţinuţi, află că şi eu sunt din Ardeal, am dat meditaţii să pot termina liceul şi două facultăţi. Pe dumneata cine te-a oprit?”

Răspunsul deţinutului Coposu l-a înfuriat rău pe gardian care l-a lovit din nou cu bastonul, împingându-l spre celular”(p. 29-30).

Ce se pregătea cu adevărat deţinuţilor politici opozanţi ai acelor comunişti de odinioară ajunşi acum la putere avea să afle Aristide Ionescu foarte curând.

“La Jilava am întâlnit un grup de 100 de deţinuţi politici, studenţi aduşi de la închisoarea de la Piteşti fiind în drum spre Tg. Ocna unde era închisoare pentru tineri suferinzi (de fapt, pentru tuberculoşi; n. n.) . Erau într-o stare de anemie de nedescris. Mulţi cu febră şi tuse specifică T.B.C.-ului. Toţi erau tăcuţi ca nişte mumii. Nu puteai lega două vorbe cu ei pe nici-un subiect. Dacă vorbeai de mâncare că-i proastă, zâmbeau şi nu-ţi răspundeau. M-am interesat de ce nu-i internau în spital pe cei care aveau febră, dar ei zâmbeau şi nu răspundeau. Întrebaţi de speranţe şi gânduri de viitor, ei zâmbeau şi nu răspundeau. Am făcut multe încercări să leg o conversaţie cu zeci de tineri ca mine, dar ei zâmbeau păstrând în continuare aceeaşi tăcere cumplită. Ceea ce te uimea e că nu vorbeau nici între ei.(…) Mi-am pus în acest timp zeci de întrebări referitoare la deţinuţii politici studenţi, veniţi de la închisoarea din Piteşti. De ce nu voiau să vorbească, doar eram între deţinuţi politici? Dar ei se comportau de parcă ar fi avut fiecare câte un gardian în spatele lui! Să fie muţi? Să fie toţi afectaţi pe fond nervos? După circa doi ani, când am trecut prin reeducarea prin tortură am înţeles tăcerea lor”(p. 31). Repetarea stilistică a acelei antonimii de comportament (“zâmbeau şi tăceau”, cu încărcătură sumbră) crează un fond misterios tabloului şi se află în contrast (bine chibzuit) cu nerăbdarea investigatoare a celuilalt tânăr, de o vârstă cu piteştenii, însetat de convorbiri cu cei de o seamă cu el, de schimburi de opinii cu membrii generaţiei sale, care aveau mai multă experienţă a vieţii de puşcărie decât el şi-i puteau revela tainele supravieţuirii şi ale învingerii de sine, ca unii care trecuseră prin atare şcolire damnată. Dar ei zâmbeau şi tăceau. Eventual tuşeau.

În ianuarie 1950, Aristide Ionescu ajunse la Gherla.

Voi întrerupe firul istorisirii, pentru a mă opri la unele cugetări legate de cultura orală specifică existenţei comune în penitenciarele pentru politici. Ele trebuie să reţină atenţia folcloriştilor şi etnologilor, singurii specializaţi în problematica acestei culturi orale care, în condiţiile speciale ale detenţiei, posedă cu totul alte caracteristici decât creaţia folclorică şi corespunzătoarea cultură populară.

“Fenomenul care a făcut cele mai multe victime în rândul deţinuţilor politici a fost acela dat de chinurile înfometării, urmat de scăderea moralului – sfârşitul speranţelor – după care venea prăbuşirea totală, starea în care deţinutul politic îşi aştepta liniştit moartea considerând-o unica salvare.

De aceea, ca să nu ajungem la o asemenea stare de spirit, din dorinţa de a apuca şi noi ziua eliberării, încercam să povestim diferite întâmplări, mai mult sau mai puţin hazlii, care aveau darul de a risipi tristeţea. Mai mult chiar. În timpul unei asemenea povestiri, atât povestitorul cât şi ascultătorii aveau senzaţia că se află afară, în libertate, acolo lângă personajele din povestire şi în aceste momente ne simţeam descătuşaţi. Cu cât povestea era mai autentică cu atât implicarea noastră în viaţa eroilor era mai intensă”(p. 35).

Îmi amintesc o însemnare de jurnal a lui Mircea Eliade, o remarcă esenţială pentru definirea literaturii şi a artelor în general: psihicul uman are nevoie de naraţiune ca trupul de apă sau hrană (condensând şi plasticizând gândirea lui: adică nevoia respectivă aparţine structurii înseşi a psihicului). Nu este locul potrivit aci pentru argumentarea acestei păreri, nici pentru ilustrarea valorii ei antropologice, însă doresc să reţinem faptul că deţinuţii politici, al căror purtător de cuvânt acum este memorialistul discutat, nu numai că au decriptat această lege a psihicului, insuficient argumentată ca atare de istoricul religiilor  – şi ce păcat că aşa s-a întâmplat! -, ci au şi folosit-o cu caracter preventiv curativ. Va să zică, din cele expuse de Aristide Ionescu, naraţiunile ascultate aveau rolul de proiectare a povestitorului şi a ascultătorilor în afara graniţelor lor psihice şi afective impuse de condiţionarea temniţei, ceea ce, adăugăm, le aducea deţinuţilor o împrospătare a forţelor, pe lângă o odihnă a tensiunii interioare. Este vorba de îmbogăţirea lăuntrică pe care ţi-o aduce contactul cu existenţe necunoscute până aici, cu semeni pe care povestirea îi esenţializează, dacă este făcută cu talent, adică atunci când are caracter literar. Căci, orice ar crede specialiştii, literatura este mai mult decât literatură; ea este mijloc de transcendere a fiinţei umane.

Autorul merge mai departe cu consideraţiile asupra puterii de a modifica, prin imaginar, stările, putere înmagazinată şi în astfel de povestiri spuse în puşcărie: “Acasă, la gura sobei, întâmplările în care personajele umblau prin frig te făceau să simţi parcă o răcoare, în schimb în închisoare aveau darul de a ne întări la frig. Un fenomen greu de explicat. Acultând povestirea în care eroii întâmpinau cu stoicism frigul şi zăpada, în subconştient avea loc o comparaţie între frigul imaginat şi cel din celulă care, parcă, nu-ţi mai pătrundea atât de adânc în mădulare”(p. 36). Constatarea nu mi se pare deloc lipsită de însemnătate: într-adevăr, trăirile din închipuire sunt mult mai intense decât cele autentice, ca şi trăirile onirice. Mai mult, unul dintre rosturile depănării rituale orale a miturilor în auzul credincioşilor este cel menţionat mai sus: să ajute la trecerea prin greutăţile inerente oricărei vieţi.

Deoarece demascările se apropiau cu paşi urieşeşti şi de Aristide Ionescu, e potrivit să cântărim cine era el şi cum fusese el pregătit pentru viaţă de către părinţi.

“Tata îşi păstrase cravaşa care a avut un loc de seamă în educarea noastră. Pentru a ne imprima de mici disciplina, evitând astfel hărmălaia, stabilise unele reguli din care redau:

– celui mai mare să-i spui “nene”şi “dumneata”;

– nu aveai voie să loveşti pe altul. Trebuia să raportezi tatei;

– să execuţi ce-ţi spune cel mai mare decât tine;

– în timpul mesei nu se vorbeşte;

– la masă să nu laşi nimic în farfurie din porţia ce ţi se serveşte (iniţial erai întrebat cât doreşti, nu ce doreşti, căci mâncarea era aceeaşi pentru toţi. (…); între mese nu aveai voie să ceri ceva de mâncare.

Seara la culcare, hainele erau aşezate de fiecare pe un scaun, într-o anumită ordine. Se întindea cureaua de la pantaloni peste care se aşezau hainele ce erau dezbrăcate. Totul se strângea cu cureaua şi efectele astfel pregătite puteau fi controlate.

Dimineaţa, dacă întreba cineva: unde-mi este un ciorap (sau alt obiect), primea la palmă o cravaşă – dacă era auzit de tata. Fetele care dormeau separat erau exceptate de la aceste reguli”(p. 40-41).

Sosirea a 150 de studenţi în Gherla aduse schimbări importante în organizarea penitenciarului: ei înlocuiră plantoanele. Condamnaţii fură pritociţi, mutaţi în camere unde erau amestecaţi cu studenţii. Se introduceau de la sine în fiecare grup existent. “Chiar de la început studenţii s-au arătat foarte curioşi. Doreau să ştie ce veşti aveam de afară şi prin cine le primeam, din ce grupare am făcut parte şi pentru ce am fost condamnaţi, cine dintre ai noştri a scăpat nearestat etc. În aceeaşi ordine de idei ne întrebau dacă avem cunoştinţe de arme care ar putea fi folosite la momentul potrivit, la cine sunt ascunse, cine mai ştie de ele. De asemeni îi interesa problema aurului. Dacă are cineva ascuns aur cu care s-ar putea cumpara arme la ora H şi vorbeau în aşa fel încât te lăsau să înţelegi că momentul este foarte aproape şi ei sunt bine organizaţi pentru asta. Ne mai lăsau să înţelegem că se pregăteşte o evadare în masă şi doreau să ştie pe cine se putea conta, atât dintre deţinuţi cât şi dintre gardieni, apoi ne mai întrebau cum credem noi c-ar trebui pedepsiţi, la momentul potrivit, trădătorii deţinuţi, plantoanele şi gardienii. Unii răspundeau plini de încredere, se ivise astfel o speranţă. Dar ne uimea faptul că peste trei săptămâni se produceau din nou schimbări în celule. Noile plantoane, studenţii, veneau cu liste nominale. Erai strigat şi treceai în camera fixată. Aici, alte figuri noi şi câte 4-5 studenţi, alţii decât cei pe care-i văzusei. Aceşti noi studenţi discutau cu fiecare în parte aceleaşi probleme. După două săptămâni altă schimbare, în altă cameră, alţi studenţi cu aceleaşi întrebări. Asta a durat până la sfârşitul lui martie, când 250 de deţinuţi, între care eram şi eu, au fost cazaţi în camerele 55, 56 şi 57. Ni s-au luat priciurile şi am pus rogojina direct pe ciment. Ne înveleam fiecare cu pătura lui. Aceste camere n-au mai fost scoase o jumătate de oră la plimbare, deci eram izolaţi”(p. 43).

Imixtiunea în gândirea intimă a celorlalţi, săvârşită de studenţi, creşte, tot creşte fioros. Şoaptele, însoţite de promisiuni făcute cu jumătate de gură, sunt ispititoare; grăiesc despre o mândrie curată a tinereţii ce nu se lasă învinsă de disperare, despre structura sufletească de oţel a celor arestaţi anterior. Trece prin dreptul nărilor avide secretul unei organizaţii interne, în penitenciar, ce nu va fi zdrobită dacă i te alături şi tu: totul este să-i produci informaţiile cele mai exacte asupra tuturor celor gata de luptă şi sacrificiu şi a simpatizanţilor în haine militare comuniste ai opozanţilor. Ora H! Mult aşteptata, mult râvnita oră H! Despre ea este vorba: evadarea întregii închisori, ajungerea la arme, cumpărarea altora… Ora răzbunării! Ora când şi vânzătorii de dincoace de gratii vor fi pedepsiţi…

Şi, într-o planificare perfectă, oamenii sunt vărsaţi dintr-o cameră într-alta şi din nou înghesuiţi cu întrebările şi cu provocările – să nu scape vigilenţei reeducaţilor nici un gând primejdios ce ar străbate capetele ‘bandiţilor’, fiindcă nu mai este mult şi aceştia vor fi acuzaţi în public şi determinaţi, prin propriile lor declaraţii, să-şi acuze prietenii, rudele şi, mai ales să se inculpe pe ei înşişi. În nici o altă carte despre reeducări, descrierea acestei perioade de tatonare şi de tragere de limbă nu este, pe cât de mică, pe atât de zguduitoare şi de completă ca cea de aici. Oare celelalte victime memorialiste n-au fost suficient de conştiente de cele prin care treceau sau au preferat să nu-şi spovedească naivitatea, ori faptul că ele însele, mai târziu, după reeducare, fiind obligate să facă aceleaşi servicii lui Ţurcanu ca aceia care acum adunau note mentale despre activitatea şi gândurile noilor veniţi, s-au sfiit să declare abjectul unor atari purtări (oricât de scuzabilă ar putea deveni prin scrutarea chinurilor suferite până a ajunge aici)? Sau, mult mai simplu, torturile ulterioare au şters acuitatea imaginii acelor clipe anterioare. Oricum, Aristide Ionescu pare mult mai sensibil ca alţii la purtările de tip Iuda.

Pe data de 11 aprilie 1951 aproximativ 80 deţinuţi din cele trei camere menţionate au fost scoşi în curtea Gherlei, în temeiul unei liste, deci aleşi cu grijă. Erau aşteptaţi. “Mi-am dat seama că directorul era în stare de ebrietate, în formă dârză (Autorul ezită dacă era vorba despre Gheorghiu sau Goiciu; n. n.). Ne-a spus că fiind Sfintele Paşte vrea să le sărbătorim împreună. Ne-a aşezat pe toţi lângă o latură a clădirii, care era în formă de U, şi ne-a poruncit să mergem ca broasca până la cealaltă latură cam 70 m. A promis că cine va ajunge în primii zece va fi trimis la cameră, iar cei rămaşi în urmă vor fi loviţi (şi ne-a arătat o bâtă în formă de par) cu care se pun porumbii în Oltenia. Aveam 30 ani neîmpliniţi şi ca fost jucător de fotbal aş fi ajuns uşor între primii zece, dar nu l-am crezut şi am ajuns intenţionat cam al 15-lea. În aşteptarea sosirii celorlalţi am asistat la un spectacol înfiorător: Ultimul era marele specialist în agricultură – Pană – fost ministru al agriculturii, în vârstă de 68-70 de ani, pe care directorul îl lovea sălbatic în cap, pe unde nimerea. Până şi alţi 15 deţinuţi care rămăseseră în urmă au fost bătuţi crunt până n-au mai mişcat. ştiu că nu mult după acea întâmplare, Pană a decedat. Un intelectual de seamă al ţării, un om de caracter şi de bună condiţie, o minte luminată, un specialist în domeniu să moară în urma unei bătăi cumplite aplicată de o gorilă brutală, incultă şi inumană!

Noi, cei care reuşisem să ajungem la punctul final am fost puşi să repetăm cursa la zidul opus şi, într-adevăr, primii zece care au ajuns au fost trimişi înăuntru, dar nu în cameră, ci am fost opriţi la parterul închisorii, unde era ciment pe jos. Am fost obligaţi să ne dezbrăcăm până la brâu şi să ne culcăm cu faţa în jos pe ciment, cu braţele întinse lateral, în formă de cruce. S- a turnat peste fiecare apă rece şi un gardian controla în permanenţă dacă aveam pieptul lipit de ciment. Dacă i se părea ceva te apăsa cu cizma. Mulţi s-au îmbolnăvit. În camera 57 unde eram eu, au fost opt inşi cu pneumonie. În camerele 55, 56 şi 57 nu era nici un deţinut student şi nu pricepeam de ce, când ei purtaseră discuţiile cele mai tari la adresa regimului şi noi îi cunoşteam ca cei mai dârzi în principii. (…)

Într-o zi, când uşa camerei era deschisă (căci ni se servea masa cu polonicul în gamelă), am auzit un strigăt înfiorător: “Aici suntem bătuţi!”şi un deţinut de la camera 101 a sărit peste balustradă şi a căzut pe ciment făcându-se praf “(p. 44).

Cei care asistaseră la scenă, măcar prin participare auditivă, rămaseră cu întrebările fără răspuns, cu privire la acea nenorocire. Abia toamna fură mutaţi aiurea.

Fragmentul este preţios, căci sunt absente din memorialistica reeducărilor scene de tortură aplicată direct de conducerea penitenciarelor, exceptând scurta scriere a lui Eugen Măgirescu; nici această implicare a conducerii n-ar fi avut loc dacă nu se îmbăta comandantul până la uitarea consemnelor primite de a rămâne în afara conului de lumină ce-i aducea în prim plan pe reeducatori. Din întâmplarea aceasta, se deduce cu claritate că scopul final al reeducărilor era distrugerea definitivă a tineretului, dar nu prin bătaie, ci prin ‘moarte naturală’ – boala -, deşi provocată. Dealtfel, un  regim similar aplica în 1957-1958 gardianul Todea în aceeaşi închisoare: când intra în tură, ne poruncea să vărsăm hârdăul cu apă de băut pe ciment şi ne ordona să ne culcăm pe burtă ori spate în băltoaca răspândită în toată camera, ori ne aşeza turceşte în apă, cu mâinile pe creştet, ţinându-ne astfel opt ore.

Autorul ajunse la camera108, unde avu norocul să-l cunoască pe asistentul lui Nae Ionescu: Axinte Sever Popovici. Sunt curioase ideile ce l-au impresionat din spusele acestuia: “Nu admitea că (femeile; n. n.) pot fi egale bărbaţilor. Spunea că legile societăţii au fost făcute de bărbaţi, fără ca femeile să fi fost consultate, ci doar li s-a impus respectarea lor şi neputând să le respecte – datorită firii lor biologice diferită de a bărbaţilor – sunt obligate la minciună şi perversitate”(p. 45). Locotenentul politic Avădanei l-a scos pe colegul Sălăjan la o convorbire despre un consătean care avea o armă.. La refuzul aceluia de a declara ceva, i s-a întors: “Nu vrei să spui? Eu am vrut să te scutesc să ajungi pe mâna ălora unde ai să spui tot”… (idem).

După sinuciderea menţionată, era al doilea avertisment privitor la faptul că se petreceau lucruri de neînţeles la Gherla. Dar nici aceste atenţionări nu puteau fi descifrate. Trecură două săptămâni până la mutarea lui Sălăjan în altă parte. Urmă Aristide Ionescu, care fu condus la camera 105, unde-i regăsi pe cel de mai sus şi pe studentul Ungureanu, cel ce fusese de curând planton şi pe care-l rugase să-l avertizeze pe fratele său să nu-şi dea drumul la gură, deoarece mişunau turnători pretutindeni. “Seara, după stingere, am văzut că Sălăjan s-a dezbrăcat până la brâu şi un student de la medicină, cu un blachiu ascuţit îi deschidea nişte umflături de pe spate din care scotea puroi. Ca dezinfectant folosea o soluţie de hipermanganat. După care l-a pansat cu feşe rupte din cămaşă. Am întrebat, mirat, de ce nu era dus la punctul sanitar al închisorii. Infirmerie şi spital nu erau decât la Văcăreşti. Studentul mi-a răspuns că nici acolo nu i se făcea mai mult”(idem). Cel care nu cunoaşte multe din relele lumii, nici când îi apropii lumânarea de ochi tot nu se sperie. La fel şi Aristide Ionescu: vedea acea situaţie deloc în regulă a lui Sălăjan şi, totuşi, nu pricepea că se petreceau lucruri stranii în noua cameră.

Noroc că-l avea pe plantonul Ungureanu cu care să se împrietenească şi să-şi împartă gândurile! “Timp de două săptămâni am discutat (…) de toate: politică, planuri de viitor şi în plus mi i-a spus şi pe cei doi turnători din cameră de care să mă feresc. Mi-a pus şi el obişnuitele întrebări pe care le puneau studenţii: “DACĂ VINE ORA H PE CINE PUTEM CONTA? (Această întrebare obsesivă devine inspiratul titlu al memoriilor; n. n.) Ce arme avem ascunse şi de la cine mai putem procura? Cine a mai făcut parte din organizaţia cu care am fost judecat şi n-a apărut la proces? Ce bani pot procura sau ce obiecte de valoare posed cu care să putem cumpăra arme când va fi momentul? Ce să facem pentru cei care au murit în închisoare? Ce să facem cu deţinuţii “turnători”, la ora H? Să-i spânzurăm sau să-i tăiem bucată cu bucată?”(idem). De unde să-i treacă prin minte că prea semănau iscodirile între ele şi că, dacă apăreau atât de insistent, trebuie să fi existat o explicaţie, că doar nu învăţaseră toţi studenţii acelaşi chestionar de dragul frumuseţii lui!

În ceea ce priveşte banii sau obiectele de valoare, Securitatea, ascunsă în spatele reeducatorilor, era cel mai interesată de aur; pe bună dreptate cititorul se va întreba de ce. Răspunsul îl deduce din următorul incident: “În camera 99 unde mă aflam supus supliciului de a sta în şezut cu mâinile la vârful picioarelor, cu altul în cârcă, a fost adus şi fratele meu Ilie şi aşezat direct în poziţia de supliciu. Când a fost adus în cameră, am văzut cum s-a schimbat la faţă şi şi-a muşcat buza de jos. Când ne-am întâlnit, liberi, mi-a spus că trecuse prin “demascare”la  închisoarea Piteşti şi de aceea fusese dureros impresionat când a fost adus la Gherla în camera 99. Fire încrezătoare, a fost o pradă uşoară în mâna călăilor în perioada de “informare”. La sondajele lor a declarat că nu are arme, dar la ora “H”(oră de care-l asigurau studenţii turnători) va folosi 2.000 buc. cocoşei (monezi de aur) cu care va putea cumpăra multe arme. Când a fost torturat a spus locul exact unde îi avea îngropaţi. A fost pus să scrie soţiei (care nu ştia nimic) locul, via, numărul rândului şi numărul viţei-de-vie (punându-l să facă şi o schiţă). Pe baza descrierii făcute au intrat uşor în posesia “tezaurului”, l-au ridicat fără a se fi întocmit vreun act.”

Acum se înţeleg scopul şi foloasele particulare ale salariaţilor M.A.I., când îi puneau pe alde Ţurcanu şi compania să schingiuiască oamenii până trădau ce valori aveau ascunse şi unde, pentru a şi le însuşi, fără recipisă, declaraţiile fiind smulse fără temei legal..

“Acest frate al meu, altfel un om foarte bun, renumit tehnician în vinuri şi tot atât de renumit comerciant în zona viticolă Drăgăşani, s-a găsit dezarmat în faţa perversităţii falşilor luptători anticomunişti. Stând pe rogojină în poziţia chinuitoare, bine aleasă de torţionari, ne aruncam pe furiş priviri compătimitoare”(p. 53).

“Mi-au fost puse zeci de întrebări, dar nu una după alta, ci pe parcursul conversaţiei. Reţin câteva răspunsuri pe care i le-am dat: “Din organizaţia din care am făcut parte n-am cunoscut decât pe Marinovici, ceilalţi mi-au fost necunoscuţi. Bani, aur, valută nu am, dar am o armă şi apoi la ora H putem dezarma inamicii şi facem astfel rost de arme. Pentru cei care au murit în închisori să dăm pensii familiilor şi să ridicăm monumente în fiecare localitate unde au fost martiri, iar pe acele monumente să fie scrise numele lor. Cu deţinuţii trădători să nu facem crime sau atrocităţi. Au fost omorâţi prea mulţi oameni nejudecaţi ca să facem aceeaşi greşeală. Ar putea avea loc răzbunări personale. Eu propun să fie închişi şi judecaţi de cei în drept, după faptele comise”(p. 45-46).

Până şi cei complet neavizaţi dintre cititori au sesizat greşelile debitate, ce- l vor costa curând bătăi după bătăi.

“Într-o zi au fost aduşi în cameră alţi patru studenţi: Ţurcanu, fraţii Levinski şi Ion Popescu, fiul unui colonel din Bucureşti. Chiar din prima seară, Ţurcanu a făcut linişte şi a început să ne vorbească: Ce gânduri avem? Vrem să murim în închisoare când acasă ne aşteaptă, pe unii copiii, pe alţii nevestele, părinţii, fraţii şi surorile? De ce să continuăm să urâm actualul regim din ţară? Putem să recunoaştem că am greşit, să spunem toţi cu ce am greşit şi tot ce n-am spus la proces, astfel să fim iertaţi şi puşi în libertate.

O jumătate de oră ne-a vorbit pe această temă. Se vedea că derulează o lecţie dinainte învăţată şi a încheiat cam aşa: “Cine vrea să-şi facă DEMASCAREA (auzeam pentru prima oară acest cuvânt) să spună tot ce ştie, tot ce n-a spus la proces şi să-i denunţe pe toţi cei care au ştiut de activitatea lui, dar să fie absolut sincer, căci pe noi nu ne poate păcăli ca pe cei de la securitate. Aici se spune absolut totul!”.

Au ridicat mâna cei doi deţinuţi pe care eu îi bănuiam ca turnători. Li s-a dat cuvântul, iar cei doi însoţitori ai lui Ţurcanu care aveau hârtie şi creion, notau tot. Cei doi deţinuţi au spus că de activitatea lor au ştiut: părinţii, fraţii, surorile. Unul din cei ce-şi făceau demascarea a spus că are şi o armă şi a spus unde o are ascunsă. Eram îngrozit de ceea ce auzeam. Toţi cei pe care-i spuneau puteau fi judecaţi şi condamnaţi pentru “nedenunţare”. Ungureanu, care era lângă mine a exclamat: “Canaliile, îşi denunţă familiile!”… A urmat altul şi altul, încât la două noaptea, din cei 34 de deţinuţi, zece îşi făcuseră “demascarea”. Ţurcanu a dictat stingerea, dar pentru mine au început chinurile. Nu poate fi explicat abisul în care simţeam că mă afund. Tot restul nopţii un foc m-a mistuit. N-am dormit nici-o clipă. Simţeam o apăsare aprigă pe piept, în inimă un gol imens. Nu puteam înţelege cum aceşti zece tineri studenţi puteau să-şi denunţe cu atâta sânge rece familiile. Era atât de îngrozitor acest lucru, încât mintea mea era depăşită. A doua seară s-a continuat demascarea. Alte mâini ridicate, alte drame, se spuneau numele rudelor, prietenilor, logodnicelor, iar cei doi secretari ai lui Ţurcanu notau mereu. Cu fiecare mână care se ridica să-şi facă DEMASCAREA simţeam cum cobor tot mai mult într-un haos sufletesc. La orele două noaptea mai rămăseseră şase deţinuţi care nu vorbiseră. Au început pentru mine ceasuri de tortură cumplită”(p. 46-47).

Modul de prezentare înşeală. S-ar crede că studenţii, sub imperiul unei inspiraţii satanice ascultau hipnotizaţi de Ţurcanu şi, deîndată ce acesta le-o cerea, treceau la a-şi face demascarea, fără nici un fel de presiune, alta decât psihologică. Se va vedea mai departe cum de s-a ajuns la demascările ce l-au îngrozit pe memorialist.

“În tot acest timp eram lângă Ungureanu care-mi era un fel de sprijin moral. Unul câte unul şi în a treia seară, cei şase care mai rămăseseră, ridicau mâna să dezvăluie şi ei tainele în care erau implicate sufletele cele mai apropiate lor. Pe la unu noaptea rămăsesem doar eu şi Ungureanu care nu cerusem să vorbim. Eram convins că Ungureanu nu va fi ca ceilalţi, dar după o scurtă pauză, numai ce-l văd că ridică mâna cerând să-şi facă demascarea şi spre stupefacţia mea o face începând a mă acuza pe mine că sunt un “bandit”care l-a influenţat tot timpul să nu se demaşte. El nu vrea să rămână singur în închisorare, de aceea va spune tot ce nu spusese la securitate. Nu pot să descriu ce am simţit în clipa aceea. Un fel de prăbuşire sufletească. Am văzut mai întâi negru înaintea ochilor şi, deşi auzeam tot, nu mai eram în stare să înţeleg. Un fel de haos în care vorbele se ciocneau în toate părţile; un amalgam din care singurul lucru pe care-l mai percepeam era un glas ameninţător de fiară: “Până mâine seară ai timp să te gândeşti, Ionescule!””(p. 47).

Toate victimile, pe rând, râvnesc la moarte, în atari situaţii. Se dădu stingerea. Aristide Ionescu s-ar fi sinucis; dar două plantoane l-ar fi împiedicat s-o facă, de la prima mişcare suspectă. Copilăreşte, îşi ţinu răsuflarea, să caute înnăbuşirea pe calea aceasta. De bună seamă, nu izbuti. Nu-i rămase decât să-şi inspecteze memoria, să afle ce vorbise de când era arestat şi s-ar fi întors împotriva sa acum – şi mai ales a celor dragi. Cu  osebire căuta să-şi rememoreze câte i le spusese lui Ungureanu, vădit spion al său. “Un singur lucru însă nu-l spusesem niciodată nici la securitate şi nimănui şi anume despre oamenii din grup şi despre faptul că cineva din familie ar fi ştiut ceva despre activitatea mea. (…) Făcusem chiar imprudenţa să-i mărturisesc lui Ungureanu că am o armă. Trebuia să nu spun locul exact unde era ascunsă ca să nu fie găsită. Oricum ştiam că nu puneam în pericol libertatea nimănui”(idem). Bietele ‘socoteli de acasă’… se vor potrivi oare cu cele din târg?

“Am aşteptat cu sufletul împietrit, dar puţin mai stăpân pe mine, seara următoare. Când Ţurcanu m-a întrebat ce am hotărât, i-am spus că-mi voi face şi eu “demascarea”. Am început prin a vorbi de armă şi am văzut că Ţurcanu a verificat imediat notiţele ce le avea. Am adăugat că la securitate l-am apărat pe fratele meu Ilie pentru că eu n-am ştiut nimic de el şi nu ştiu de ce a fost adus şi el aici la Gherla. A fost apreciată ca sinceră “demascarea”mea, la care Ţurcanu a adăugat: “Cu tine Ionescule, am procedat foarte blând pentru că şi tu când ai discutat cu Ungureanu n-ai aprobat ca turnătorii să fie omorâţi la ora “H”. Cu alţii vom proceda altfel. De exemplu colonelul Răţoi din Bucureşti a zis că o să ne pună să ne mâncăm rahatul, aşa că vom face noi cu el acest lucru. Sălăjan care este aici a zis că o să ne bată ca pe coasă şi l-am bătut noi de i-am copt spinarea”(idem).

Mai exista un deţinut, pe nume Brânzei, care, într-o tentativă eşuată de sinucidere, a înghiţit două ace de cusut, făurite din sârmă. Pârât lui Ţurcanu de plantoane – aceasta le era menirea -, fu dator de atunci înainte să-şi folosească gamela de mâncare ca oală de noapte şi să-şi caute prin ea, după scaun, acele. Om de caracter, refuză să mai mănânce din acel recipient. Fu hrănit forţat . După  trei zile apărură şi acele cu pricina.

Este interesant de urmărit – ceea ce nu o fac cu lucrările de memorialistică analizate în această Istorie – în ce măsură o axiomă din domeniul picturii, mai precis al artei portretisticii, se manifestă şi în portretistica literară; anume faptul că în fiece portret realizat de un pictor găsim şi elemente de autoportret. Cele scrise mai sus despre Ţurcanu – din păcate, nu găsesc în paginile lui Aristide Ionescu nici înfăţişarea acestuia, nici impresiile victimei asupra firii sale, decât în cuvintele rostite camerei de subiectul portretului sau memorialistului în particular – m-au făcut să-mi pun această întrebare, deoarece şeful reeducărilor pare să împrumute, în aceste rânduri, ceva din echilibrul afectiv al naratorului, o leacă din bunul său simţ, pare să-şi piardă furia oarbă şi bestială ce transpiră din celelalte apariţii ale sale, datorate altor peneluri, ce s-au perindat, şi o vor mai face, prin faţa ochilor noştri, s-o piardă în favoarea unui oarecare echilibru şi al raţiunii. Felul în care l-a răsplătit …cu mai puţin chin, din pricina atitudinii sale pacifiste, nesangvinare, pe povestitor, lasă cititorul a bănui că încă exista un simţământ al dreptăţii în pieptul său. Simultan, se cere revizuită această părere, fiindcă îndată după aceasta, animalitatea pedepsei administrate celorlalţi citaţi şterge orice lumină umană de pe figura lui.

Două zile după demascare, Aristide Ionescu fu mutat la camera 104, între 34 de chinuiţi – opt dintre ei fiind victimile celorlalţi: “Mai întâi erau obligaţi să stea în şezut pe priciuri, cu picioarele întinse în faţă şi braţele întinse la vârfurile picioarelor. Erau ţinuţi aşa zi şi noapte, păziţi de ceilalţi 22 de deţinuţi, care făceau de planton cu schimbul. Nu aveau voie nici să aţipească. Cum erau prinşi că au aţipit, erau loviţi bestial cu palmele şi pumnii peste faţă. Trei dintre cei opt “bandiţi”erau ţinuţi cu faţa la perete într-un colţ al camerei, cu rucsaci grei în spate şi obligaţi să stea într-un picior. Se făcea pauză numai când se servea masa, când începea alt chin. “Bandiţii”aveau voie să mănânce numai când şeful de cameră ordona: “Bandiţi, în genunchi, jos lângă priciuri şi mâinile la spate!”. Li se puneau în faţă gamelele cu mâncare şi li se poruncea să mănânce cu gura direct din gamelă, ca porcii, ţinând mâinile mereu la spate. Cei care refuzau să mănânce erau lăsaţi flămânzi câteva zile, apoi erau hrăniţi artificial de echipa de studenţi la medicină.

Din cauza chinurilor s-au declanşat două cazuri de nebunie: primul a fost un om ţinut cu faţa la perete, cu rucsacul în spate. Dintr-o dată a chemat plantonul să-i scoată măseaua; a desenat pe perete locul unde era măseaua stricată, apoi, apucând un cleşte imaginar a tras din perete măseaua. Gestul a fost urmat de un râs demenţial, fără stavilă. Celălalt caz a fost al unui muncitor, care după câteva zile de stat cu rucsacul în spinare, într-un picior, s-a aşezat jos. Atunci, doi deţinuţi călăi l-au ţinut cu capul în jos şi picioarele în sus până a leşinat. L-au întins pe pat şi după ce şi-a revenit călăii au spus: “acum credem că preferi să stai la perete”. În câteva ceasuri omul a înnebunit. A fost anunţat Ţurcanu, care a ordonat “relaxarea”, adică puteai mânca şi dormi când voiai nu când ţi se ordona” (p. 48).

Scurtarea memoriei odată cu trecerea timpului, dar şi stressul din acea perioadă, ce împiedica victimile să reţină numele şi istoria personală a colegilor de caznă (cu atât mai mult cu cât, dacă nu asistau la autodemascare, nici nu aveau cum să le afle datele biografice, discuţia între victime fiind strict interzisă, sub ameninţarea bătăii, iar informaţiile procurate prin autodemascare sau demascările făcute de prieteni fiind pline de invenţii pe placul reeducatorilor), fac să se umple istoria reeducărilor de mari pete albe, cum sunt cele de aici: “un om”, un “muncitor”, au înnebunit. Aceşti SFINŢI ai românimii – şi atâţia alţii pierduţi în filele memorialisticii de detenţie, cu feţe şi personalităţi anonime – au foarte puţine şanse să fie recuperaţi ca identitate de pioşenia urmaşilor (eventual un alt memorialist îşi va aduce aminte cine era unul, însă îi va uita pe alţii). Astfel, istoria ce se va scrie – dacă se va scrie vreodată – va fi a unor evenimente greu de legat între ele şi cu şirul incomplet, o istorie mai mult ştirbă decât revelatoare, nici măcar statistică, necum exactă. Aristide Ionescu încearcă o listă de reeducatori, care nu numai că este incompletă dar transcrie şi greşit unele nume: Ţurcanu, fraţii Levinski (este primul care pomeneşte doi fraţi cu acest nume), Mărtinuş, Paul Caravia, Pop Cornel, Popescu Ion, Popa Ţanu, Daniel Dumitrescu (de fapt: Dan), Morărescu sau (?!) Măgirescu, Jubercan (: Juberian).

E singurul memorialist care propune o gradare a chinurilor de la o cameră la alta, probabil dedusă din convorbiri purtate cu alte victime, după încheierea reeducărilor, ori din propriile sale preumblări obligate de ici colo:

“- la camera 105 era o tortură psihică şi fizică mai puţin accentuată;

– la camera 104 se aplica o tortură fizică accentuată, dar cu pauze de relaxare;

– la camera 103 se aplica o tortură fizică mai puternică şi fără pauze;

– la camera 102 era o tortură fizică şi de distrugere a personalităţii omului, astfel că deţinuţii, mai târziu, simţeau silă faţă de ei înşişi, rămânând cu sufletele schilodite pentru tot restul vieţii. Aici erau obligaţi să participe alături de şeful de cameră la torturi împotriva foştilor prieteni şi colegi;

– în camerele 103, 102 şi 101, deţinuţii aşa-zişi reeducaţi erau puşi să tortureze pe cei nereeducaţi, urmăriţi îndeaproape de adjuncţii lui Ţurcanu căruia îi raportau comportamentul acestor noi călăi. În funcţie de rapoartele primite, Ţurcanu hotăra dacă mai erau declaraţi sau nu “bandiţi”, iar în cazul când erau din nou declaraţi “bandiţi”, erau trecuţi prin toată gama reeducării – adică întreg lanţul de suferinţe.

În camera 101 se aplicau torturile cele mai cumplite, care duceau până la exterminare; tot la camera 101 erau aduşi şi acei care încercau să pună în gardă – oricât de subtil – pe alţi deţinuţi de ceea ce se petrece în această închisoare atunci când erau prinşi şi demascaţi.

În camera 99, unde erau 90-100 deţinuţi, se aplica tortură prin chinuri fizice non-stop şi de lungă durată”(p. 49).

Trebuie să mărturisesc că strădania memorialistului de a face oarece ordine în caznele distribuite cu largheţă la Gherla, până la înnebunire şi moarte (nu numeşte Aurel Obreja camera 99: “camera morţii”?), nu mă convinge, cu atât mai mult cu cât, în pofida nuanţelor, mi se pare că etichetările se repetă. Însă îi înţeleg strădania, pentru că este imposibil să vieţuieşti în haos; mintea noastră încearcă mereu şi iarăşi să-i găsească o cheie ce să-l raţionalizeze, să-l facă accesibil înţelegerii, să-l umanizeze. Deci salut cu respect această tentativă care – poate greşesc eu – va ajuta, coroborată cu alte explicaţii, să devină mai clar ce se petrecea în această închisoare sordidă.

În existenţa lui tortuoasă de victimă în curs de “reeducare”, Aristide Ionescu coboară la cea mai josnică învăţătură ce urma s-o dobândească prin pedagogia specială a Securităţii aplicată împotriva duşmanilor regimului: prefacerea în provocator şi turnător, treaptă fără de care nu aveai scăpare din “şcoala”lui Ţurcanu şi a ciracilor săi, dacă de a deveni călău mai găseai soluţie să te eschivezi.

“Mi s-a spus că sunt mutat la camera 105 fiindcă va fi adus acolo profesorul de logică şi literatură universală Axinte Sever Popovici, cu care ştiau că sunt prieten şi mi s-a ordonat să fac cu el ceea ce făcuse Ungureanu cu mine: să-i înşel buna credinţă, “să-l trag de limbă”. Astfel de atitudine se chema “muncă de informare”. Mi s-a atras atenţia că dacă nu execut, sau dacă îl pun în gardă voi suferi torturi mult mai mari decât cele prin care trecusem sau văzusem. Timp de 10-15 zile cât dura perioada de informare trebuia să tragi de limbă victima. I-am dezvăluit lui Popovici tot. I-a fost foarte greu să creadă că toţi din cameră sunt turnători, mai ales că pe unii îi cunoscuse şi îşi făcuse impresii bune despre ei. Am contat pe inteligenţa şi intuiţia acestui om, sperând să pătrundă tot acest mecanism diabolic al demascării. Sever Popovici nu m-a dezamăgit. A început să vorbească în cameră negativ despre mişcarea legionară care a dus în eroare tineretul. În continuare şi-a exprimat ataşamentul faţă de noul regim şi a dezvoltat cu mult talent noile teme socialiste. Apoi ne-a vorbit despre profesorul de logică Nae Ionescu al cărui asistent a fost şi chiar locuise în casa lui. Ne-a spus că Nae Ionescu era un om foarte dotat, cu o memorie excepţională, dar că a făcut şi compromisuri. Astfel:

În timpul războiului 1916-1918 Nae Ionescu, ca să nu fie mobilizat a îmbrăţişat catolicismul şi a fost luat sub protecţia unui cardinal care l-a dus în Franţa. După terminarea războiului Nae Ionescu a părăsit catolicismul şi Franţa şi a revenit în ţară. A fost căutat mulţi ani de acel cardinal, care-i remarcase inteligenţa ieşită din comun. În 1930 a jucat un rol important în aducerea în ţară a regelui Carol al II-lea şi un timp a fost unul din apropiaţii acestuia. În 1938 a căzut în dizgraţia regelui şi chiar a fost arestat. Astfel, prin discuţii, Axinte Popovici poza într-un intelectual cu vederi democratice, afirmând că imediat ce va ieşi din închisoare va studia marxismul. Atunci nu ştiam că Ţurcanu avea notat tot ce vorbise Popovici prin celelalte camere şi că era în discordanţă cu ceea ce spune acum”(p. 49-50).

Cel mai odios aspect al totalitarismului este că până şi aderarea la el ţi se pune sub semnul îndoielii; ea se cuvine să se înscrie în canoanele admise; la timpul potrivit; cu vorbele aşteptate şi indicate; şi …din partea cui se doreşte. Nu se îndeplineşte una dintre aceste condiţii, toată încălcarea ta de conştiinţă este nulă şi neavenită: te-ai împroşcat singur cu murdărie şi ai devenit şi mai penibil decât înainte!

“Într-o noapte Ţurcanu l-a bătut spunând că nu păcăleşte pe nimeni dacă acum vorbeşte într-un fel şi înainte vorbise altfel. A recunoscut imediat că eu îl avertizasem cu ceea ce se întâmpla şi tot ce a spus a avut drept scop inducerea în eroare. Am fost din nou trecut în rândul “bandiţilor”şi bătut crunt. Întâi s-au aşezat pe două rânduri de la geam la uşă, pe toată lungimea camerei (circa 12 m.), iar eu am fost obligat să trec printre aceste rânduri, fiind lovit de fiecare cu pumnii, cu picioarele, unde se nimerea. După nenumărate astfel de curse, nu mă mai puteam ţine pe picioare, când am auzit bătăi în uşă. Era gardianul Gabor care a ordonat să se repete bătaia să vadă şi el pe vizor – fiindcă îi făcea plăcere. Când nu m-au mai ţinut picioarele am fost bătut cu cureaua la tălpi”(p. 50).

Puterea sufletească a celor trecuţi prin reeducări este de a nu acuza pe nimeni decât – dacă o fac – cu perdea şi toate menajamentele cu putinţă, ca şi când vină nu există, ci doar slăbiciune, iar aceea fără relevanţă. A se constata mai sus că tânărul, fără poziţie socială cu pondere, departe de a avea importanţa celei a asistentului lui Nae Ionescu, tânărul ce nici măcar nu lasă impresia că ar fi trecut prin torturi mari, dimpotrivă arată că a fost cruţat oarecum, datorită bunătăţii sale (perspectiva personală asupra pedepsirii turnătorilor), l-a avertizat pe mai vârstnicul, pe mai experimentatul, pe cu mult mai cultul său prieten, pe cel din preajma ideologului (mitic) al Mişcării. Iar acesta – zice – “a recunoscut imediat“. Atâta. Aristide Ionescu se miră doar că n-a avut forţa, măcar de ochii săi, de a mai zăbovi niţel până să-l denunţe că i-a făcut un bine.

“A doua zi, susţinut de un deţinut, am fost mutat la camera 101, unde erau torturile cele mai groaznice. Aici am văzut pe colonelul Răţoi din Bucureşti şi alţi doi deţinuţi politici, obligaţi să-şi facă rahatul în gamelă şi să mănânce din el cu lingura. Dacă refuzau erau ameninţaţi că li se vor umple gurile şi nările cu forţa şi puteai fi sigur că o făceau. Am văzut de asemeni pe şeful camerei – unul din fraţii Levinski – torturând ore în şir cu două beţe cât două creioane legate între ele cu o sfoară; apuca deget cu deget şi strângea până ce pârâiau oasele în timp ce torturatul ţipa îngrozitor. Aşa au fost torturaţi cinci deţinuţi care erau bănuiţi că ascunseseră ceva la “demascare”. Tot aici am văzut un deţinut, un moţ foarte dârz, pe care-l cunoscusem la camera 57, ţinut cu capul în jos până a leşinat, fiindcă refuzase să stea într-un picior cu raniţa pe spate. A doua seară, când gardianul a venit să facă numărătoarea, moţul a strigat că suntem torturaţi. Primul gardian a zâmbit şi i-a spus să iasă a doua zi la raport. Când a venit a doua zi primul gardian să facă numărătoarea care se făcea zilnic, noi eram aliniaţi pe două rânduri şi pe al doilea era Moţul, cu mâinile şi picioarele legate, în gură avea un căluş şi era susţinut de doi deţinuţi. Primul gardian a întrebat: “Era cineva pentru raport?”N-a răspuns nimeni, iar primul gardian a întrebat iar: “Dar cu ăla legat la gură ce este?”. I s-a răspuns că-l doare măseaua, la care gardianul a remarcat ironic: “Aha, de-asta şi-a pus prosopul la gură, să-i ţină de cald”…

Cât am stat în camera 101, zilnic la numărătoare, moţul era legat şi cu căluş la gură, iar primul gardian nu mai întreba nimic. Era foarte clar că nu aveai cui să te plângi” (p. 50-51).

O umflătură a obrazului stâng, ce se întindea şi peste nara respectivă, diagnosticată drept erizipel de colegii medicinişti mijloci pentru Aristide Ionescu şi fu izolat la camera 98. Vreo cincisprezece zile le trecu în febră şi frisoane, după care coptura se sparse şi bolnavul se vindecă şi fu condus la camera 104, unde primi porunca să păzească un coleg să nu adoarmă în cursul nopţii. Prefăcându-se că nu-l văzu când aţipi, “plantonul m-a lovit cu atâta forţă peste faţă, de am văzut stele verzi”(p. 51). I se raportă lui Ţurcanu abaterea sa disciplinară şi fu mutat la camera 99. “Era o cameră foarte mare unde se aflau cam 100 de “bandiţi”care stăteau pe rogojini în şezut şi cu mâinile întinse la picioare. (…) Am trecut şi eu în rând cu ei. După o jumătate de oră s-a dat ordin ca cei din dreapta să se suie în cârca celor din stânga. Dacă poziţia iniţială era chinuitoare, acum, pentru cei de jos, durerea în şira spinării era groaznică. Ne străduiam cât puteam să nu ne lăsăm greu peste cei de sub noi, dar tot îi apăsam”(p. 51-52). Schimbându-i-se camera, este pus să tragă de limbă doi aşa-zişi americani, folosindu-se franceza, ceea ce temându-se să facă e iar pedepsit. Alţi doi inşi i-au fost încredinţaţi, să zmulgă de la ei, prieteneşte, unde ascunseseră arme. Nici nu i-a întrebat asta, drept care ajunse iarăşi la camera 99. Finalmente fu scos în fabrică, dându-i-se acelaşi consemn: să raporteze serile ce vorbiseră camarazii de atelier în cursul zilei de muncă. Trei luni mai târziu se desfiinţară camerele de tortură, iar Ţurcanu şi grupul său de reeducatori fură transferaţi la Jilava.

Pe 23 iunie 1953 fu eliberat.

Cazul lui Aristide Ionescu este poate cel mai potrivit pentru susţinerea unei constatări curioase în privinţa literaturii memorialistice de detenţie. El n-a fost atras de politică. Cea de dreapta nu l-a ispitit; partidele istorice le-a susţinut prin votul său, iar necuviinţele săvârşite la alegeri l-au indignat în calitate de cetăţean frustrat şi nedreptăţit. Politica de stânga, am văzut, i-a displăcut, fiind antinaţională; dar nu l-a amărât suficient pentru a-i provoca o reacţie violentă; raţionalitatea a învins cu eleganţă în discuţia cu Marina şi l-a pus pe acesta în ruşinoasă încurcătură.

De la cei angajaţi într-o luptă politică, uneori chiar sângeroasă, te aştepţi ca, la un moment dat, să atingă acel prag al exemplarităţii ce să le impună – pe drept sau pe nedrept – să-şi redacteze memoriile, să lase o pildă de viaţă urmaşilor.

Nu acelaşi lucru îl aştepţi de la un tânăr destinat unui prosper comerţ de vin, lăsat lui moştenire la timpul cuvenit. Iată, însă, că malaxoarele istoriei i-au zdrobit destinul aşezat şi cuminte ce şi-l pregătea. Un gest de omenie: ajutorarea unor fugari în munţi, i-a transformat existenţa într-un infern. Iar conştiinţa îl determină, lărgindu-i îndatoririle ce şi le simte faţă de semeni, să treacă la redactarea unor memorii dezvăluind masacrul la care Securitatea a supus Ţara, sub comunişti.

Nu orgoliul insului al cărui ţel este să fie numărat printre cei mai buni, nu credinţa că modul de viaţă politică ales de el se potriveşte tuturora, nu urletul disperării că şi-a ratat viitorul, l-au atras spre acest domeniu al literaturii române, ci istoria şi răspunderea ca om l-au împins către el şi l-au preschimbat în scriitor. Datele naturale şi ale unei educaţii culturale (n-am aflat care) ce i-a echilibrat discursul de tip clasic şi i l-a armonizat cu gândirea sa temperată, logică, ferită de salturi sau strădanii încâlcite, l-au susţinut pe această nouă cale menită să-i împlinească personalitatea ratăcită, prin voia regimului trecut, printre ratările atât de numeroase în rândurile acelora care au avut demnitatea de a nu îmbrăţişa trupul lepros al unui stăpân cu mângâiere urzicătoare şi sărut veninos.